Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17.03.2020, în dosarul nr. x/2020, reclamanţii A. S.R.L. (fosta B. SRL), C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E. au solicitat următoarele: să se constate că contractul de drept de opţiune din 29.04.2015, împreună cu adiţionalele nr. 1, 2 şi 3 prin care a fost modificat şi novat contractul de drept de opţiune, a reprezentat, în ce priveşte pe reclamanţii 1 şi 3 o promisiune de acordare a unei garanţii şi nu un contract de garanţie personală; să se constate simulaţia contractului de împrumut în deghizarea acestuia, iar în subsidiar, să fie calificat potrivit naturii lui juridice ca fiind un contract de împrumut; să se constate nulitatea absolută şi/sau relativă a contractului în tot sau în parte, respectiv a clauzelor prin care sunt stabilite în sarcina reclamanţilor obligaţii de plată a unor sume de bani peste suma împrumutată, respectiv suma de 189.000 euro, fie procentual prin raportare la preţul de vânzare a terenului, fie prin raportare la sumele fixe precalculate si stipulate ca obligaţie de plată suplimentară la termenul de restituire al capitalului împrumutului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1222, 1223, 1226 C. civ., O.U.G. nr. 80/2013, restul dispoziţiilor legale invocate în cuprinsul cererii, precum şi orice alte dispoziţii legale aplicabile.
2. Prin sentinţa civilă nr. 2556/10.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei de interes a reclamantei C. cu privire primul capăt al acţiunii, excepţie invocată de pârâta E., ca neîntemeiată, au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la capătul secund al acţiunii, având ca obiect constatarea simulaţiei, excepţii invocate de pârâta E., ca neîntemeiate şi a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la acest petit, excepţie invocată de pârâta E., ca neîntemeiată. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul final al acţiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opţiune şi a actelor adiţionale nr. x/26.06.2015, nr. y/01.02.2017 şi nr. 2/07.02.2018, excepţie invocată de pârâta E. şi a fost respinsă pretenţia având ca obiect ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opţiune şi a actelor adiţionale nr. x/26.06.2015, nr. y/01.02.2017 şi nr. 2/07.02.2018, ca prescris. A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul final al acţiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a actului adiţional nr. x/01.03.2019 la contractul de drept de opţiune din 29.04.2015, ca neîntemeiată şi a fost respinsă, în rest, acţiunea formulată de reclamanţii A. S.R.L., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta E., ca neîntemeiată.
3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. S.R.L., C. şi D., solicitând, în principal, anularea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, schimbarea ei în parte, în sensul admiterii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 1709A/29.10.2021 pronunţată ce Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul.
4. Împotriva acestei decizii, au formulat recurs A. S.R.L., C. şi D., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei şi a sentinţei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată la prima instanţă de fond, iar în subsidiar, la instanţa de apel. Într-un al doilea subsidiar, recurenţii au solicitat rejudecarea cauzei de instanţa de recurs şi admiterea parţială a acţiunii iniţial formulate.
După expunerea situaţiei de fapt, recurenţii au arătat că au demonstrat în proces care a fost voinţa reală a părţilor şi, în consecinţă, caracterul deghizat al contractului de împrumut într-un contract intitulat "contract de drept de opţiune". S-a arătat că acest procedeu juridic a fost comun agreat de contractanţi pentru eludarea dispoziţiilor imperative referitoare la limitele dobânzii remuneratorii în contractele civile, adică spre a deghiza cauza ilicită a înţelegerii lor reale, sens în care, potrivit art. 1292 C. civ., dovada voinţei reale a fost demonstrată printr-un ansamblu vast de probe administrate. În aceste condiţii, recurenţii au subliniat că nu era necesară dovada unui act secret de împrumut prin instrumentum, fiind suficientă probarea voinţei reale a părţilor, în sensul că acestea au agreat un contract de împrumut ca negotium.
