Şedinţa publică din data de 29 martie 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la data de 25 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare din data de 15 mai 2014, autentificat sub nr. x de BNP C., pentru preţ fictiv şi necompetenţă teritorială a notarului public instrumentator.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1003 din data de 13 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru preţ fictiv şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru necompetenţa teritorială a notarului.
A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 245 din data de 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 1003 din data de 13 mai 2015, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2014.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenientul BNP C. prin reprezentant C. în favoarea pârâtei intimate B..
Fără cheltuieli de judecată.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..
II.1. Motivele de recurs
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara, iar, în subsidiar, admiterea recursului şi schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată; cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel nu a observat mai multe aspecte:
În ceea ce priveşte nulitatea absolută determinată de încălcarea competenţei teritoriale a notarului public:
- având în vedere prevederile art. 269 şi 271 alin. (1) C. proc. civ., legea dispune imperativ că sancţiunea aplicabilă unui înscris autentic întocmit de o persoană necompetentă sau cu depăşirea competenţei este nulitatea absolută;
- instanţa de apel a reţinut cu încălcarea dispoziţiilor în vigoare că nerespectarea competenţei teritoriale este de natură a atrage dosar răspunderea disciplinară a notarului, neavând efecte în ceea ce priveşte nulitatea actului;
- raţionamentul instanţei de apel, în sensul că prin norma de la art. 11 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici se ocroteşte un interes particular nu poate fi primit, în condiţiile în care sancţiunea prevăzută de C. proc. civ.. este una imperativă;
- în Legea nr. 36/1995, obligaţia notarului de a-şi verifica propria competenţă este subliniată în repetate texte [ex.: art. 83 alin. (2) şi art. 9 alin. (2)];
- instanţa nu a analizat faptul că, pentru modul de întocmire a actului autentic, notarul public a fost sancţionat de Camera Notarilor Publici Timişoara, sancţiunea fiind menţinută de către Uniunea Naţională a Notarilor; cu privire la această sancţiune, notarul public (intervenient în prezenta cauză) s-a adresat instanţelor de judecată, solicitând inclusiv sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 36/1995;
- prin Decizia nr. 678 din data de 17 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată de notarul C., reţinând că norma criticată reglementează un serviciu de interes public, profesia de notar putând fi exercitată cu respectarea unor reguli stricte, atât de organizare, cât şi de competenţă, prin care să se asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, dispoziţia legală criticată prevăzând tocmai o astfel de condiţie de exercitare a profesiei de notar - paragraful 18 din decizie; a mai reţinut Curtea Constituţională că:
"Dispoziţiile legale referitoare la limitarea teritorială se aplică, în mod egal, tuturor celor care şi-au exprimat opţiunea de ocupare a locurilor de notar public, în ordinea mediilor obţinute pe locurile din cadrul Camerei Notarilor Publici în care s-au înscris, iar obiectivul urmărit de legiuitor este unul de interes general, şi anume asigurarea accesului la serviciile notariale, prin furnizarea acestor servicii în toate zonele teritoriului naţional" - paragraful 23 din decizie;
- interesul ocrotit de lege prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este unul particular, al său, ci, prin această normă, este reglementată modalitatea de organizare a activităţilor notarilor, interesul fiind unul general, ce vizează accesul întregii societăţi la serviciile notariale;
- raţionamentul instanţei de apel încalcă atât dispoziţiile imperative ale Codului de procedură civilă, cât şi aspectele cu privire la care s-a statuat printr-o decizie obligatorie a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 145 din data de 27 februarie 2017.
Cu privire la calitatea procesuală activă în a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv:
- în mod greşit instanţa de apel a stabilită că, prin acceptarea succesiunii, nu a dobândit dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care defunctul său tată ar fi participat la ascunderea naturii reale a contractului prin simulaţie;
- în realitate, la momentul semnării actului autentic, tatăl său era imobilizat la pat, din cauza unei boli incurabile, şi, chiar dacă s-ar admite că, la acea dată, ar fi avut discernământ, acesta în realitate nu a participat în mod voit la semnarea actului, ci, cel mult, ca urmare a stării de nevoie în care se afla;
- starea de sănătate a tatălui său i-a fost ascunsă şi, doar după ce acesta a decedat, recurentul a aflat care era în realitate starea autorului său;
- tatăl său s-a aflat în permanenţă înconjurat doar de intimata-pârâta B. şi de rudele acesteia, astfel că, nu a încercat să simuleze natura actului juridic;
- prezenţa unui notar din Caransebeş pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare s-a datorat faptului că niciun notar din Reşiţa nu a acceptat să autentifice un asemenea contract, în condiţiile în care oraşul este unul relativ mic şi toţi notarii din localitate îl cunoscuseră pe autorul său, personal sau din auzite;
Prima instanţă şi instanţa de apel au neglijat dispoziţiile art. 1282 C. civ.
