Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 17.05.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând, în temeiul art. 1175 C. civ., să se constate intervenită simulaţia convenţiei de prete nom, în ceea ce priveşte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2010, încheiat între societatea RC-CF Trans S.R.L. şi autorul pârâtei, D.; să se constate că reclamanţii deţin împreună cu pârâta, în calitate de proprietari, în cotă de 1/2, imobilul situat în Braşov, Poiana Braşov, înscris în CF x Braşov, nr. top x şi nr. top x compus din teren şi casă de vacanţă; să se constate că, urmare a intervenirii simulaţiei, actul aparent este inopozabil în raport cu reclamanţii, având în vedere calitatea de coproprietari ai imobilului; să se dispună rectificarea menţiunilor înscrise în CF x Braşov şi înscrierea dreptului de proprietate aparţinând reclamanţilor, în cotă de 1/2 din imobilul compus din teren şi casă de vacanţă ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/30.12.2010.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 166/S/29.10.2020, Tribunalul Braşov a admis cererea de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 11860 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru şi, în consecinţă:
A constatat că a intervenit simulaţia ca urmare a convenţiei de prete nom dintre reclamanţi şi autorul pârâtei, D., în ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 30.12.2010 între societatea RC-CF Trans S.R.L. şi D..
A constatat că, în realitate reclamanţii deţin împreună cu pârâta, în calitate de proprietari în cota de 1/2 din imobilul situat în Braşov, Poiana Braşov, înscris în CF x Braşov, nr. top x şi nr. top x compus din teren şi casă de vacanţă.
A constatat că, urmare a intervenirii simulaţiei, actul aparent este inopozabil reclamanţilor.
A dispus rectificarea menţiunilor înscrise în CF x Braşov în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor, împreună, pentru cota de 1/2 din imobil, cealaltă cotă de 1/2 rămânând actualului proprietar, pârâtă în cauză.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 575/13.05.2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei menţionate.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1175 C. civ. de la 1864, regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante, cuprinse în art. 977 coroborat cu art. 982 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1198 C. civ., apreciind în mod nelegal că există simulaţie chiar şi în absenţa unui contraînscris.
Caracteristic pentru simulaţie, ca operaţiune juridică reglementată de art. 1175 C. civ., este existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul, secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin se care anihilează în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public.
Prin urmare, şi în cazul simulării prin interpunerea de persoane, contraînscrisul trebuie încheiat tot între persoanele care au încheiat actul aparent, cu precizarea că adevăratul beneficiar este o altă persoană, întrucât în cazul acestei simulării ambele părţi din contract urmăresc în mod conştient ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană.
Or, în prezenta cauză nu a fost încheiat un contraînscris, iar la momentul perfectării actului de vânzare cumpărare nu a existat niciun impediment pentru întocmirea acestuia.
De asemenea, nu s-a făcut dovada faptului că vânzătorul a cunoscut că vinde imobilul atât lui D., cât şi familiei E.. Nu s-a făcut nicio dovada din care să rezulte că reclamanţii au participat la negocierea preţului, la vizionarea imobilului, la celelalte formalităţi care preced perfectarea contractului de vânzare cumpărare. Dimpotrivă, implicarea reclamanţilor a intervenit după achiziţionarea imobilului când aceştia au efectuat anumite investirii la imobil şi au încheiat contracte de utilitari. Or, aceste activităţi nu pot echivala cu o simulaţie, ci, mai degrabă, creează un drept de creanţă al reclamanţilor faţă de proprietarul imobilului.
Ca atare, instanţa de judecată a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, aplicând în mod greşit regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante, potrivit cărora Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar sarcina de a dovedi că voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate.
Recurenta a susţinut şi faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1198 C. civ., care permit utilizarea probei cu martori şi prezumţii, dacă a existat o imposibilitate (fie şi morală) de a-şi procura o dovadă scrisă, în cauză nefiind întrunită situaţia premisă a normei.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 1198 C. civ., este necesar ca partea să dovedească imposibilitatea (fie şi morală) de a procura o dovadă scrisa. Or, din probele administrate nu rezultă că între părţi există o relaţie atât de strânsă încât să determine o imposibilitate morală de întocmire a unui înscris între părţi.