Au fost trecute în memoriul de recurs în mod detaliat probele şi conţinutul lor, corespondenţa electronică, imputându-se instanţei de apel aplicarea greşită a legii în evaluarea stării de fapt, fiind citate pasaje ale deciziei spre a demonstra acest lucru. S-a imputat, aşadar, instanţei de apel motivarea deficitară a deciziei şi încălcarea normelor procedurale, sens în care s-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât aceasta a reţinut greşit că reclamanţii apelanţi nu au dovedit elementul volitiv ca fiind în sensul încheierii unui contract de împrumut. Prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, recurenţii au susţinut că starea reală de fapt este diferită de cea reţinută în apel, dar şi că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 22, art. 237 şi art. 264 C. proc. civ., motivând deficitar decizia, întrucât nu a argumentat de ce nu s-a dat semnificaţie probelor şi apărărilor reclamanţilor, în mod particular mărturisirii extrajudiciare extrase din corespondenţa îndelungată a părţilor pe marginea executării contractului.
În ceea ce priveşte lămurirea naturii juridice a convenţiei încheiate, în acord cu dispoziţiile art. 1225, art. 1266 şi art. 1168 C. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 2167 C. civ., prin care se impune ca dispoziţiile referitoare la contractul de împrumut cu dobândă să fie aplicabile ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte o obligaţie de plată cu termen a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligaţii. În acest sens, s-a subliniat că sumele datorate de reclamanta C. în schimbul finanţării intimatei urmează acest regim legal în privinţa dobânzii, aşa cum rezultă din actele adiţionale, în care s-a menţionat că obligaţia principală este aceea de restituire a sumei, la care se adaugă o cotă de penalitate determinată. Or, au susţinut recurenţii, în aceste condiţii, chiar dacă este evidentă natura de împrumut a contractului, instanţa de apel a ignorat această calificare şi nici nu a lămurit în prezenţa cărui tip de contract se situează analiza proprie, tot aşa cum nu a justificat de ce a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 2167 C. civ., eludând regulile de drept aplicabile.
Chiar şi în prezenţa unui contract nenumit, recurenţii consideră că trebuia aplicate aceste dispoziţii, astfel cum prescriu şi dispoziţiile Legii nr. 216/2011 referitoare la interdicţia împrumutului cămătăresc, însă, implicit, instanţa de apel a recunoscut dreptul intimatei la restituirea sumei împrumutate cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că în apel instanţa a înlăturat greşit aplicarea art. 2167 şi art. 2168 C. civ., care stabilesc că noţiunea de dobândă nu este legată de denumirea dată de părţi prestaţiilor, ci de motivul pentru care debitorul trebuie să remită suma solicitată de către creditor. Plecând de la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1168, art. 1225 şi art. 1266 C. civ., instanţa de apel a înlăturat şi O.G. nr. 13/2011, dând o semnificaţie străină înţelesului termenilor convenţiei, astfel cum a fost modificată prin acte adiţionale.
Recurenţii au susţinut că şi dezlegarea dată în apel ultimului capăt al cererii lor este eronată, ca rezultat al greşitei aplicări a legii. S-a susţinut că o calificare corectă a naturii şi conţinutului convenţiei permitea instanţei de apel să observe ilicitatea cauzei şi obiectului actului, dar şi să aprecieze că această pretenţie nu se situa în subsecvenţa calificării contractului, ci avea caracter autonom.
În acest sens au susţinut că din modul în care a fost concepută clauza de dobândă, aceasta încalcă legea, de aceea ea trebuia compatibilizată cu art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011. Încălcarea acestei dispoziţii trebuie sancţionată cu nulitatea absolută potrivit art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ. Detaliind algoritmul de calcul al dobânzii, recurenţii arată că dobânda real solicitată este în cuantum de 64,34%, deşi procentul permis de lege nu poate fi mai mare de 9%. Instanţa de apel nu a examinat real acest aspect, ci a considerat că, de vreme ce contractul examinat nu a fost unul de împrumut, argumentele prezentate nu necesită analiză.
Prin urmare, recurenţii consideră incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. deoarece soluţia pronunţată excedează limitele determinate prin considerarea principiului disponibilităţii şi a limitelor devoluţiunii în apel.
