Utilizarea numelui unei persoane şi a creaţiei sale artistice fără consimțământul acesteia, în cadrul unui eveniment public. Rea-credinţă. Atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private
C.civ., art. 14, art. 58, art. 74, art. 252, art. 253
Utilizarea cu rea-credință a numelui unei persoane presupune o utilizare împotriva voinței acesteia, iar o atare împotrivire poate rezulta din orice manifestări de voință din care se poate deduce în mod neechivoc acest dezacord și, cu atât mai mult, atunci când această împotrivire este adusă la cunoștința celui care îl folosește sau intenționează să îl utilizeze într-un anume context.
Astfel, în condiţiile în care reclamanții (regizor şi producător) au transmis organizatorului evenimentului artistic dezacordul expres de a înscrie producţia cinematografică în competiție și de a fi supusă jurizării, iar pârâtul nu a dat curs acestei manifestări de voință și nu a exclus filmul de pe lista filmelor participante ori din mijloacele de promovare a evenimentului, în mod just, s-a susținut că publicului i-a fost indusă ideea că filmul a participat la concurs, dar nu a întrunit aprecierea juriului, context ce descrie utilizarea cu rea-credință a numelui regizorului, a titlului creației sale artistice și a denumirii producătorului și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 74 lit. h) din Codul civil.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 344 din 22 februarie 2022
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la data de 10.03.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi B. S.R.L. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia C., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
1. Interzicerea utilizării de către pârâtă a operei audiovizuale şi a înregistrării audiovizuale a filmului „X" (regia A.), inclusiv a denumirii „X”, fără acordul reclamanţilor, în cadrul evenimentului Y - ediţia 2017 şi în toate mediile de promovare a acestui eveniment, inclusiv înlăturarea denumirii „X” de pe pagina de internet şi de pe orice material de promovare a evenimentului;
2. Interzicerea utilizării de către pârâtă a numelui „A.” şi a denumirii „B.”, fără acordul reclamanţilor, în cadrul evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în toate mediile de promovare a acestui eveniment, inclusiv înlăturarea numelui „A.” şi a denumirii „B.” de pe pagina de internet şi de pe orice material de promovare a evenimentului Y - ediţia 2017;
3. Obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul încasărilor obţinute din finanţările aferente acestei ediţii, pentru repararea prejudiciului cauzat;
4. Obligarea pârâtei, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătoreşti;
5. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La data de 9 mai 2017, reclamanţii au formulat cerere modificatoare a cererii iniţiale, prin care au solicitat instanţei de judecată:
1. Să constate că pârâta a utilizat, fără acordul reclamanţilor, denumirea „X” pentru promovarea evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în cadrul Galei acestui eveniment;
2. Să constate că pârâta continuă să utilizeze denumirea „X”, fără acordul reclamanţilor, pe paginile de internet şi să dispună interzicerea acestor utilizări, precum şi înlăturarea denumirii „X” de pe aceste pagini de internet;
3. Să constate că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor numele „A.” şi denumirea „B.” pentru promovarea evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în cadrul galei acestui eveniment;
4. Să constate că pârâta continuă să utilizeze, fără acordul reclamanţilor, numele „A.” şi denumirea „B.” pe paginile de internet şi să dispună interzicerea acestor utilizări, precum şi înlăturarea numelui „A.” şi a denumirii „B.” de pe aceste pagini de internet;
5. Să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul încasărilor obţinute din finanţările aferente acestei ediţii pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin utilizarea fără drept a denumirii „X”, a numelui „A.” şi a denumirii „B.” în asociere cu evenimentul „Y” - ediţia 2017.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă:
Prin sentinţa nr. 2093 din data de 21.12.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea precizată şi a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual:
Prin decizia nr. 1019 din data de 26.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă:
Prin decizia nr. 1927 din data de 5.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia nr. 1019/A din data de 26.09.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual:
Prin decizia civilă nr. 1317A din data de 15.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2093/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă. A schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a admis în parte acţiunea.
A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor denumirile „X”, „B.” şi numele „A.” pentru promovarea evenimentului „Y” - Ediţia 2017 şi în cadrul galei acestui eveniment.
A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor denumirile „X", „B.” şi numele „A.” pe paginile de internet şi a dispus înlăturarea acestor denumiri şi nume de pe paginile de internet menţionate.
A respins în rest acţiunea.
