Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 18 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 euro, cu plata în RON la cursul din momentul plăţii şi penalităţi legale, pentru încălcarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei prin publicarea articolelor "D." din data de 15 august 2019 şi "E." din data de 4 septembrie 2019, ambele semnate de C., publicate online pe www.x.ro.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor de a publica, pe cheltuiala acestora, "dreptul la replică" pe F. şi în două ziare, unul local, cu cel mai mare tiraj şi în cotidianul G. şi obligarea pârâţilor de a publica, pe cheltuiala acestora, hotărârea judecătorească din ce se va pronunţa în cauză, pe www.x.ro, în cotidianul G. şi cotidianul H.
A solicitat şi obligarea pârâţilor în solidar să elimine pagina din conţinutul site-ului www.x.ro referitoare la articolele "D." publicat la data de 15 august 2019 şi "E." publicat la data de 4 septembrie 2019, ambele semnate de C. şi publicate online pe www.x.ro, obligarea pârâţilor C. şi publicaţia F. să elimine postările având acelaşi conţinut şi obiect ca articolele menţionate mai sus aflate la următoarele pagini ale contului personal ale pârâtului C. de pe reţeaua I. şi obligarea pârâţilor de a plăti daune cominatorii de 1000 RON, pentru fiecare zi întârziere, până la publicarea hotărârii instanţei, din momentul pronunţării hotărârii, aşa cum prevede recursul în interesul legii - Decizia nr. XX din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 417 din 23 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia nr. 111A din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 417 din 23 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi C.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că:
A fost admisă în parte acţiunea.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum şi la dobânda legală penalizatoare aferentă, de la data deciziei şi până la data plăţii efective.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar să publice pe cheltuiala proprie decizia, integral, pe site-ul www.x.ro (pentru cel puţin 30 de zile), precum şi în cotidianele G. şi H.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar să elimine de pe pagina de internet www.x.ro şi de pe contul de I. al aceleiaşi publicaţii articolele la care se referă acţiunea.
A fost obligat pârâtul C. să elimine de pe contul propriu de I. postările la care se referă acţiunea.
A fost respinsă acţiunea pentru rest, ca neîntemeiată.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 5.752,50 RON cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.
Au fost obligaţi intimaţii în solidar să plătească apelantului suma de 2.992,22 RON cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac declarată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 111A din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâţii B. S.R.L. şi C. au declarat recurs.
Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că în cauză nu se poate reţine existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate între cele două, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată, neputând fi obligaţi la acoperirea vreunui pretins prejudiciu.
Curtea de Apel Bucureşti a făcut aprecieri pur subiective şi a reţinut că afirmaţiile jurnalistului, care a specificat în mod clar faptul că retractează şi că nu are dovezi pentru a proba ceea ce a scris, sunt simple ironii şi o continuare a faptelor ilicite.
Instanţa de judecată nu era învestită nici cu analizarea gradului de inteligenţă al cititorilor, nici cu disecarea plină de subiectivism a textului scris de jurnalistul C., deoarece, în fond, această retractare trebuie să convingă cititorul şi nu instanţa, rolul acesteia fiind acela de a constata dacă retractarea a avut loc sau nu. O simpla caricatură şi menţiunea "reţea de transport" sunt suficiente, în opinia instanţei de apel, pentru a conduce la identificarea reclamantului. Mai mult, instanţa de apel a făcut o altă judecată de valoare, pur subiectivă, apreciind că textul nu este un pamflet din cauza tonului folosit şi a acuzaţiilor lansate.
Pentru a putea reţine existenţa răspunderii civile delictuale a pârâţilor, instanţa de apel trebuia să analizeze în mod corect şi obiectiv îndeplinirea cumulativă a existenţei faptei ilicite, vinovăţiei, prejudiciului şi legăturii de cauzalitate.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei faptei ilicite, aceasta trebuie analizată şi evaluată din perspectiva criteriilor enunţate în jurisprudenţă ca fiind necesare pentru aplicarea art. 10 CEDO, în conformitate cu care nu există fapta ilicită dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- Se discută chestiuni de interes public cu privire la personalităţi publice;
- Există o minimă bază factuală;
- Există buna credinţă a jurnalistului, care potrivit legii se prezumă;
- Ingerinţa statului nu este una "necesară într-o societate democratică";
- Prezentarea informaţiilor dintr-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute în articolele de presă.