A fost criticată, de asemenea, dezlegarea dată în apel cererii de constatare a nulităţii relative a convenţiei, determinate de leziune. Din această perspectivă, recurenţii au arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1221 C. civ., de vreme ce disproporţia vădită trebuie raportată la conţinutul concret al obligaţiilor părţilor. În acest sens, s-a arătat că dacă, în mod normal, împrumutatul trebuie să restituie valoarea sumei împrumutate, în concret, în cauză, reclamanţii ar trebui să restituie intimatei o sumă cuprinsă între 336.000 şi 736.000 euro sau chiar 1.155.000 euro, adică 2,15 procente din preţul vânzării terenului considerat în contract. S-a mai susţinut că starea de nevoie este demonstrată prin probele administrate în cauză, însă instanţa de apel a apreciat greşit că nu s-a dovedit că pârâta a profitat de starea de nevoie a cocontractanţilor, adăugând nepermis şi alte condiţii, neprevăzute de lege pentru constatarea leziunii.
Prin întâmpinare, intimata E.. A solicitat respingerea ca nefondat a recursului, combătând punctual temeinicia motivelor de casare formulate.
5. În examinarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impune, premergător examinării temeiniciei motivelor de casare observaţia că, potrivit art. 497 C. proc. civ., o eventuală admitere a recursului conduce la casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., primei instanţe, a cărei hotărâre, urmează a fi, de asemenea, casată. În aceste limite, în această fază a procesului, chiar evocând fondul, instanţa supremă nu va pronunţa o decizie de admitere a cererii de chemare în judecată, potrivit solicitării formulate de recurente în enunţarea petitului subsidiar al cererii de recurs, întrucât se opun unui asemenea procedeu dispoziţiile legale evocate.
De asemenea, instanţa de recurs reaminteşte părţilor că recursul, cale extraordinară de atac, urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte, în recurs, o funcţie de asigurare a corerenţei şi stabilităţii normative, a interpretării şi aplicării uniforme a legii, ţinând seama de rolul constituţional al instanţei supreme şi de specificul incontestabil al acestei căi de atac.
De aceea, în recurs, în aceste limite, controlul de legalitate nu este compatibil cu reevaluarea stării de fapt şi reexaminarea probelor ori a modului în care acestea au fost interpretate în aprecierea stării de fapt; însăşi modalitatea în care legea structurează motivele de casare, în afara cărora instanţa se plasează într-un control de temeinicie, susţine, consecvent art. 483 alin. (3) C. proc. civ., concluzia că în recurs instanţa competentă realizează controlul de legalitate al hotărârii recurate. În aceste condiţii, numai instanţele de fond au atributul aprecierii probelor, în mod liber şi potrivit convingerii lor, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, iar instanţa de recurs nu va putea cenzura modul în care instanţele devolutive au executat acest atribut.
În concluzie, analizând recursul, Înalta Curte subliniază că nu va realiza o reevaluare a stării de fapt statuate în apel, aşa încât nu vor fi avute în vedere niciuna dintre seriile de argumente ale recurenţilor prin care se solicită reexaminarea conţinutului probelor şi a modului în care instanţa de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor. În acest sens, nu sunt corect integrate sferei recursului solicitările recurenţilor de reevaluare a conţinutului corespondenţei părţilor, pe larg redate în memoriul de recurs, ori a înscrisurilor care, în opinia autorilor căii de atac, au fost evaluate într-o modalitate pe care o contestă, propunând acestei instanţe o reconsiderare a contextului factual.
Trecând de aceste considerente, Înalta Curte sesizează că recurenţii critică, integrat unui prim motiv de casare fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită în apel a dispoziţiilor art. 1292 C. civ.
