Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 24.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/23.05.2012 de BNP D. şi E., asupra imobilelor teren arabil în suprafaţă de 18.900 m.p. situat în intravilanul satului Curteşti, jud. Botoşani, în p.c. 524/54, nr. cadastral x înscris în CF x a comunei Curteşti, teren curţi construcţii în suprafaţă de 1944 mp situat în mun. Botoşani, jud. Botoşani, construcţia C1 carmangerie, în suprafaţă construită la sol de 420,36 mp, imobil identificat cu nr. cadastral x, înscris în CF x a mun. Botoşani, spaţiu comercial - Unitatea 12, subunitatea 12.3, Ans. PIB 36, situat în mun. Botoşani, Calea x, bl. K.4, jud. Botoşani, recenzat pe Calea x, în suprafaţă construită de 93,68 m.p. şi suprafaţă utilă de 82,43 m.p., identificat cu nr. cadastral x;1, înscris în CF x a municipiului Botoşani, pentru cauză ilicită şi imorală, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 935 din 12 mai 2021, Tribunalul Suceava a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi B., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1275 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei nr. 935 din 12 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului incident invocată de apelanta reclamantă prin întâmpinare, ca nefondată.
A fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâţii B. şi C., împotriva încheierii interlocutorii din 19 noiembrie 2020, precum şi a sentinţei civile nr. 935/12.05.2021 ambele pronunţate de Tribunalului Suceava, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1275 din 9 decembrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..
Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.236 alin. (2), art. 1.237 alin. (2) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., reţinând că nu se poate identifica în ce constă caracterul ilicit al cauzei.
A susţinut, în esenţă, că actul atacat s-a încheiat de către pârâţi în frauda drepturilor reclamantei, urmărindu-se sustragerea acestora de la plata preţului vânzării şi încasarea unei dobânzi, iar nu transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ce fac obiectul contractului, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută.
Astfel, a considerat că limitele învestirii instanţei din punct de vedere obiectiv erau clare, însă instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1237 C. civ. care prevăd că este ilicită cauza şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.238 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că cei doi pârâţi nu s-au interesat, prealabil încheierii convenţiei, de situaţia fizică a imobilelor, pe care nici măcar n-au avut curiozitatea să le vizualizeze anterior încheierii contractului şi că ulterior încheierii contractului aceştia nu au intrat în posesia imobilelor achiziţionate decât după restituirea sumei împrumutate de către recurenta reclamantă, iar această atitudine omisivă a pârâţilor denotă reaua credinţă a acestora şi faptul că aveau cunoştinţă despre cauza ilicită a contractului.
În aceste condiţii, a considerat că vânzarea-cumpărarea astfel intervenită reprezintă o operaţiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită şi, deci, nulă absolut.
Totodată, recurenta a susţinut o greşită interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1237 din C. civ., potrivit cărora cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, având în vedere că prin încheierea convenţiei de vânzare - cumpărare s-a urmărit sustragerea pârâţilor de la plata preţului vânzării şi încasarea unei dobânzi, cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.
Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susţinut că nu a solicitat ca instanţa să analizeze cauza unui contract de împrumut, ci cauza ilicită a unui contract de vânzare - cumpărare, instanţele inferioare încălcând principiul disponibilităţii prin această analiză.
În acest sens, a arătat că prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Botoşani a solicitat constatarea încheierii unui contract de împrumut cu garanţii imobiliare, precum şi restituirea sumei împrumutate, capăt de cerere disjuns dintr-o altă acţiune în care a reclamat împrejurările ilicite ale încheierii contractului, acest capăt de cerere fiind constatat perimat potrivit sentinţei civile nr. 3678/11.12.2020 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. x/2015.
A arătat că nu putea introduce o altă acţiune în declararea simulaţiei, câtă vreme la momentul la care a formulat precizările la acţiunea ce face obiectul prezentului dosar exista deja pe rol un dosar având ca obiect acţiune în declararea simulaţiei, însă această apărare nu a fost analizată de către instanţa de apel, împrejurare ce atrage, în opinia recurentei, incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Printr-o altă critică, recurenta a arătat că s-a reţinut în mod nelegal puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3172 din 04 iulie 2018 pronunţată de Judecătoria Botoşani, în dosarul nr. x/2013, fiind interpretate greşit dispoziţiile legale referitoare la preţul derizoriu care, în opinia recurentei, se include în noţiunea de cauză ilicită.