A obligat pe pârâtă la 2.500 lei către reclamanta B. cheltuieli de judecată în primă instanţă. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta.
II.1. Motivele de recurs
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
Pe cale de excepţie - timbrajul acţiunii, al tuturor căilor de atac exercitate raportat la lipsa obiectului specific al protecţiei legii drepturilor de autor:
- aşa cum rezultă din încheierea din 7.10.2020 (prima pagină), a solicitat instanţei de apel, în rejudecare, să analizeze timbrajul cererii de chemare în judecată raportat la faptul că, în speţă, ceea ce s-a cerut a fi protejat (numele regizorului/operei cinematografice şi denumirea unei societăţi comerciale) nu fac obiectul protecţiei legii drepturilor de autor;
- deşi a consemnat acest aspect în încheierea de şedinţă, instanţa de apel a omis în întregime să se pronunţe asupra acestui aspect, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură şi a normelor de drept material;
- potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: „Dacă la momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune în vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanţă"; totodată, conform art. 38 din aceeaşi ordonanţă: „în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărâri constituind titlu executoriu”;
- cererea de chemare în judecată modificată are cinci capete de cerere, însă niciunul dintre acestea nu face obiectul protecţiei oferite de Legea nr. 8/1996 şi a timbrajului redus prin aceasta, impunându-se timbrarea potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013;
- în fapt este vorba despre o acţiune cu mai multe capete de cerere privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru pretinse daune morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane publice notorii (A.) şi ale unei persoane juridice (B. S.R.L.), în spatele căreia se află aceeaşi persoană publică;
- având în vedere că niciunul dintre capetele cererii de chemare în judecată nu se referă la vreo operă, curtea de apel, în rejudecare, ar fi trebuit să observe că, în speţă, cererea de chemare în judecată nu este timbrată şi să pună în vedere reclamanţilor, prin hotărâre, să timbreze fiecare capăt de cerere;
- solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pună în vedere reclamanţilor să timbreze fiecare capăt al cererii de chemare în judecată şi căile de atac exercitate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013.
Pe fondul cauzei:
- nu a utilizat nicio operă (numele regizorului/denumirea filmului/denumirea firmei producătoare nu sunt opere):
- nominalizarea la Y. nu implică în niciun fel utilizarea operei în sensul art. 13 din Legea nr. 8/1996;
- singura operă în cauză este filmul, iar acesta nu a fost utilizat; nu există niciun fel de materiale de promovare a acestei opere cinematografice;
- nominalizarea unei opere şi supunerea ei analizei unui juriu nu fac parte din acele acţiuni care trebuie supuse autorizării/interdicţiei autorului;
- nu există nicio diferenţă între analiza filmului făcută de către ziaristul C., aşa cum a fost ea publicată în presă, şi analiza făcută de către un juriu; aşa cum intimatul-reclamant A. nu se poate opune şi nici nu s-a opus publicării opiniei acestui ziarist nu se poate opune analizei operei sale de către un juriu de profesionişti, indiferent că vorbim despre Y. sau despre alte premii, aceasta nefiind o utilizare interzisă de lege (nici de Legea nr. 8/1996 şi nici de Codul civil);
- nefiind utilizată nicio operă (pe site sau în alt fel) este inaplicabilă vreo trimitere la un eventual consimţământ de utilizare sau la o utilizare permisă în sensul art. 35 din Legea nr. 8/1996.
- hotărârea recurată face distincţia între persoana obişnuită şi persoana publică din perspectiva profesiei exercitate de persoana publică:
- intimaţii-reclamanţi nu s-au opus nominalizării la Y. 2018 a filmului „6,9 pe scara Richter", la care au avut calitatea de producători;
- deşi menţionează şi „neplăcerile” pe care le poate întâmpina un autor după aducerea la cunoştinţa publicului a operei sale, hotărârea nu face nicio referire la restricţiile impuse autorului în calitate de persoană publică, din perspectiva drepturilor sale civile, mai exact a drepturilor personalităţii în exercitarea profesiei sale, drepturi despre care se pretinde că ar fi fost încălcate;
- instanţele trebuie să evalueze cu mare atenţie şi să facă o analiză fină între dreptul publicului la informare şi drepturile persoanei publice, mai ales când acestea se referă la viaţa sa profesională şi nu privată;
- potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o persoană publică, aşa cum este intimatul-reclamant, nu poate avea aşteptarea ca interesul publicului să fie limitat numai la acele aspecte care îi sunt convenabile, iar beneficiile” de a fi persoană publică vin şi cu un anumit grad de atenţie a publicului mai mare decât cel manifestat faţă de o persoană obişnuită” - în această situaţie, interesul publicului de a şti care sunt cele mai bune filme realizate în România în anul 2016 nici măcar nu este îndreptat spre viaţa privată a intimatului-reclamant sau spre acesta în mod direct, ci spre activitatea sa profesională.