Ca premisă a examenului cauzei, instanţa de recurs constată că litigiul s-a bazat pe următorul context factual: între reclamanta C. în calitate de promitentă, reclamantul D., în calitate de garant, reclamanta A. S.R.L. (fostă B. SRL), în calitate de garant şi societatea F. în calitate de beneficiar (al cărei continuator este E.) s-a încheiat contractul de drept de opţiune. Prin acesta, promitenta a acordat beneficiarului dreptul ca, în schimbul preţului stabilit de 189.000 de euro şi fără plata unei alte remuneraţii, în termen de 30 de zile de la data semnării contractului, să opteze între: dobândirea a 20 de părţi sociale, în valoare nominală de 10 RON fiecare, reprezentând 1% din capitalul social deţinut de promitentă (reclamanta C.) în cadrul B. şi primirea unei sume reprezentând 1% din preţul net încasat de către consorţiul format de reclamanţi ca urmare a vânzării terenului. De asemenea, părţile au stabilit că opţiunea beneficiarului va fi notificată în scris promitentei cel târziu în a 30-a zi de la data semnării contractului. Prin aceeaşi convenţie părţile au stipulat o penalitate de 113.400 de euro în favoarea beneficiarului în ipoteza în care, după prezentarea de către acesta a opţiunii de a primi 1% din preţul net de vânzare al terenului, până la data de 30.10.2016, terenul este vândut doar parţial. Beneficiarul şi-a exercitat, în condiţiile stipulate, dreptul de opţiune în sensul de a primi, în schimbul preţului achitat pentru cumpărarea dreptului de opţiune, 1% din preţul net încasat pentru teren. Contractul primordial a fost modificat succesiv prin trei acte adiţionale, prin fiecare dintre acestea fiind extins termenul pentru vânzarea terenului şi majorate atât procentul din preţul de vânzare a terenului cuvenit beneficiatului, cât şi cuantumul penalităţii.
În acest context, recurenţii au pretins caracterul simulat al contractului de drept de opţiune, care a deghizat un împrumut, din dorinţa de a evita natura ilicită a modului de configurare a dobânzii. Au susţinut că simulaţia în forma actului deghizat nu presupune proba ei prin înfăţişarea actului secret, în sens de instrumentum probationis, fiind suficientă dovedirea lui ca negotium iuris; astfel, consideră că s-a demonstrat în cauză că părţile nu au denumit contractul încheiat ca împrumut, doar pentru a evita interdicţia legală instituită prin art. 5 din O.G. nr. 13/2011, privind limitele dobânzii în contractele de împrumut, însă acesta a fost adevărata lor voinţă.
Redând pasaje considerate relevante din decizia instanţei de apel, se impută acesteia omisiunea analizei unor aspecte importante ale cauzei, sens în care fundamentează criticile şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Înalta Curte subliniază totuşi că motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se delimitează esenţial de cel prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol şi exclude statuările greşite în fapt sau în drept ale instanţei devolutive.
În mod specific, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupun fie nemotivarea hotărârii pronunţate în apel, fie motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, adică o lipsă de acurateţe a expunerii raţionamentului judiciar de natură să nu lase să întrevadă justificarea soluţiei din dispozitiv, modul de rezolvare propriu-zisă a acţiunii ori chiar să contrazică dispozitivul. Împrejurarea că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament considerat de recurenţi ca fiind greşit nu se poate integra conţinutului acestui motiv de casare; nu imprimă substanţă acestui temei al casării nici susţinerea că instanţa a omis să analizeze aspecte esenţiale, afirmaţie cu caracter generic în memoriul de recurs, prin care recurenţii îşi preconstituie prilejul de a expune în faţa instanţei de casare propria lor viziune asupra modului de rezolvare a cauzei.
De aceea, în sensul celor arătate, Înalta Curte arată că invocarea, concomitent cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ este formală, improprie conţinutului corect al acestuia şi îl va înlătura fără alte examinări.
În ceea ce priveşte însă aplicarea greşită în apel a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1292 C. civ., criticile sunt nefondate.