Pe de altă parte, imposibilitatea de constituire a înscrisului trebuie să fie raportată nu doar la relaţia dintre părţi, ci şi la valoarea actului juridic la care se referă proba. Relaţia de prietenie dintre părţi ar fi putut să reprezinte o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris constatator al unei creanţe de o valoare mică, de exemplu de ordinul câtorva mii de RON, dar nu pentru achiziţionarea unui imobil cu valoarea de câteva zeci de mii de euro.
Recurenta a criticat, totodată, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în conformitate cu care nu pot fi martori soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul. Or, în prezenta cauză, instanţa de judecata a procedat la audierea martorei F., care a fost concubina defunctului D., în condiţiile în care recurenta s-a opus la audierea acestei martore.
Prin cererea depusă la data de 19.07.2021, recurenta - pârâtă a completat motivele de recurs, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., după cum urmează:
1) Decizia de apel nu este motivată în sensul art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea exigenţelor art. 6 par. 1 din CEDO, în raport şi de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea sa.
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din CEDO.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la împrejurarea dacă prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, nu trebuie înţelese numai în sens formal, ci ele trebuie interpretate în sens efectiv. Cu alte cuvinte, este necesar ca prima instanţă nu doar să fi pronunţat o hotărâre care din perspectiva dispozitivului ei să atingă fondul pricinii, ci examinarea acestui "fond" să rezulte cu claritate din considerente.
Or, aşa cum rezultă din hotărârea atacată, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să expună ad litteram cererea de apel şi întâmpinarea la cererea de apel, să indice argumente teoretice în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi să indice sumar starea de fapt cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 1175 din vechiul C. civ., fără nicio adăugire care să poată fi catalogată drept un raţionament propriu al instanţei de apel în ipoteza din speţă.
Absenţa acestei examinări, precum şi celelalte argumente expuse în paragrafele precedente, conduc la concluzia că instanţa de apel a intrat doar aparent în judecata căii de atac, iar nemotivarea hotărârii judecătoreşti în modalitatea menţionată echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod.
2) Decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al rolului activ al instanţei.
Fiecare parte litigantă are obligaţia de a-şi dovedi pretenţiile, prin producerea unor mijloace de probă legale, verosimile, pertinente şi concludente, în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ.. Sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, la care se adaugă şi rolul activ al instanţei care, potrivit art. 22 alin. (2) din cod, poate ordona administrarea probelor considerate necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.
Cu toate acestea, existenţa rolului activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei sau că nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la propunerea şi administrarea probelor nu ar avea pentru părţi consecinţe procedurale.
Pe cale de consecinţă, în măsura în care partea ce formulează anumite pretenţii nu este solitara în efortul de a proba, aceasta rămâne singura sancţionată în caz de eşec, deoarece dacă nu administrează probele care să-l convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului şi în pofida rolului activ al instanţei, va pierde procesul, iar adversarul va triumfa.
În cauză, încălcând normele şi principiile enunţate, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să asculte concluziile părţilor exclusiv pe cererea de apel.
În atare condiţii, recurenta a fost lipsită în mod flagrant de dreptul la un proces echitabil, întrucât, dacă instanţa era nelămurită cu privire la probatoriul administrat, putea să pună în vedere acesteia să completeze probatoriul administrat sau să ofere lămuriri, punând-o, astfel, în imposibilitate de a produce dovezi ce ar fi condus la admiterea cererii de apel.
Încălcarea dreptului la apărare al recurentei conduce la nulitatea hotărârii pronunţate, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., care consacră o prezumţie de vătămare în privinţa nulităţilor exprese.