- nimeni nu contestă faptul că defunctul său tată ar fi avut posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, în raport de împrejurarea că nu i s-a achitat efectiv preţul contractului, însă, deşi toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din acelaşi contract i-au fost transmise, conform art. 1282 C. proc. civ., în privinţa sa, instanţele au stabilit faptul că nu are calitate procesuală şi, drept urmare, nu poate promova o acţiune izvorâtă din contract, întrucât nu ar fi dobândit şi dreptul de a solicita anularea acestuia - acest raţionament încalcă textul de lege menţionat, întrucât C. civ. nu limitează care anume drepturi se transmit succesorilor universali, ci, dimpotrivă, stabileşte că se transmit toate drepturile şi obligaţiile contractuale.
Prin cererea depusă la data de 24 martie 2021, recurentul-reclamant a precizat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în complet de filtru.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2.1 Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea în tot a deciziei recurate, fără cheltuieli de judecată.
Totodată, şi-a exprimat acordul ca, în situaţia în care recursul este admisibil în principiu, acesta să fie soluţionat în condiţiile art. 493 alin. (6) Cod procedură civilă.
Intimatul-intervenient BNP C., prin reprezentant C., nu a formulat întâmpinare.
II.2.2 Răspunsul la întâmpinare:
Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 01 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 245 din data de 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 29 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul cererii de chemare în judecată priveşte solicitarea recurentului-reclamant A., în calitate de succesor universal al defunctului D., de anulare a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/15.05.2014 de BNP C., contract perfectat între autorul său, în calitate de vânzător, şi intimata-pârâtă, B., în calitate de cumpărător.
Două au fost motivele de nulitate invocate de către recurentul-reclamant: încălcarea competenţei teritoriale de către notarul public instrumentator (sau nesocotirea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, potrivit completării de acţiune depuse de reclamant la dosar primă instanţă), precum şi anularea contractului de vânzare pentru preţ fictiv, pe temeiul prevederilor art. 1665 din C. civ. (contractul fiind încheiat sub imperiul Legii nr. 287/2010 privind C. civ.).
Prima instanţă a reţinut că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea cererii având ca obiect anularea contractului de vânzare pentru preţ fictiv, iar pentru cel de-al doilea motiv de nulitate, reţinând legitimarea procesuală activă a reclamantului de a invoca un pretins motiv de nulitate absolută (încălcarea unei norme de competenţă teritorială exclusivă a notarului public instrumentator), cererea a fost respinsă pe fond, ca neîntemeiată, considerându-se că, în privinţa notarilor publici, competenţa exclusivă este reglementată prin dispoziţiile art. 15 lit. a) - g) din Legea nr. 36/1995, iar nu prin cele de la art. 11 din acelaşi act normativ, în cauză, neverificându-se niciuna dintre ipotezele de la art. 15.
Această soluţie a tribunalului a fost confirmată de instanţa de apel, prin decizia supusă prezentului recurs.
Recurentul-reclamant, prin memoriul de recurs, a formulat critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Referitor la primul aspect - încălcarea de către notarul instrumentator a normelor de competenţă specifice activităţii notariale - Înalta Curte constată că, deşi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pe baza faptului că acesta a invocat un pretins motiv de nulitate absolută, instanţele de fond au reţinut că în cazul încălcării normei de la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 sancţiunea ce poate interveni vizează exclusiv atragerea răspunderii disciplinare a notarului care a încheiat actul cu nesocotirea normelor de competenţă, şi nicidecum anularea sau nulitatea actului juridic astfel încheiat.
În acelaşi context, după citarea prevederilor art. 74 lit. a) din Legea nr. 36/1995 (referitoare la răspunderea disciplinară a notarului public care a încălcat competenţa generală, materială şi teritorială stabilită prin lege), curtea de apel a reţinut că, şi în această situaţie, interesul ocrotit este unul particular, astfel încât, reclamantul era ţinut să dovedească vătămarea produsă prin încheierea actului de către notarul public necompetent teritorial şi imposibilitatea remedierii acestei vătămări altfel decât prin anularea actului.