Din examenul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a stabilit că simulaţia nu a fost demonstrată, arătând că nu rezultă că părţile contractului de drept de opţiune au avut o înţelegere secretă de încheiere a unei convenţii de împrumut, prin raportare la clauzele actului. S-a reţinut astfel că în nicio clauză a acestuia nu s-a prevăzut obligaţia de restituire a sumei, în mod specific unui împrumut, şi că penalităţile stabilite nu au mascat o dobândă, de vreme ce ele erau datorate în ipoteza în care terenul nu ar fi fost vândut, iar beneficiarul nu ar fi primit cota convenită din preţ, dacă ar fi optat pentru acest drept; în acest sens, s-a subliniat că dreptul de a pretinde o parte din preţul de vânzare a unui bun nu echivalează restituirii unui împrumut. Instanţa de apel a arătat că nu este relevantă şi nici suficientă terminologia contractului pentru a califica actul încheiat ca fiind unul de împrumut, în acest caz fiind necesar să se clarifice voinţa concordantă a contractanţilor, care nu este specifică acestui tip de contract.
Înalta Curte sesizează însă că examenul instanţei de apel a avut caracter dual: concomitent această instanţă a stabilit atât inexistenţa simulaţiei prin lipsa demonstrării actului secret, cât şi excluderea calificării contractului ca împrumut, analiză care a corespuns modului în care chiar reclamanţii au fundamentat în acţiune şi, ulterior, în apel, teza capătului secund de cerere şi a subsidiarului său.
Disociind între simulaţie şi calificarea actului juridic încheiat ca fiind două instituţii juridice distincte, instanţa de recurs subliniază, în primul rând că simulaţia prin act deghizat presupune, operaţional, ascunderea totală a actului secret care, ca înţelegere contractuală, este distinct de actul public. În acest sens, actul secret nu transpare din terminologia ori conţinutul actului public, ci este distinct de acesta, sens în care dovada lui se realizează separat, iar nu prin mijlocirea sau interpretarea actului fictiv. În această structură, de esenţa simulaţiei este şi acordul simulatoriu, adică devoalarea în plan probatoriu, a acordului părţilor de a orchestra disimularea adevărului prin încheierea unui act ostensibil care nu corespunde realităţii.
Or, în cauză, reclamantele, recurente astăzi, nu au demonstrat şi nici afirmat, în esenţă, această construcţie juridică, aşa încât teza simulaţiei este lipsită de consistenţă. În mod constant, aceste părţi litigante au susţinut că, în fapt, contractul lor este un împrumut, aşa cum pretind că rezultă dintr-o corectă şi concertată interpretare a tuturor clauzelor contractului, cerând instanţelor devolutive să realizeze corecta lui calificare, iar tot astfel rezultă şi prin modul de configurare a motivului de recurs. În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că recurenţii au cerut instanţei de recurs să stabilească împrejurarea că adevărata intenţie a părţilor a fost să încheie un contract de împrumut, că acest lucru rezultă atât din dialogurile repetate ale litiganţilor premergătoare convenţiei şi pe parcursul executării ei, cât şi din terminologia contractului.
Prin urmare, pentru aceste considerente, motivul de casare rezultând din aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la proba simulaţiei, art. 1292 C. civ., va fi înlăturat, întrucât conţinutul corect al criticii se referă la greşita operaţiune de calificare a contractului, care va fi examinată în continuare, ca integrată unui motiv succesiv de recurs.
În acest sens, instanţa supremă reţine că recurenţii au susţinut că prestaţiile părţilor corespund operaţiunii de împrumut, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor convenţionale şi cum impun art. 1225 şi art. 1266 C. civ.; de asemenea au fost invocate dispoziţiile art. 1168 C. civ. prin care se impune instanţei să examineze conţinutul contractului nenumit prin raportare la regulile speciale ale actului cu care acestea se aseamănă cel mai mult.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a subliniat că natura contractului nu trebuie stabilită în funcţie de titlul convenţiei sau termenii folosiţi, în acest scop fiind cerută o examinare a voinţei contractanţilor asupra elementelor specifice ale actului. S-a subliniat că pârâtul nu a transferat o sumă de bani promitentei C. cu obligaţia acesteia de o restitui la scadenţă, ci a plătit această sumă contra unui drept de opţiune între a deveni coasociat în societatea promitentă şi a primi un procent din preţul de vânzare a bunului imobil identificat în contract; în acest sens, pentru facilitarea celei mai bune opţiuni, promitenta şi-a asumat şi alte obligaţii contractuale, cum ar fi punerea la dispoziţia beneficiarului, titular al dreptului de opţiune, a planului de afaceri în legătură cu terenul, a documentelor contabile ale B., a altor documente solicitate de beneficiar etc. Pe aceste premise, în apel s-a reţinut că actul părţilor nu a fost unul de împrumut, iar calificarea cerută nu poate fi reţinută pe baza clauzei stipulate în favoarea beneficiarului de a primi o penalitate calculată după un algoritm bilateral agreat pentru cazul în care terenul nu s-ar fi vândut până la un moment stabilit de părţi.