Cât priveşte principiul contradictorialităţii, recurenta a arătat că, în cursul judecăţii în primă instanţă, cererea de amânare formulată de către pârâtă, recurenta din cauză, a fost respinsă în mod greşit, judecătorul fondului făcând aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ. şi soluţionând cauza pe fond.
În condiţiile în care prima instanţă a încălcat un drept elementar, respectiv un principiu fundamental care guvernează procesul civil, instanţa de apel, prin respingerea motivului de apel pe acest aspect, a pronunţat o soluţie greşită. Principul contradictorialităţii trebuie înţeles în sens efectiv, presupunând ca toate elementele procesului să fie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
3) Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material ce guvernează instituţia simulaţiei actului juridic, respectiv a dispoziţiilor art. 1175 C. civ. de la 1864.
Simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent, respectiv un contraînscris.
Posibilitatea pentru părţile contractante de a dovedi, una împotriva celeilalte, în aceste limite, că actul autentic este simulat, în totul sau în parte, rezultă şi din dispoziţia cuprinsă în art. 1175 C. civ. din 1864, potrivit căreia actul secret, care modifică un act public, are putere între părţile contractante şi succesorii lor universali. Prin act secret, în sensul legii, se înţelege convenţia părţilor, în sens de operaţiune juridică (negotium), iar nu înscrisul doveditor. Această convenţie pe care părţile înţeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, în totul sau în parte, printr-un act public, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public.
Prin urmare, când dovada simulaţiei este cerută chiar părţilor contractante, este de presupus că ele au avut posibilitatea să-si procure o probă scrisă, astfel că pentru combaterea actului aparent reclamanţii intimaţi trebuie să prezinte un contraînscris întocmit anterior actului fictiv sau concomitent. Aşadar, între părţi simulaţia nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
Ambele instanţe de fond au reţinut faptul că reclamanţii intimaţi sunt terţi faţă de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2010, sens în care pot face dovada simulaţiei prin orice mijloc de probă, întrucât faţă de ei simulaţia este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de bună credinţă, ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză.
Or, această apreciere este greşită, întrucât reclamantul intimat A. a acţionat ca reprezentant legal al societăţii vânzătoare RC-CF Trans S.R.L., nefiind vorba despre un terţ în înţelesul legii (pentru a produce efectele inopozabilităţii), ci chiar de o persoană care a participat la încheierea actului juridic contestat.
În atare condiţii, proba cu martori era inadmisibilă, inclusiv raportat la valoarea obiectului cererii.
Pe de altă parte, din analiza dispoziţiilor art. 1175 şi art. 1203 C. civ. 1864 rezultă că simulaţia poate fi licită sau ilicită (făcută în scopul de a ocoli dispoziţiile legale imperative, de ordine publică), însă niciuna dintre cele doua instanţe nu a procedat la calificarea judicioasă a cererii introductive, sens în care simulaţia atrage sancţiunea nulităţii atunci când se dovedeşte că a avut drept scop a frauda legea.
Reclamanţii au invocat existenţa simulaţiei sub forma interpunerii de persoane, ambele părţi din contractul aparent urmărind, în mod conştient, ca efectele contractului să se producă faţă de o terţă persoană, specificată în actul secret (care nu există la dosar).
4) Instanţa de apel a încălcat principiul actori incubit probatio, transpus în art. 249 C. proc. civ.
Rolul judecătorului este cel de a afla adevărul şi a stabili realitatea situaţiei de fapt, fiind pus în situaţia de a decela adevărul în contextul unui probatoriu administrat care, raportat la fiecare probă în parte poate conduce la reţinerea unor situaţii de fapt contradictorii, cum este cazul de faţă, respectiv de a corobora probatoriul administrat şi a înlătura motivat probele administrate ce nu sunt în concordanţă şi nu corespund situaţiei de fapt.
În cazul de faţă, atât judecătorul fondului, cât şi cel din apel, nu au verificat şi evaluat materialul probator, ci şi-au fundamentat soluţia prin raportarea exclusivă la susţinerile unei dintre părţi (respectiv a reclamanţilor intimaţi), şi nu prin coroborarea şi aprecierea probelor.