- aplicarea greşită a art. 58 şi a art. 254 din Codul civil:
- Curtea de apel a apreciat că a existat o încălcare a art. 58 din Codul civil în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant A., respectiv a dreptului la imagine (voce/înfățișare);
- contrar celor menţionate de către curtea de apel, în contextul art. 58 și art. 252 C.civ., nu putem discuta despre autor, mai ales în privinţa intimatei-reclamante B. S.R.L., faţă de care nu operează vreo prezumţie de autorat;
- nici art. 58 şi nici art. 252 din Codul civil nu fac trimitere la nume/denumire şi nu menţionează vreun drept al posesorilor lor de a refuza vreun consimţământ de utilizare;
- chiar dacă enumerarea de la art. 58 C.civ. este exemplificativă, orice alt drept trebuie să fie totuşi consacrat legislativ - dreptul intimaţilor-reclamanţi de a „cere explicit încetarea oricărei utilizări a acestuia în legătură cu un anumit eveniment, persoană, organizaţie etc., deoarece consideră că asocierea este de natură să-i aducă un prejudiciu” nu este consacrat legislativ;
- o simplă lectură a art. 73 C.civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care a ataşat-o cererii de recurs (anexa 3) arată că dreptul la imagine se referă exclusiv la imaginea/vocea unei persoane în sensul propriu al noţiunii de imagine (portret/fotografie/caracteristici vocale) şi nu la sensul figurat, de percepţie a publicului despre o anumită persoană;
- drepturile personalităţii sunt consacrate de Convenţia de la Roma pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi presupun, per se, o uzurpare care trebuie să fie evidentă, dovedită şi nu speculată/speculativă, redusă de instanţa de apel la forma unui acord care nu este cerut de lege dar impus de hotărâre, fără temei legal;
- în condiţiile în care art. 58 şi 252 din Codul civil apără drepturi cu totul distincte faţă de cele invocate de către intimaţii-reclamanţi şi neanalizate în mod direct şi obiectiv în substanţa lor de către instanţa de apel în rejudecare, apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea normelor de drept material, atât din materia dreptului de autor, cât şi a drepturilor civile pretins a fi fost încălcate;
- nu a săvârşit nicio acţiune ilicită;
- dreptul pretins de intimatul-reclamant nu face obiectul vreunei norme legale;
- dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale art. 58 şi art. 252 C.civ. nu sunt aplicabile în speţă;
- deşi reţine că nu există vreo dovadă a nominalizării „X” în scopul obţinerii de finanţare sau că ar fi intenţionat discreditarea filmului/regizorului/firmei producătoare, instanţa de apel a constatat că a încălcat un drept nedefinit şi, ca atare, fără sancțiune în lege.
- hotărârea impune o cenzură nepermisă într-o societate democratică, încălcându-se interesul publicului la informare; totodată, este încălcat dreptul său la exprimare şi al membrilor juriului, precum şi cel al actorilor implicaţi în realizarea filmului de a le fi recunoscute meritele;
- dreptul intimatului-reclamant nu există în această situaţie particulară şi, dacă ar fi existat, nu ar fi trebuit să fie unul absolut;
- instanţa supremă trebuie să analizeze dacă acest drept creat de către instanţa de apel există şi în ce măsură se suprapune cu drepturile altor persoane.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat: constatarea inadmisibilităţii/nulităţii capătului 1 din cererea de recurs (insuficienta/incorecta timbrare a cererii de chemare în judecată şi a căilor de atac, invocată de către recurenta-pârâtă) şi, pe cale de consecinţă, respingerea acestuia ca fiind inadmisibil; respingerea recursului ca neîntemeiat; obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de recurs, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra solicitării sale (menționate în încheierea de ședință din 7.10.2020) de analizare a timbrajului cererii de chemare în judecată, precum și al căilor de atac exercitate de către reclamanți, plecând de la premisa unui obiect al cererii care nu se circumscrie apărării unor drepturi de proprietate intelectuală (dreptul de autor).