Înalta Curte sesizează că examinarea din apel a corespuns criteriilor propuse de apelanţi, reluate în memoriul de recurs, referitoare la conţinutul concret al obligaţiilor părţilor, astfel cum rezultă din ansamblul contractului, la voinţa lor concordantă prin raportare la scopul contractului, însă recurenţii contestă rezultatul raţionamentului judiciar, fără a putea demonstra încălcarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel. De asemenea, operaţiunea calificării contractului a fost mijlocită de evaluarea probelor cauzei, dându-se acestora o semnificaţie corelată, contrar susţinerilor recurenţilor.
Din acest punct de vedere, împrejurarea că recurenţii propun instanţei de recurs o altă interpretare a contractului nu este suficientă în sine spre a fi considerată o încălcare a legii, dacă aceştia nu demonstrează în concret modul în care s-a produs aceasta, fie prin ignorarea conţinutului ei explicit, fie prin interpretarea ori aplicarea greşită a normelor de drept pozitiv. Nu s-a demonstrat, ci a rămas o simplă afirmaţie procesuală, nici faptul încălcării dispoziţiilor art. 1168 C. civ., în măsura în care instanţa de apel nu a reţinut că înţelegerea părţilor se aseamănă cel mai mult cu un contract de împrumut şi că normele generale nu sunt îndestulătoare pentru determinarea conduite specifice contractanţilor.
Prin urmare, este nefondat şi acest motiv de recurs şi va fi înlăturat.
Următorul motiv de casare supune examinării legalitatea deciziei din apel prin raportare la dispoziţiile art. 2167 C. civ., prin care recurenţiii au susţinut că în proces erau aplicabile regulile referitoare la împrumutul cu dobândă ori de câte ori în temeiul unui contract se naşte o obligaţie de plată a unei sume de bani la termen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acestei obligaţii.
Cu privire la incidenţa acestei dispoziţii de drept instanţa de apel a reţinut că aplicarea acestei reguli se află în subsecvenţa calificării contractului ca împrumut şi că aceasta nu se aplică în situaţia în care există alte reguli de executare a obligaţiei de plată şi că, în orice caz, calificarea contractului ca împrumut nu se poate face în considerarea conţinutului art. 2167 C. civ.
Nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Recurenţii susţin că, fie şi independent de calificarea contractului, dispoziţiile evocate sunt aplicabile deoarece obligaţia în discuţie are ca obiect plata unei sume de bani; prin urmare, aceştia consideră că nu s-ar putea pretinde executarea obligaţiei astfel cum ea este configurată contractual, deoarece corelat cu restiturea capitalului, la suma pretins împrumutată nu se puteau adăuga decât dobânzile legale.
Pe lângă împrejurarea că stabilirea naturii şi speciei contractului este o operaţiune juridică care precedă determinării normelor de drept aplicabile unui anumit tip de contract, instanţa de apel a subliniat corect că, pe de o parte, natura contractului nu poate fi determinată prin aprecierea izolată a art. 2167 C. civ., dar şi că nu oricărei obligaţii de plată a unei sume de bani i se aplică regulile împrumutului cu dobândă. Dreptul subiectiv generat de convenţia în favoarea beneficiarului a fost, în principal, exercitarea unei opţiuni; sub condiţia exercitării acesteia şi dacă executarea ei de către promitent nu se realiza în termenii convenţiei, beneficiarul şi-a rezervat dreptul de a denunţa contractul şi de a primi o prestaţie compusă din suma de bani care a reprezentat preţul opţiunii plus o penalitate modificată succesiv, prin acte adiţionale agreate de cocontractanţi. Părţile au prevăzut, aşadar, reguli specifice de plată, adică "reguli particulare pentru executarea acelei obligaţii", ceea ce semnifică, în esenţă chiar eficientizarea normei de drept la care recurenţii fac referire, iar nu încălcarea ei.