Astfel, ambele instanţe de fond au considerat că sunt suficiente ca probe un contract de furnizare de utilităţi încheiat anterior vânzării imobilului, un contract de prestări servicii prin care s-a efectuat anumite îmbunătăţiri (efectuate exclusiv în partea care reclamanţii considerau că li se cuvin), toate acestea în condiţiile în care reclamanţii intimaţi nu au anexat şi dovezile de plata a acestor servicii şi mai mult, reclamantul intimat A. având calitatea de administrator al societăţii vânzătoare RC-CF Trans S.R.L..
Tot în acest sens, ambele instanţe au interpretat în favoarea reclamanţilor depoziţia martorei G. (aflată în relaţii de subordonare cu reclamantul A.), însă analiza acestei probe relevă o poziţie contradictorie a martorei, în sensul că, pe de o parte, precizează că ştie de aranjamentul celor doi, însă motivul pentru care reclamantul A. nu a fost menţionat în actul de vânzare-cumpărare este acela că avea o societate în pragul falimentului şi se afla în pragul unui divorţ.
Se pune întrebarea, pertinentă de altfel, dacă reclamantul A. se afla într-o situaţie financiară precară la momentul încheierii contractului, cum ar fi putut să achiziţioneze împreună cu defunctul D. acest imobil în valoare de 1.651.000 RON, respectiv să achite suma de 825.500 RON (jumătate din contravaloarea imobilului).
Procedând la soluţionarea cauzei, ambele instanţe au ignorat cu desăvârşire faptul că reclamanţii intimaţi nu au dovedit în niciun mod achitarea către defunctul D. a sumei de 825.500 RON (transfer bancar, chitanţe descrescătoare de plată, etc.) ţinând cont de cuantumul destul de mare al acestei sume), şi nici nu a existat un raport de expertiză care să demonstreze că îmbunătăţirile imobilului (la cota de 1/4 pretins deţinută) au fost efectuate de către reclamanţi.
Reclamanţii intimaţi, în prezenta cauză, aveau dreptul doar la eventuale îmbunătăţiri asupra imobilului (dacă dovedeau ca sunt achitate personal de către aceştia şi nu de către o societate unde asociat era defunctul D.).
Este de observat, de asemenea, reaua credinţă a reclamanţilor intimaţi, întrucât au promovat acţiunea în simulaţie după decesul lui D. şi după circa 10 ani de la încheierea contractului şi în condiţiile în care reclamantul A. a rămas asociat şi administrator al companiilor deţinute de defunct.
Nu în ultimul rând, preţul în cuantum de 1.651.000 RON a fost achitat de defunctul D. către societatea vânzătoare RC-CF Trans S.R.L. prin transfer bancar, iar martora G. a precizat în depoziţia sa faptul că preţul a fost plătit de D. din dividendele de la societate.
Fără să existe un minim de probatoriu, instanţa de apel a apreciat suficientă proba cu martori şi incidenţa unor prezumţii simple, în condiţiile în care reclamanţii intimaţi nu se pot prevala de propria incorectitudine pentru a obţine protecţia juridică a dreptului, cunoscutul principiu "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o garanţie a respectării regulilor sociale, principiul fiind o excepţie de la regulile care guvernează sancţiunea nulităţii absolute sau relative, presupunând că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a pretinde recunoaşterea unui drept.
III. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, având în vedere faptul că nici motivele invocate, nici dezvoltarea lor, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.
Recurenta - reclamantă C. a depus la dosar două cereri cuprinzând motivele de recurs, ambele înlăuntrul termenului legal de motivare a căii de atac, respectiv de 30 de zile de la comunicarea deciziei de apel, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, la termenul de judecată din 1.02.2022, partea a făcut dovada datei depunerii la poştă a celei de-a doua cereri de recurs, în raport de care Înalta Curte a constatat că şi această cerere a fost formulată în termenul legal, urmând ca toate motivele de recurs expuse prin cele două cereri ale recurentei să fie luate în considerare la soluţionarea cauzei.