Înalta Curte apreciază că aceste argumente, astfel cum susţine şi recurentul prin motivele de recurs, nu sunt de natură a contura silogismul judiciar pe baza căruia instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere pe fond a cererii formulate de reclamant privind anularea sau constatarea nulităţii contractului de vânzare, urmare a încălcării de către notarul public a normelor de competenţă teritorială prevăzute de art. 11 din Legea nr. 36/1995 pentru îndeplinirea obligaţiilor sale profesionale.
Potrivit acestei norme: "(1) Notarul public îşi desfăşoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcţionează. Pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale, notarul public se poate deplasa şi în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de notari publici, competenţa teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii. Competenţa teritorială a notarilor publici numiţi în municipiul Bucureşti se întinde pe tot cuprinsul circumscripţiei Tribunalului Bucureşti."
Totodată, art. 15 din acelaşi act normativ prevede: "În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare:
a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;
c) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;
d) eliberarea duplicatelor de pe actele notariale, îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor vădite se face de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor notariale;
e) procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor;
f) procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidenţă a procedurilor succesorale al Camerelor şi în registrele naţionale notariale ale Uniunii se îndeplineşte de notarul public competent, în condiţiile legii, să efectueze procedura succesorală;
g) orice alte situaţii prevăzute de lege."
Curtea de apel a reţinut, raportat normele citate, că notarii publici au competenţa generală în îndeplinirea oricăror atribuţiilor profesionale, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 15 alin. (1) lit. a) - g) din Legea nr. 36/1995, în care competenţa teritorială este exclusivă.
În acest context, s-a apreciat că "încheierea contractului de vânzare cumpărare nu reprezintă o astfel de competenţă teritorială exclusivă, atunci când se încheie la sediul biroului notarial."
Sub aspect factual, instanţele anterioare au reţinut că actul de vânzare atacat din cauză a fost încheiat la domiciliul vânzătorului (autorul recurentului), domiciliu plasat în circumscripţia Judecătoriei Reşita, prin deplasarea notarului în afara circumscripţiei judecătoriei în a cărei rază avea dreptul, potrivit legii, să îşi îndeplinească atribuţiile profesionale (circumscripţia Judecătoriei Caransebeş), aşadar, cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995.
Pentru nesocotirea normelor de organizare a propriei profesii, notarul instrumentator a fost sancţionat disciplinar, în baza prevederilor art. 74 lit. a) din acelaşi act normativ, astfel cum a rezultat din actele şi lucrările cauzei.
Bazându-se pe aceste circumstanţe, instanţa de apel, fără a indica la care dintre norme se raportează (art. 11 sau art. 74 lit. a) din Legea nr. 36/1995) a concluzionat că nesocotirea prevederilor art. 11 alin. (2) este de natură a atrage exclusiv sancţionarea disciplinară a notarului, precum şi faptul că acestea ocrotesc un interes privat, apreciind că reclamantul era ţinut de dovedirea unei vătămări care i-ar fi fost cauzată prin încheierea actului în aceste condiţii.
Înalta Curte apreciază că în baza prevederilor art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel era datoare, în cadrul exercitării controlului judiciar, să verifice identificarea corectă de către tribunal a regulilor de drept aplicabile cauzei (cu referire la acest motiv de nulitate a contractului).
Astfel, în condiţiile în care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea sau să se dispună anularea contractului de vânzare aut. sub nr. x/15.05.2014 de BNP C. pentru motivul încheirii acestui contract cu nesocotirea art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, era necesar, mai întâi, a se califica motivul de nulitate invocat de către reclamant ca fiind un motiv de nulitate absolută sau un motiv de nulitate relativă.
Spre o atare finalitate, era necesar a se observa, în mod prioritar, că Legea nr. 36/1995, lege specială dedicată reglementării atribuţiilor profesionale a notarilor publici şi a activităţii notariale, din perspectiva terţilor sau a părţilor actului notarial astfel încheiat, nu prevede în mod expres nicio sancţiune pentru actul juridic încheiat în aceste condiţii.
O atare constatare atrăgea pentru instanţa de apel necesitatea identificării şi calificării motivului de nulitate în baza prevederilor dreptului comun (C. civ. sau C. proc. civ.) şi, în consecinţă, analizarea acestuia pe fond, dacă se verifica în mod real premisa unui motiv de nulitate absolută.