Cu privire la acest aspect, în primul rând, a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2013 nu s-a pronunţat asupra motivului de nulitate absolută a contractului întemeiat pe cauza ilicită, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
În al doilea rând, contrar considerentelor din hotărârea atacată (potrivit cu care motivul de nulitate constând în preţul derizoriu este separat şi distinct de cauza ilicită, ceea ce înseamnă că, fiind o cauză specială, nu se poate include printre motivele de cauză ilicită), preţul neserios, disproporţionat de mic faţă de preţul real şi scopul ilicit (cauza ilicită) se deduc unul din altul şi se presupun indiscutabil unul pe altul, astfel că preţul neserios include şi generează cauza ilicită, cele două condiţii de validitate a unei convenţii fiind în raport de interdependenţă.
Prin urmare, a considerat că existau motive de nulitate a contractului, constând în ilicitatea cauzei pentru preţ derizoriu, care au rămas neanalizate de instanţa de apel.
Tot cu privire la această chestiune, recurenta a susţinut că este eronată şi nelegală reţinerea instanţei de apel potrivit căreia dezechilibrul invocat nu este atât de semnificativ încât să afecteze substanţa preţului şi prin urmare, caracterul licit al cauzei contractului, deşi preţul real al imobilelor este de 10 de ori mai mare decât cel stipulat în contract.
Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.
6. Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 februarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 3.
Prin rezoluţia din 30 martie 2022, s-a stabilit termen pentru analiza recursului la 5 octombrie 2022.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea recurentei-reclamante în legătură cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.236 alin. (2) C. civ. şi art. 1.238 alin. (2) C. civ. (cu incidenţa astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este lipsită de fundament.
Instanţa de apel a analizat cauza ilicită din perspectiva motivelor invocate şi a constatat, în mod corect, că ceea ce se pretindea de către reclamantă nu se putea subsuma ilicităţii cauzei contractului de vânzare-cumpărare, fiind vorba, în realitate, de aspecte ce pot fi circumscrise unei alte operaţiuni juridice, aceea a simulaţiei.
Aceasta, în contextul în care, ceea ce a susţinut reclamanta a fost faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare scopul pârâţilor nu a fost acela de dobândire a proprietăţii imobilelor în schimbul plăţii unui preţ, ci încasarea unei dobânzi, cu titlu de camătă (prin "sustragere de la plata preţului vânzării şi păstrarea proprietăţii bunurilor imobile, obiect al contractului").
Or, potrivit conţinutului contractului de vânzare încheiat în formă autentică, s-a consemnat că părţile au convenit asupra unui preţ de 50.000 euro, sumă pe care vânzătoarea a declarat că a primit-o integral de la cumpărători, fiind transmisă acestora proprietatea asupra imobilelor de la data perfectării actului. S-a făcut şi menţiunea caracterului sincer, real şi serios al preţului, apreciat ca atare de către părţile contractante.
Rezultă că actul dedus judecăţii sub aspectul valabilităţii (licităţii) cauzei nu prezintă elemente care să o facă pe aceasta contrară legii sau ordinii publice, câtă vreme scopul urmărit de părţi, astfel cum a rezultat din voinţa manifestată de acestea, exprimată în formă autentică, a fost unul specific vânzării-cumpărării, de a transmite şi respectiv, a dobândi proprietatea unor imobile, în schimbul plăţii unui preţ.
Susţinerea că, în realitate, pârâţii ar fi fost de rea-credinţă - aspect ce ar rezulta din aceea că nu s-ar fi interesat prealabil încheierii convenţiei de starea fizică a imobilelor - neurmărind "proprietăţii bunurilor în schimbul unui preţ, ci cu titlu de împrumut cămătăresc", nu poate fi primită.
Pentru a fi în ipoteza cauzei ilicite, în forma pretinsă de către recurentă, este necesar, potrivit dispoziţiilor art. 1.238 alin. (2) C. civ., ca scopul contrar legii să fi fost urmărit de ambele părţi contractante.
Or, astfel cum au arătat şi s-au apărat în mod constant intimaţii-pârâţi, aceştia nu au avut, la data încheierii contractului, un alt scop decât cel rezultat din manifestarea expresă de voinţă, aceea de dobândire a proprietăţii bunurilor în schimbul unui preţ.
Afirmaţia recurentei potrivit căreia la momentul perfectării contractului i s-ar fi precizat că "forma juridică este a unui contract de vânzare-cumpărare, urmând ca după restituirea sumei împrumutate, ce a reprezentat, teoretic, preţul vânzării, să încheie un alt contract de vânzare-cumpărare, prin care să redobândească proprietatea asupra imobilelor tranzacţionate" este una fără consecinţe juridice sub aspectul pretins, al caracterului cauzei contractului dedus judecăţii.
Pe de o parte, pentru că nu s-a demonstrat existenţa unei astfel de înţelegeri a părţilor şi pe de altă parte, pentru că, şi în ipoteza dovedirii unei asemenea convenţii ar fi însemnat ca actul juridic să aibă un caracter disimulat în privinţa naturii sale juridice, iar consecinţele s-ar fi produs pe planul instituţiei juridice a simulaţiei, iar nu al caracterului ilicit al cauzei.