Prin prima cerere de recurs, recurenta a formulat critici referitoare la proba simulaţiei, subliniind absenţa în cauză a unui contraînscris care să conţină voinţa reală a părţilor contractante, invocând, totodată, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1198 C. civ., care nu sunt incidente în cauză, precum şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Prin cea de-a doua cerere, recurenta a dezvoltat critica vizând necesitatea existenţei unui contraînscris, adăugând argumentul potrivit căruia reclamantul nu este terţ faţă de actul juridic contestat, susţinând, în acelaşi timp, critici noi - înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului - referitoare la nemotivarea deciziei de apel, la neexercitarea rolului activ al judecătorului, încălcarea dreptului la apărare al recurentei şi a principiului contradictorialităţii.
Astfel formulate, motivele de recurs pot fi analizate din perspectiva cazurilor descrise de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate, de altfel, în mod explicit de către recurentă, chiar dacă aceasta nu a făcut, în cazul fiecărei critici, o asociere corespunzătoare cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Sancţiunea nulităţii căii extraordinare de atac intervine doar dacă niciuna dintre criticile formulate nu reprezintă critici veritabile de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488.
Prin urmare, neindicarea de către recurent a temeiului juridic al criticilor formulate ori o eventuală încadrare greşită a acestora nu atrag nulitatea recursului, în măsura în care, din dezvoltarea susţinerilor părţii, rezultă că acestea pot fi încadrate juridic în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, ceea ce este cazul în speţă.
În acelaşi timp, reiese a contrario din acelaşi text de lege că, în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre ele sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa.
Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluţionarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate, potrivit constatărilor ce vor fi expuse în prezenta decizie.
În consecinţă, excepţia nulităţii recursului nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Motivele de recurs, astfel cum au fost înfăţişate în analiza excepţiei nulităţii recursului, urmează a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a fiecăreia dintre ele asupra examinării celorlalte, ţinându-se cont de toate argumentele expuse în dezvoltarea lor şi arătându-se motivat dacă reprezintă critici de nelegalitate ori de netemeinicie.
Astfel, vor fi examinate următoarele critici: nemotivarea deciziei de apel; încălcarea principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil; nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la proba simulaţiei, încălcarea dispoziţiilor art. 1198 C. civ., precum şi a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Primele două critici dintre cele menţionate anterior se impun a fi examinate împreună, aşa cum au fost concepute chiar de către recurentă, chiar dacă se disting ca motive de casare distincte, încadrabile la pct. 6 al art. 488 alin. (1), în cazul nemotivării hotărârii, respectiv la pct. 5 al aceleiaşi norme, în privinţa pretinsei încălcări a unor principii procesuale fundamentale.
Recurenta a pretins că instanţa de apel s-a rezumat la expunerea cererii de apel şi a întâmpinării, la indicarea argumentelor teoretice în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi la redarea sumară a stării de fapt, pentru a conchide în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 1175 din vechiul C. civ., fără nicio adăugire care să poată fi catalogată drept un raţionament propriu al instanţei de apel în ipoteza din speţă.
Aceste susţineri, corelate cu cele ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a unor principii procesuale, denotă faptul că recurenta este nemulţumită de menţinerea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt expuse prin hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, referirea la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind formală, în absenţa vreunei critici în calea de atac a recursului.
În acest context, trebuie subliniat că simpla împrejurare a concordanţei situaţiei de fapt reţinute de către ambele instanţe de fond nu este aptă să declanşeze controlul judiciar de legalitate al deciziei de apel, în condiţiile în care niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la a căror analiză se limitează atribuţiile acestei instanţe de recurs, nu se referă la temeinicia hotărârii recurate, respectiv la statuarea în fapt de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate, în evocarea fondului cauzei.