Înalta Curte constată că o atare critică nu se încadrează în motivul de casare invocat de către recurentă, întrucât, și reală de ar fi nepronunțarea instanței de apel asupra acestei chestiuni, această pretinsă omisiune nu este de natură a contura nelegalitatea deciziei atacate pe temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Obligația părții de a timbra cererea de chemare în judecată ori o cale de atac exercitată este o obligație legală (fiind stabilită prin dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013), a cărei îndeplinire este asigurată în mod prioritar de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii sau unei căi de atac, pentru care legea stabilește caracterul timbrabil al acesteia; pe de altă parte, dispozițiile procesuale pun la îndemână și părții adverse posibilitatea valorificării acestei neregularități extrinseci cererii (fie că este adresată primei instanțe, fie unei instanțe de control judiciar), prin posibilitatea invocării excepției netimbrării cererii, astfel încât, neîndeplinirea obligației de timbrare atrage sancțiunea anulării cererii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată, excepție care poate fi invocată și din oficiu.
Cum recurenta-pârâtă a făcut uz de invocarea excepției netimbrării, invocând timbrarea necorespunzătoare a cererii (după depunerea cererii modificatoare de către reclamanți), iar tribunalul, potrivit mențiunilor din încheierea din 26.07.2017, a constatat corecta timbrare a cererii de chemare în judecată, pârâta nu mai are a îndemână un alt mijloc procedural de a supune instanțelor de control judiciar cenzurarea timbrajului dispus de prima instanță.
În acest sens sunt și cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7/8.12.2014, pronunțată în recurs în interesul legii, ce a avut ca obiect interpretarea art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru), dezlegare aplicabilă mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, și sub imperiul noii reglementări în materie – O.U.G. nr. 80/2013 care, la art. 39, conține o reglementare identică celei din art. 18 din actul normativ anterior.
Înalta Curte apreciază că prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 (invocate de către recurentă) se adresează instanței de control judiciar de a verifica timbrajul dispus de instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă și de a dispune, dacă este cazul, complinirea acestuia, fără ca norma să prevadă vreun drept procesual corelativ al intimatului privitor la asigurarea aplicabilității acestei norme.
Drept urmare, simpla semnalare instanței de apel de către intimată a conținutului dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, urmată eventual de o neanalizare explicită de către instanță a situației din dosar referitoare la timbrajul aferent cererii de chemare în judecată modificate, nu poate constitui obiect de critică în recurs, nefiind de natură a pricinui vreo vătămare procesuală intimatei în disputa juridică din cauză.
De altfel, recurenta adresează și acestei instanțe de recurs solicitarea de aplicare a prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, normă pe care Înalta Curte nu o găsește aplicabilă, având în vedere că timbrajul în etapele procesuale anterioare a fost stabilit în mod corect, funcție de obiectul pretențiilor reclamanților, timbrajul fiind o chestiune care se soluționează in limine litis, astfel că, determinarea, în urma judecății, a unui alt temei juridic de analiză a pretențiilor formulate, nu permite reluarea chestiunii timbrajului, după o eventuală recalificare a obiectului pretențiilor deduse judecății.
Înalta Curte constată că nici criticile susținute de recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă nu pot conduce la admiterea recursului și casarea deciziei atacate, chiar în condițiile în care anumite clarificări în privința normelor de drept incidente vor fi făcute în cele ce urmează.
În primul ciclu procesual, instanța de recurs a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, întrucât s-a constatat că susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, reluate și prin motivele de apel, nu au fost verificate ca atare de către instanţa de apel, cu toate că s-a reţinut că prin acţiunea introductivă au fost invocate şi prevederile art. 58 C.civ. cu raportare la art. 252 şi 253 C.civ.
În acest context, s-a precizat de instanța de casare că instanţa de apel reținuse că numele reclamantului persoană fizică şi denumirea reclamantei persoană juridică au fost menţionate, fără acordul acestora, alături de denumirea filmului, la secţiunea „Nominalizări” în cadrul evenimentului Y – ediția 2017.