De aceea, aprecierea instanţei de apel, conform căreia, judecând în limitele învestirii şi având de examinat cauza unui contract de vânzare-cumpărare, nu a putut reţine motive de ilicitate a cauzei, este corectă.
- Critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.
Astfel, susţinând că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilităţii, recurenta a arătat că nu a solicitat instanţei să analizeze cauza unui contract de împrumut, ci pe aceea a unui contract de vânzare-cumpărare, aşa încât nu puteau fi extinse limitele cercetării judecătoreşti decât cu încălcarea principiului menţionat.
În realitate, instanţele fondului nu au procedat la analiza, sub aspectul valabilităţii cauzei juridice, a altui contract decât cel de vânzare-cumpărare, care făcuse obiectul învestirii.
Referirea la contractul de împrumut s-a realizat doar în contextul în care au fost analizate susţinerile reclamantei potrivit cărora operaţiunea juridică dintre părţi n-ar fi corespuns unei vânzări-cumpărări, ci unui împrumut, ceea ce ar fi însemnat o deghizare a elementelor convenţiei, cel puţin sub aspectul naturii juridice a acesteia.
Acesta a fost cadrul procesual care a permis instanţei să facă aprecieri şi în legătură cu instituţia simulaţiei, constatând că această figură juridică este cea prin intermediul căreia se poate tinde la a se demonstra că voinţa reală a părţilor corespunde altui act juridic decât cel ostensibil, dat publicităţii.
Contrar susţinerii recurentei, analiza realizată de instanţa de apel nu impunea "necesitatea formulării unei acţiuni în simulaţie, în absenţa căreia n-ar fi putut judeca fondul pretenţiilor", câtă vreme, menţinându-se în limitele învestirii, cercetarea judecătorească a vizat, în concret, cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, iar nu elementele de validitate a unui contract de împrumut.
- În ce priveşte frauda la lege şi pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 1.237 C. civ., critica recurentei-reclamante susţine neobservarea de către instanţa de apel a faptului că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit, în realitate, "sustragerea pârâţilor de la plata preţului vânzării şi încasarea unei dobânzi, cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie".
Critica este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 1.237 C. civ., care reglementează frauda la lege, "cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative".
Aşadar, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puţin în defavoarea unei părţi (în absenţa încheierii contractului), iar nu în scopul disimulării altui contract (în speţă, împrumutul cu dobândă cămătărească invocat), întrucât aceasta corespunde altei operaţiuni juridice, cea a simulaţiei, cum s-a arătat anterior.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, cauza ilicită, în varianta fraudei la lege, trebuie văzută nu în legătură cu modalitatea concretă, intrinsecă de întocmire a contractului, care întruneşte condiţiile de validitate, ci prin raportarea acestuia la o normă legală imperativă, ce ar fi nesocotită prin perfectarea contractului.
Or, faptul pretins de reclamantă, că s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare ce ar fi trebuit urmat de încheierea altui contract de vânzare, în care părţile iniţiale să-şi schimbe calităţile juridice (cumpărătorul să devină vânzător), nu corespunde fraudei la lege care să dea expresia cauzei ilicite a primului contract, ci, dimpotrivă, încheierii a două acte juridice succesive, ca manifestare de voinţă a părţilor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru aplicarea sancţiunii nulităţii contractului în ipoteza cauzei ilicite - indiferent că este vorba despre încălcarea legii şi ordinii publice ori de mijlocul pentru eludarea aplicării unei norme legale imperative - este necesar ca ambele părţi să fi urmărit un asemenea scop ilicit sau cel puţin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop urmărit de cocontractant.
În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască".
Or, aşa cum a rezultat din datele speţei, nu a fost demonstrată existenţa unui asemenea scop comun al părţilor, de încheiere a unui contract care să nesocotească legea, ordinea publică sau în vederea eludării aplicării unei norme imperative, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare contestat a fost încheiat în formă autentică şi a consemnat plata integrală a preţului - considerat de părţi sincer, real şi serios, conform menţiunii din contract - iar transmiterea proprietăţii imobilelor a avut loc la data autentificării actului, pârâţii apărându-se constant că au urmărit scopul oricărui cumpărător dintr-un astfel de contract.
În aceste condiţii, prezumţia care operează este cea a existenţei unei cauze valabile a contractului, aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 1.239 alin. (2) C. civ.
- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica vizând reţinerea efectelor autorităţii de lucru judecat (impropriu denumită "putere de lucru judecat", faţă de cadrul normativ actual) ataşate sentinţei civile nr. 3172/4.07.2018 pronunţată de Judecătoria Botoşani şi respectiv, interpretarea eronată a dispoziţiilor legale referitoare la preţul derizoriu care, potrivit recurentei, s-ar include în noţiunea de cauză ilicită.
În primul rând, în ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dedus din dezlegările jurisdicţionale ale sentinţei civile nr. 3172/4.07.2018 a Judecătoriei Botoşani, el a fost corect reţinut, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dau posibilitatea părţii de a opune în proces lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia.
Or, în litigiul anterior, s-a dezbătut chestiunea privitoare la caracterul serios al preţului, invocat ca o cauză distinctă de nulitate, instanţa stabilind că suma de 50.000 euro nu poate fi încadrată în categoria preţului derizoriu, acesta având o valoare considerabilă pentru orice om diligent, care intră în orice fel de tranzacţie şi aceasta chiar dacă echivalenţa valorică relativă a preţului faţă de valoarea lucrului vândut este aparent defavorabilă reclamantei.
Aceste statuări ale instanţei se regăsesc în considerente înzestrate cu autoritate de lucru judecat pentru că dau dezlegare chestiunii litigioase deduse judecăţii anterior - referitoare la nevalabilitatea aceluiaşi contract pentru cauza de nulitate constând în preţ derizoriu - sprijinind în mod necesar soluţia din dispozitiv.
De aceea, readucerea în faţa judecăţii ulterioare a aceluiaşi aspect, chiar dacă subsumat unei alte cauze de nulitate - potrivit reclamantei, cauza ilicită ar rezulta şi din caracterul derizoriu al preţului - nu poate conduce la o altă analiză (cu o altă concluzie, susţinută de partea-recurentă), căci se opune efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat - respectiv, statuarea definitivă a instanţei anterioare în sensul că preţul nu a fost unul derizoriu.
Susţinerea recurentei conform căreia nu ar putea fi opusă dezlegarea jurisdicţională anterioară întrucât cauza de nulitate în primul litigiu a vizat un alt element al contractului - preţul - pe când în prezenta speţă se pune problema cauzei ilicite, nu poate fi primită faţă de modalitatea particulară în care partea deduce ilicitatea cauzei din caracterul derizoriu al preţului.
În acest sens, recurenta arată că "preţul neserios este echivalent cu lipsa cauzei, iar dacă aceasta totuşi există, cauza în prezenţa preţului neserios este ilicită".
Critica este eronată întrucât, faţă de dispoziţiile art. 1.665 alin. (2) C. civ., la care face trimitere şi instanţa de apel, preţul trebuie să fie într-adevăr, atât de mare încât să poată servi drept cauză a obligaţiei de a transfera proprietatea, dar în caz de disproporţie între valoarea prestaţiilor părţilor, preţul poate fi considerat doar lezionar (nu derizoriu) iar anularea actului juridic poate interveni în condiţiile specifice leziunii.
Statuarea din procesul anterior în sensul că preţul nu a avut caracter derizoriu lasă fără temei factual şi legal susţinerea recurentei potrivit căreia "în prezenţa preţului neserios cauza este ilicită".
Separat de împrejurarea că existenţa unui preţ derizoriu ar putea avea consecinţe nu pe planul ilicităţii, ci al lipsei cauzei - în măsura în care nu a putut servi drept cauză a obligaţiei de a transfera proprietatea - recurenta nu mai poate readuce în discuţie aspectele legate de cerinţele de validitate a preţului decât prin nesocotirea autorităţii lucrului judecat anterior sub acest aspect.
De aceea, instanţa de apel a reţinut corect că nu pot fi invocate aspecte legate de preţul neserios care să se repercuteze pe planul caracterului ilicit al cauzei pe de o parte, pentru că ar însemna, în realitate, să se prevaleze de un alt fundament al nulităţii (lipsa cauzei, iar nu ilicitatea acesteia) şi pe de altă parte, pentru că ar încălca efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat ataşat sentinţei civile nr. 3172/4.07.2018 a Judecătoriei Botoşani (în sensul rezultat din dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).
În ce priveşte lipsa echivalenţei prestaţiilor, contrar susţinerii recurentei, ea nu are consecinţe pe planul ilicităţii cauzei, ci al valabilităţii consimţământului, care poate fi afectat de viciul leziunii, cu sancţiunea prevăzută de art. 1.222 C. civ., fiind vorba, aşadar, de o altă cauză de nulitate decât cea dedusă judecăţii şi supusă dezbaterii în prezenta cauză.
Faţă de considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON (onorariu de avocat) ocazionate de judecata în faza procesuală a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1275 din 9 decembrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 3500 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii - pârâţi B. şi C..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.