În acelaşi timp, se impune a se reaminti că efectul devolutiv al căii ordinare de atac cunoaşte o dublă limitare, potrivit dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., astfel încât interesează, pe de o parte, criticile concrete formulate de către apelant la adresa hotărârii primei instanţe, instanţa fiind ţinută, în virtutea art. 477, să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv şi subiectiv stabilit în faţa primei instanţe.
Din această perspectivă, respectarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii, prescrise de art. 425 C. proc. civ., trebuie să aibă în vedere aceste reguli restrictive cu privire la devoluţiunea apelului, ceea ce înseamnă că motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, ce reprezintă un element obligatoriu al oricărei hotărâri judecătoreşti, se circumscriu cadrului învestirii instanţei, prin raportare la prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ.
Or, contrar susţinerilor recurentei din prezenta cauză, decizia recurată cuprinde o analiză a tuturor motivelor de apel, instanţa, în rejudecarea fondului cauzei, examinând acele motive, mijloace de apărare şi dovezi invocate la prima instanţă şi arătate în motivarea apelului.
Pe lângă criticile referitoare la suspendarea judecăţii, existenţa unui sechestru asigurator instituit în dosarul penal şi prescripţia dreptului material la acţiune, pârâta C. a susţinut prin motivele de apel următoarele: prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., deoarece nu a dispus amânarea cauzei, cu toate că a avut la dispoziţie dovezi clare privind imposibilitatea prezentării pârâtei la interogatoriu; achitarea unor facturi şi efectuarea unor lucrări sanitare la imobilul în litigiu de către reclamant au fost justificate de relaţia de prietenie dintre acesta şi autorul pârâtei; ambele declaraţii de martor pe care s-a bazat sentinţa provin de la persoane aflate în relaţii de prietenie şi de subordonare faţă de reclamantul A..
După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a verificat aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., raportându-se la actele de procedură întocmite şi la motivarea sentinţei, pentru a constata că, în pofida celor susţinute de către apelantă, tribunalul nu a dat eficienţă în plan probator neprezentării părţii la interogatoriu, în sensul că nu a echivalat o atare împrejurare cu o mărturisire deplină ori cu un început de dovadă, nefăcând, aşadar, aplicarea art. 358 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că s-a răspuns motivului de apel pe aspectul în discuţie şi nu se poate reţine nelegalitatea deciziei din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât, prin motivele de recurs, nu s-a formulat în mod efectiv vreo critică a aprecierii instanţei de apel asupra lipsei de relevanţă a unui mijloc de probă în fundamentarea soluţiei primei instanţe.
Astfel, cu toate că a făcut din nou referire la consemnările din încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 1.10.2020, la care prima instanţă a respins cererea pârâtei de amânare a cauzei, recurenta s-a limitat la reiterarea susţinerilor vizând dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., fără a se raporta la considerentele pentru care instanţa de apel a constatat neaplicarea efectivă de către prima instanţă a acestei norme de procedură, în aprecierea coroborată a probelor administrate.
În acest context, invocarea de către recurentă a încălcării principiului contradictorialităţii este formală şi nu relevă o critică de nelegalitate a deciziei, care să fie analizată de către instanţa de control judiciar, în absenţa vreunei referiri la considerentele expuse în decizia de apel, în sensul că prima instanţă, contrar celor constatate, ar fi reţinut, în ansamblul probator, mijloacele de dovadă prevăzute de art. 358 C. proc. civ.
Cât priveşte împrejurările relevate prin motivele de apel, respectiv achitarea unor facturi şi efectuarea unor lucrări sanitare la imobilul în litigiu de către reclamantul A., se constată că instanţa de apel, pornind de la premisa că aceste susţineri ale pârâtei tindeau la reaprecierea în calea de atac a existenţei acordului simulatoriu, a verificat din atare perspectivă temeinicia hotărârii primei instanţe şi a confirmat că demersurile realizate de intimaţii reclamanţi înainte şi după perfectarea contractului de vânzare-cumpărare denotă intenţia părţilor de a achiziţiona împreună imobilul.