De asemenea, se reținuse, prin decizia instanței de apel din primul ciclu procesual, că acceptarea invitaţiei din partea organizatorului presupunea transmiterea de către reclamanţi a unor informații şi a filmului imprimat pe suport electronic (DVD), iar reclamanţii au comunicat pârâtei opoziţia la asocierea numelor lor şi a filmului cu Y – ediția 2017, inclusiv cu trei zile înaintea Galei, după sesizarea instanţei de judecată în prezenta cauză.
Așa fiind, Înalta Curte, prin aceeași decizie de casare, a constatat că aceste elemente factuale nu au fost expuse de instanța de apel în legătură cu fapta ilicită, ci în analiza condiției legale vinovăţiei, cerinţă distinctă pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, după ce, în prealabil, se apreciase că nu a fost săvârșită vreo faptă cu caracter ilicit, situație în care vinovăția devenea irelevantă.
În acest context, Înalta Curte, în precedentul recurs, a reținut că s-a dat relevanţă doar modului în care pârâta a acţionat după comunicarea opoziţiei exprese a reclamanților, cu câteva zile înainte de desfăşurarea Galei Y din 2017, în faţa publicului şi a sponsorilor evenimentului, reținându-se faptul că filmul şi autorii acestuia se aflau printre nominalizările la premii, pentru a se conchide în sensul exonerării de orice culpă a pârâtei.
Ca atare, în precedenta decizie dată în recurs, întrucât instanţa de apel nu a analizat din atare perspectivă săvârşirea unei eventuale fapte ilicite de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că nu au fost în mod efectiv examinate susţinerile pe acest aspect ale reclamanţilor, referitoare la faptul că nu era necesară comunicarea unei opoziţii exprese din partea lor în privinţa participării la eveniment, iar includerea de către pârâtă a numelor/denumirii reclamanţilor, precum şi a filmului, în categoria nominalizărilor la premii, atestă că pârâta i-a considerat drept participanţi, cu toate că nu s-au înscris în vederea participării şi nu au trimis materialele solicitate pentru înscriere, creând aparența că filmul ar fi fost vizionat și votat de către juriu.
De asemenea, instanța de casare a menționat că finalitatea unei asemenea analize era aceea de a se stabili dacă acţiunile şi inacțiunile pârâtei legate de participarea reclamanților la eveniment, indicate prin cererea adresată instanţei, au fost de natură să încalce vreo normă sau cutumă şi să reprezinte o expunere a unor fapte neadevărate despre reclamanţi, de natură a aduce atingere unuia dintre drepturile personale nepatrimoniale prevăzute de art. 58 C.civ. (printre care şi dreptul la propria imagine) şi să permită apărarea acestuia în condiţiile art. 252 şi 253 C.civ.
În plus, s-a reținut prin decizia de casare că instanța de apel nu a analizat nici scopul acțiunilor sau al inacțiunilor pârâtei în contextul pretins de către reclamanți, respectiv dacă s-ar confirma în fapt că pârâta, încălcând, eventual, regulamentul evenimentului, a acționat ca și cum reclamanții s-ar fi înscris pentru participare, fără a face rectificările pretinse nici după primirea opoziției explicite a acestora.
S-a mai stabilit că susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, care constituie motivele pretenţiilor de reparare a prejudiciului pretins suferit de către aceștia, presupuneau a se concluziona dacă, în măsura în care era necesară o solicitare din partea titularului pentru participarea la eveniment, dreptul de a nu participa şi de a nu se înscrie în vederea participării se reflectă în conţinutul unui drept personal nepatrimonial susceptibil de a fi apărat prin mijloacele prevăzute de Codul civil.
În caz afirmativ, instanța de apel, în rejudecare, urma a verifica dacă acţiunile şi inacţiunile pârâtei legate de participarea reclamanţilor la eveniment, inclusiv de modul în care s-a ajuns la nominalizarea filmului la premii, fără a fi declarat câștigător, în sensul dacă a avut loc vizionarea și jurizarea filmului, astfel cum s-a indicat prin cererea adresată instanţei, au fost de natură să încalce vreo normă, fie juridică (eventual, cele din regulamentul evenimentului), fie o practică a pârâtei în organizarea Galei, fie chiar de convieţuire socială, astfel încât au reprezentat o expunere a unor fapte neadevărate despre persoanele în discuţie, aptă să producă un rezultat vătămător pentru titular.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte constată că acestea erau premisele analizei ce trebuia realizată de instanța de apel în rejudecare, fiind deja statuat prin decizia de casare că pretențiile formulate trebuiau evaluate din perspectiva unor pretinse încălcări ale unor drepturi personale nepatrimoniale (dintre cele prevăzute de art. 58 C.civ.), pornind de la mijloacelor legale de ocrotire a acestora, consacrate de art. 252 şi 253 C.civ.