Este necesară întrunirea acestei premise, pentru că în considerarea acesteia, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în legătură cu motivul de nulitate derivând din încălcarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995, respingerea excepţiei fiind intrată sub autoritate de lucru judecat, prin neatacarea soluţiei de către intimata-pârâtă.
Înalta Curte apreciază că, în acest sens, pentru o corectă îndeplinire a competenţei legale funcţionale a curţii de apel prevăzute de art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., era util a se recurge la aplicarea dispoziţiile art. 1250 - 1253 din C. civ., norme ce reprezintă un filtru legal esenţial pentru decelarea cauzelor de nulitate absolută de cele de nulitate relativă, dar şi la analizarea eventualei incidenţe a art. 269, 271 din C. proc. civ. referitoare la înscrisurile autentice, precum sunt ex lege înscrisurile notariale.
Nu în ultimul rând, astfel cum recurentul susţine, în rejudecare, ar putea prezenta relevanţă şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 678 din 17 noiembrie 2016, pronunţate în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995, excepţie invocată în etapa judiciară a procedurii disciplinare de către notarul instrumentator al contractului de vânzare atacat în cauza de faţă .
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine a fi întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în legătură cu motivul de nulitate constând în încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, întrucât instanţa de apel nu a calificat motivul de nulitate valorificat de reclamant (urmând etapele anterior expuse) şi nici nu a explicitat raţionamentul logico-juridic care a condus-o la confirmarea soluţiei de respingere pe fond a acestei cereri.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte nu dispune de elementele necesare exercitării controlului de legalitate în această etapă procesuală, din pespectiva acestui motiv de nulitate invocat de reclamant.
Referitor la cererea de anulare a aceluiaşi contract de vânzare aut. sub nr. x/15.05.2014 de BNP C. pentru preţ fictiv, Înalta Curte apreciază că printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente, curtea de apel a confirmat lipsa legitimării procesuale active a reclamantului pentru formularea acestei cereri, astfel încât, se constată a fi întrunit şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Sancţiunea anulării contractului de vânzare pentru preţ fictiv este consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 1665 alin. (1) din C. civ.: "(1) Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit", norma astfel edictată, fiind o aplicare particulară, în materia vânzării, a prevederilor generale din materia obligaţiilor, de la art. 1251 din acelaşi Cod: "Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege."
Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă specială, cum corect a observat şi instanţa de apel, regimul de invocare al acesteia se supune regulii instituite la art. 1248 din C. civ., text care, la alin. (2), stabileşte astfel: "(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată."
În configuraţia raportului juridic obligational generat prin încheierea contractului de vânzare aut. sub nr. x/15.05.2014 de BNP C., stabilirea unui preţ fictiv era de natură a leza interesul vânzătorului (autorul reclamantului), întrucât norma de la art. 1660 din C. civ. prin care se stabilesc însuşirile legale ale preţului unei vânzări, este edictată în favoarea vânzătorului, acesta fiind creditorul dreptului de a încasa preţul, drept corelativ şi interdependent cu obligaţia cumpărătorului de a-l achita.
Regula înscrisă la art. 1248 alin. (2) din C. civ. reprezintă o consecinţă a relativităţii efectelor contractului, principiu reflectat în conţinutul normei de la art. 1280 din C. civ.: "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel."
Cum în speţa de faţă, autorul reclamantului (vânzătorul D.) a decedat, iar recurentul reclamant, A., în calitate de unic moştenitor legal acceptant al succesiunii tatălui său, este cel care a promovat cererea de anulare a contractului pentru motivul preţului fictiv, curtea de apel a negat calitatea procesuală activă a reclamantului pentru a formula această pretenţie, confirmand soluţia primei instanţe (şi) sub acest aspect.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că prin instituirea unui preţ fictiv în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare, atât autorul reclamantului (D.), cât şi pârâta-intimată B., au participat la simularea naturii actului juridic încheiat şi, ca atare, interesul particular al autorului D. nu poate fi considerat lezat, astfel încât să fie necesar a fi apărat prin anularea actului.
Aceeaşi instanţă de apel a apreciat că în mod legal şi temeinic a stabilit tribunalul că prin acceptarea succesiunii defunctului său tată, reclamantul nu a dobândit dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare, în condiţiile în care autorul său a participat la ascunderea naturii reale a contractului prin simulaţie.
Înalta Curte constată, astfel cum corect susţine şi recurentul prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a stabilit calitatea reclamantului în raport cu actul juridic denunţat pentru preţ fictiv, a ignorat normele juridice incidente şi care erau de natură a conduce la dezlegarea aceastei chestiuni litigioase, după cum, în plus, a recurs la invocarea unor instituţii juridice neoperante în cauză (simularea naturii juridice a actului încheiat, ca act public).