Instanţa de apel a făcut referire la toate probele administrate, arătând motivele pentru care a considerat ca fiind relevante înscrisurile şi declaraţiile de martor, inclusiv prin prisma conduitei procesuale a pârâtei în cursul judecăţii în primă instanţă, faţă de audierea martorilor propuşi de către reclamanţi, răspunzând, în acest fel, şi ultimului motiv de apel, ce avea ca finalitate neluarea în considerare a acestor depoziţii la stabilirea situaţiei de fapt, în virtutea relaţiilor de prietenie şi de subordonare a martorilor faţă de reclamantul A..
Faţă de cele arătate anterior, se constată netemeinicia susţinerilor recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii, în contextul în care instanţa de apel a analizat toate motivele de apel şi a rejudecat fondul în limitele stabilite de către apelantă, expunând considerentele pentru care a înlăturat criticile formulate şi a confirmat situaţia de fapt stabilită de către prima instanţă.
În acelaşi timp, se constată că susţinerea vizând încălcarea de către instanţa de apel a rolului său activ, cu consecinţa nerespectării dreptului părţii la apărare, este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare.
Recurenta a pretins, astfel, că instanţa, în măsura în care era nelămurită cu privire la probatoriul administrat, îi putea pune în vedere să administreze dovezi suplimentare ori să ofere lămuriri.
Or, în condiţiile în care recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, nu poate invoca omisiunea instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care partea nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii, după cum prevede în mod expres art. 254 alin. (6) C. proc. civ., text ce transpune în materia probelor principiul imposibilităţii invocării propriei culpe a părţii în proces.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge criticile circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la ignorarea absenţei în cauză a unui contraînscris, ca o condiţie a dovedirii existenţei acordului simulatoriu, implicit a simulaţiei unui act juridic, se constată că este formulată omisso medio, pentru prima dată în calea de atac a recursului, întrucât nu a fost susţinută şi prin motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate şi redate în analiza primelor două motive de recurs.
Or, în aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiaşi norme nu pot fi primite dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, drept pentru care Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă critica în discuţie.
Cât priveşte susţinerea referitoare la dispoziţiile art. 1198 C. civ., se reţine că recurenta a reproşat instanţei de apel aplicarea greşită a acestora în cauză, în condiţiile în care nu este întrunită situaţia premisă a normei, respectiv imposibilitatea procurării unui înscris, ce nu a fost dovedită prin probele administrate.
Similar considerentelor expuse anterior, şi în privinţa acestei susţineri se constată că este invocată omisso medio, nefiind formulată şi în calea de atac a apelului, astfel încât este inadmisibilă, potrivit prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta tinde la reaprecierea probelor, în sensul de a se constata de către instanţa de recurs nedovedirea situaţiei premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 1198 C. civ., finalitate incompatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar.
Pentru acelaşi motiv nu poate fi primită nici susţinerea vizând calitatea de parte contractantă, şi nu de terţ faţă de contract, a reclamantului A., ce atrăgea, potrivit recurentei, necesitatea dovedirii simulaţiei potrivit normelor de drept comun care reglementează dovada actelor juridice, respectiv printr-un contraînscris care ar combate actul public.
Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se constată că, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat la faptul absenţei vreunei opoziţii a pârâtei la audierea ca martor a persoanei despre care afirmă că ar fi concubina defunctului D..
În conformitate cu art. 315 alin. (2) din cod, "Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3", aşadar şi concubinul, persoană menţionată la art. 315 alin. (1) pct. 2.
Or, în condiţiile în care pârâta a fost prezentă la termenul de judecată din data de 16.01.2020 în faţa primei instanţe, la care a fost audiată martora în discuţie, fără ca pârâta să se opună audierii, a intervenit o convenţie tacită a părţilor în privinţa administrării probei, în aplicarea art. 315 alin. (2) C. proc. civ., critica recurentei pe acest aspect, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondată.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi B. şi A..
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 575/Ap din data de 13 mai 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.