Constatarea anterioară atrage consecința neincidenței în cauză a temeiurilor din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe pentru analiza pretinselor fapte ilicite (având în vedere că s-a reţinut în cauză că nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996) și, corelativ, necesitatea evaluării pretinselor încălcări, prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale, ale unor drepturi personale nepatrimoniale – drepturile personalității - art. 58 din Codul civil, potrivit căruia ”(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, cu necesara raportare la prevederile art. 252 din Codul civil – Ocrotirea personalității umane și art. 253. Mijloace de apărare.
Astfel cum s-a reținut prin hotărârea primei instanțe, intimații reclamanți au susținut în motivarea cererii introductive, așa cum a fost precizată, că pârâta i-a informat prin e-mail despre posibilitatea de a participa la Gala Y 2017, punându-le în vedere că, în cazul în care au lansat în 2016 un film care să corespundă criteriilor de eligibilitate, să îi transmită, până la data de 5.02.2017, fişa tehnică completată şi să îi pună la dispoziţie o copie a filmului pe suport electronic (DVD). Reclamanţii nu au transmis documentele solicitate şi nici copia filmului, întrucât nu au dorit să participe la gală şi nici să fie asociaţi cu acest eveniment în vreun fel. Cu toate acestea, pârâta nu a ţinut cont de acest refuz, asociind fără drept numele persoanei fizice, denumirea persoanei juridice şi denumirea filmului cu evenimentul, inducând în eroare publicul şi pe finanţatori, în ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la Gală și jurizarea filmului.
În motivarea cererii precizatoare s-a mai arătat că, în realitate, filmul ”X” nici nu a fost jurizat de către juriul Galei Y 2017, fapt ce nu a fost comunicat publicului, motiv pentru care, în contextul folosirii denumirii filmului, a producătorului și a numelui regizorului cu ocazia listării nominalizărilor, s-a indus publicului ideea că filmul nu a fost apreciat de către juriu, ceea ce le-a creat prejudicii și mai mari reclamanților.
Aşadar, reclamanţii au susţinut că participarea la Gala Y 2017 nu era obligatorie, fiind necesară manifestarea lor de voinţă în acest sens, potrivit regulilor emise de însuşi organizatorului evenimentului, după cum au fost informaţi chiar de către pârâtă. Mai mult, reclamanţii au depus la dosar în cursul judecăţii în primă instanţă regulamentul evenimentului, pentru a dovedi că eventuala includere a filmului în categoria nominalizărilor la premii putea avea loc doar dacă titularii drepturilor asupra operei audiovizuale şi-au exprimat acordul să participe la eveniment şi au transmis materialele solicitate, inclusiv copia filmului pe suportul informatic indicat (DVD).
Ca atare, în esență, s-a pretins că, în contextul descris, recurenta-pârâtă a folosit numele reclamantului, denumirea producătorului și titlul filmului ”X” fără consimțământul acestora și chiar în condițiile refuzului explicit de a se înscrie în concurs, cu încălcarea regulilor de participare la Gala Y descrise chiar în Regulamentul concursului.
Cu precizarea prealabilă a conținutului dispozițiilor art. 257 din Codul civil potrivit cărora ”dispozițiile prezentului titlu (s.n. Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale) se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice”, Înalta Curte constată că, în speță, era necesar a se stabili dacă acțiunile sau omisiunile pârâtei erau de natură a aduce o atingere vreunuia dintre drepturile nepatrimoniale ale reclamanților, drepturi recunoscute de lege, astfel încât să fie necesar a se recurge la utilizarea mijloacelor de apărare consacrate prin prevederile art. 253 din Codul civil, normă care furnizează un mijloc legal de a se solicita constatarea caracterului ilicit al faptei, de a pretinde încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta durează încă etc.
Este lesne de constatat că situația de fapt descrisă de instanțele de fond nu antamează încălcări ale dreptului la nume, nefiind vorba în conduita recurentei despre o uzurpare în tot sau în parte a acestui esențial atribut de identificare a persoanei (varianta de la art. 254 alin. 2 fiind singura care ar fi putut fi luată în considerare, în contextul speței) și nici despre dreptul la propria imagine, dat fiind conținutul normativ al art. 73 alin. (2) din Codul civil: ”(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.”