Recurentul-reclamant nu poate avea calitatea de terţ (penitus extranei) în raport cu contractul de vânzare analizat, având în vedere că are calitatea de succesor universal al vânzătorului, iar în această calitate preia în totalitate drepturile şi obligaţiile contractuale ale autorului său, în condiţiiile acceptării exprese a succesiunii rămase de pe urma acestuia, astfel cum reise din duplicatul declaraţiei recurentului-reclamant de acceptare a moştenirii .
Concluzia enunţată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1282 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulaţia părţilor ori prin natura contractului nu rezultă contrariul."
Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de apel, în rejudecare, nu va identifica incidenţa vreuneia dintre excepţiile menţionate de norma citată, calitatea procesuală activă a recurentului-reclamant de a solicita anularea contractului de vânzare pentru preţ fictiv nu poate fi negată, date fiind dispoziţiile art. 1665 alin. (1) coroborate cu art. 1282 alin. (1) din C. civ., regula fiind aceea a preluării totalităţii drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţii decedate de către succesorii săi universali sau cu titlu universal, în calitatea acestora (între alţii) de avânzi-cauză (habentes causam) - categorie intermediară de persoane care, deşi nu au participat la încheierea contractului, suportă efectele acestuia datorită raporturilor în care se află cu părţile contractante.
Potrivit mecanismului anterior descris, aplicat la circumstanţele speţei, aceasta înseamnă că recurentul-reclamant, în temeiul art. 1282 alin. (1) din C. civ. a preluat dreptul autorului său de a se prevala de dispoziţiile art. 1665 alin. (1) din acelaşi Cod, anume de a solicita anularea vâzării pentru preţ fictiv, întrucât acesta, în calitate de având-cauză, este continuatorul personalităţii autorului său.
Consecinţa acestei dezlegări are şi efectul înlăturării referirilor instanţei de apel la operaţiunea juridică a simulaţiei cu privire la natura juridică a contractului de vânzare aut. sub nr. x/15.05.2014 la BNP C., în termenii deja expuşi, întrucât, prin considerentele redate mai sus, curtea de apel a reţinut, în reaitate, că ori de câte s-ar verifica ipoteza unui preţ fictiv într-un contract de vânzare, dispoziţiile art. 1665 alin. (1) din C. civ. sunt inaplicabile, pentru că ar fi paralizate în mod automat de dispoziţiile art. 1289 şi urm. din C. civ., norme ce reglementează simulaţia, felurile ei şi efectele acesteia.
Or, o astfel de dezlegare nu poate fi validată, întrucât normele juridice sunt edictate de legiuitor pentru a fi general aplicabile, ori de cite ori premisa acestora se verifică, prin raportare la o situaţie de fapt sau alta care se încadrează în ipoteza normei.
Totodată, este de precizat că cele două texte evocate coexistă în fondul activ al C. civ., astfel încât, aplicarea art. 1665 alin. (1) ar putea fi înlăturată numai dacă cealaltă parte decât cea lezată prin stabilirea fictivă a preţului (deci, cumpărătorul), invocă şi dovedeşte operaţiunea juridică a simulaţiei, simulaţia fiind o operaţiune complexă ce presupune, pe lângă actul public (nereal), existenţa cel puţin a acordului simulatoriu (care este de esenţa simulaţiei) şi, uneori, existenţa unui act secret, în sens de instrumentum (prin care sunt stabilite de către părţi raporturile juridice reale dintre ele).
Concluzionând, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că intimata-pârâtă nu a invocat în cauză o astfel de apărare, prin niciun act de procedură provenind de la aceasta (întâmpinare dosar tribunal ori chiar note scrise - fila x acelaşi dosar), iar, pe de altă parte, aplicarea art. 1289 şi urm. din C. civ. referitoare la simulaţie nu putea fi invocată de instanţă din oficiu, în absenţa unei norme legale în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 rap. la art. 497 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de către reclamant şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs va fi avută în vedere de instanţa de apel în rejudecare, întrucât soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţate prin prezenta decizie nu permite cunoaşterea, la acest moment, a părţii care a câştigat şi, respectiv a celei care a pierdut procesul, pentru a fi operant criteriul legal al culpei procesuale ce decurge din conţinutul prevederilor art. 453 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 245 din 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.