Prin urmare, această concluzie exclude, corelativ, şi aplicarea art. 1 alin. (5) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, a căror încălcare o pretind recurenţii, susţinând fără temei inserarea în convenţie a unei dobânzi configurate peste limitele permise de acest act normativ.
Astfel, într-o ultimă secvenţă a recursului, s-a criticat greşita soluţionare a cererilor privind constatarea nulităţii integrale a convenţiei pentru cauză şi obiect ilicit, ori numai parţiale, în ceea ce priveşte dispoziţiile contractuale privitoare la dobândă.
Raţionamenul instanţei de apel a corespuns celor reţinute mai sus de instanţa supremă în ceea ce priveşte stabilirea naturii şi conţinutul convenţiei deduse judecăţii, aşa încât a devenit inutilă examinarea compatibilităţii convenţiei cu O.G. nr. 13/2011 în ansamblul ei. Raţionamentul instanţei de apel a exclus aprecierea că prestaţia evaluată la 189.000 euro, plătită la încheierea contractului ca preţ al dreptului de opţiune, reprezintă conţinutul obligaţiei de restituire a unui împrumut, iar aceste concluzii au fost menţinute în recurs, astfel cum rezultă din toate aceste considerente.
Este, în acest sens, lipsită de fundament şi critica referitoare la depăşirea limitelor devoluţiunii în apel, deoarece aserţiunea instanţei de prim control judiciar s-a integrat sferei criticilor formulate. Nu s-a ignorat fundamentul juridic al pretenţiei şi nici nu s-au realizat examinări excedentare acestuia. Independent de relaţia dintre capetele de cerere formulate de reclamanţi, a avut relevanţă examinarea cauzei lor juridice, a fundamentului lor de fapt şi de drept, care nu putea fi emancipat de calificarea exactă a naturii şi conţinutului raportului juridic care s-a generat între părţi prin încheierea contractului de drept de opţiune.
Chiar dacă apelanţii au considerat ca fiind de ordine publică dispoziţiile O.G nr. 13/2011, apelând la dinamica art. 1274 C. civ., ori dacă au apreciat că această solicitare este lipsită de orice dependenţă de statuările necesare asupra naturii şi conţinutului contractului, acest lucru reflectă propria lor viziune, însă nu impune instanţei o abordare, prin abstracţie, a diferitelor capete de cerere în ansamblul procesului.
Şi în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1221 C. civ., în susţinerea nultăţii relative a convenţiei, criticile vor fi înlăturate.
Verificând leziunea, ca viciu de consimţământ apt să atragă sancţiunea nulităţii relative a convenţiei, instanţa de apel a procedat la examinarea condiţiilor ei potrivit conţinutului normei de drept pretins încălcate, reţinând că, fără a fi negate celelalte cerinţe, nu s-a probat în cauză una dintre condiţiile cumulative ale acesteia, respectiv aceea ca pârâta să fi profitat de starea de nevoie a cocontractanţilor; aceste aserţiuni imprimă o evaluare de fapt a instanţei devolutive, ca premisă a aplicării legii, iar nu ignorarea ei.
În aceste condiţii, criticile recurenţilor prin care supun instanţei de recurs modul în care, în apel, s-a apreciat asupra acestui fapt nu se integrează în limitele controlului de legalitate realizat în recurs, astfel cum s-a subliniat în debutul considerentelor proprii ale instanţei supreme, iar în acest sens, critica nu va fi, dincolo de aceşti parametri, examinată.
În baza tuturor celor reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D. şi A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1709A/29.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.