Însă, pornind de la prevederile art. 58 din Codul civil, anterior reproduse care, între drepturile personalității, enumerate exemplificativ, prevede și dreptul la respectarea vieții private, normă care se coroborează cu consacrarea ocrotirii legale a acestora prin dispozițiile art. 252 din Codul civil, astfel: ”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”, instanța de apel era ținută să identifice, în contextul acestor norme, dacă prin conduita pârâtei aceste drepturi ale reclamanților (ori numai unele dintre ele) au fost nesocotite ori au fost exercitate dincolo de limitele premise de lege fără consimțământul titularilor, așadar, cu rea-credință.
În acest context, este de menționate că art. 14 din Codul civil consacră obligația oricărei persoane fizice sau juridice să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, în condițiile în care buna-credință se prezumă până la proba contrară.
Or, din perspectiva acestei dezlegări ce trebuia a se da în cauză trebuiau a fi observate prevederile art. 74 lit. h) din Codul civil potrivit cărora: ”Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate atingeri ale vieții private: h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.”
Din conținutul acestei norme reiese că nu ar putea fi calificată drept atingere adusă vieții private ipoteza citată din art. 74 lit. h), dacă operează limita legală a exercitării dreptului persoanei la nume în condițiile art. 75 din Cod, conform cu care: ”(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt premise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturilor omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”
În aplicarea normelor anterior citate, Înalta Curte apreciază că utilizarea cu rea-credință a numelui unei persoane presupune o utilizare împotriva voinței acesteia, iar o atare împotrivire poate rezulta din orice manifestări de voință din care se poate deduce în mod neechivoc acest dezacord și, cu atât mai mult, atunci când această împotrivire este adusă la cunoștința celui care îl folosește sau intenționează să îl utilizeze într-un anume context.
Celor două ipoteze evocate li se adaugă și cea în care nu operează prezumția prevăzută de art. 76 din Codul civil, anume prezumția de consimțământ, normă potrivit căreia: ”Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.”
Or, în speță, s-a reținut că reclamanții (regizorul și producătorul filmului), chiar în condițiile regulamentului evenimentului, nu au răspuns invitației de a înscrie filmul ”X” în Gala Y 2017 și nu au transmis recurentei-pârâte copia filmului pe suport DVD, o atare participare nefiind obligatorie.
În aceste condiții, rezultă că în cauză nu operează prezumția de consimțământ instituită prin prevederile citate (art. 76 din Codul civil), iar participarea la Gală era un tip de utilizare pentru care era necesar consimțământul expres al titularilor dreptului de autor ai operei cinematografice (potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996), legea specială în materie nereglementând niciun tip de utilizare obligatorie (precum este, de exemplu, cazul licențelor obligatorii reglementat prin art. 43 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție).
Mai mult decât atât, intimații-reclamanți, cu 3 zile înainte de Gală, au transmis recurentei dezacordul expres de a înscrie filmul în competiție și de a fi supus jurizării în cadrul Y 2017 și, cu toate acestea, recurenta nu a dat curs acestei manifestări de voință a intimaţilor și nu a exclus filmul “X” de pe lista filmelor participante ori din mijloacele de promovare a evenimentului, chiar în condițiile în care nu s-a procedat, în cele din urmă, la vizionarea şi evaluarea filmului de către juriul Galei.
Întrucât recurenta-pârâtă nu a efectuat corecțiile necesare, în mod just intimații-reclamanți (regizor și producător) au susținut că publicului i-a fost indusă ideea că filmul a participat la concurs, dar nu a întrunit aprecierea juriului, context ce descrie utilizarea cu rea-credință a numelui regizorului, a titlului creației sale artistice și a denumirii producătorului și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 74 lit. h) din Codul civil, raportate la dispozițiile legale la care anterior s-a făcut referire.
De asemenea, Înalta Curte consideră că în mod nefondat recurenta invocă în apărare dreptul publicului de informare, întrucât evenimentul în discuție nu era destinat unei astfel de simple informări, ci reprezenta o competiție a producțiilor de gen, competiție a cărei organizare este disciplinată de regulile înscrise în regulamentul propriu; pe de altă parte, în speța de faţă, este lipsită de orice relevanță conduita intimaților-reclamanți în gala corespunzătoare anului consecutiv (Y 2018).
Având în vedere toate aceste considerate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.