Recurenţii-pârâţi precizează că în speţă există o minimă bază factuală şi buna credinţă a jurnalistului, care potrivit legii se prezumă. Trebuie avut în vedere că, anterior publicării articolului din săptămânalul "F.", au apărut în spaţiul public/media o serie de informaţii cu privire la activităţile desfăşurate atât de reclamant, cât şi despre ceea ce se întâmplă în România, jurnalistul preluând practic informaţiile anterioare existente în presă, exprimându-şi în mod liber şi firesc dezacordul faţă de situaţia generală a ţării din punctul de vedere abordat şi nu în raport cu reclamantul.
Fapta ilicită nu există întrucât potrivit principiului "pe nimeni nu vatămă cel care se foloseşte de dreptul său" consacrat de prevederile art. 1353 din C. civ., dreptul la liberă exprimare a fost exercitat în limitele fireşti prevăzute de jurisprudenţa şi practica CEDO.
În mod evident, în cadrul articolului, jurnalistul emite propriile sale judecăţi de valoare bazate pe propriile principii morale constituind, în esenţă, o idee/un comentariu/o teorie/o opinie care reflectă atitudinea sa personală faţă de un fapt real.
Se impune a se reţine buna credinţă a jurnalistului, având în vedere că pârâtul C. nu a avut intenţia de a-1 denigra pe reclamant în acest sens publicaţia "F.", retrăgând toate articolele publicate în legătură cu traficul de droguri.
Faptul că autorul articolului, C., a prezentat publicului larg evenimentele/ştirile nu a generat în niciun mod afectarea imaginii reclamantului întrucât, pe de o parte, aceste articole nu au menţionat în mod expres că făcea trafic de droguri, iar pe de alta parte, pentru a evita orice reinterpretare, ambele articole au fost şterse de publicaţie şi retractate de pârât. Reclamantul nu a indicat urmările/consecinţele/efectele nefavorabile (atât pe plan profesional, cât şi familiar) care s-au produs din cauza articolului publicat în presă de ziaristul C.
Interpretarea dată de reclamant articolului publicat este una personală care nu are legătura cu situaţia de fapt, iar prejudiciul nu există dat fiind faptul că pârâţii au dat curs notificării reclamantului, eliminând informaţiile publicate şi retractându-le.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate:
La dosar nu a fost depusă întâmpinare.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (18 septembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Prin criticile formulate în conţinutul cererii de recurs, subsumabile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că în cauză nu se poate reţine existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.
Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor B. S.R.L. şi C. la plata daunelor morale produse prin afirmaţii calomnioase şi insultătoare, publicate la 15 august 2019 şi 4 septembrie 2019, online pe www.x.ro, în cadrul articolelor de presă intitulate "D." şi "E.", ambele semnate de C.
Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii calomnioase şi vexatorii la adresa reclamantului, ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei acestuia, atât prin conţinutul materialelor publicate, cât şi prin titlul utilizat. Reclamantul a arătat că afirmaţiile din cele două articole cu privire la legătura sa cu traficul de droguri de mare risc şi efectele din presă şi din mediul online i-au afectat irevocabil imaginea, faptele imputate nefiind doar afirmaţii care reprezintă judecăţi de valoare ale autorului articolului, iar caracterul defăimător al faptelor respective şi lipsa lor de veridicitate denotă încălcarea obligaţiei jurnalistului de a acţiona cu bună credinţă în activitatea sa de informare a publicului, ceea ce constituie o faptă ilicită, atrăgând răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.
În acest context factual, s-a impus primei instanţe şi instanţei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.
În speţă, curtea de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâţilor şi de informare a publicului a încălcat demnitatea, onoarea şi reputaţia reclamantului.
Recurenţii-pârâţi impută instanţei de apel faptul că a făcut aprecieri pur subiective, nefiind învestită cu analizarea gradului de inteligenţă al cititorilor şi nici cu disecarea textului scris de jurnalist, apreciind, în mod eronat în aprecierea recurenţilor, că textul nu este un pamflet.
O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus deoarece trebuia verificată măsura în care, prin construcţiile semantice din cadrul articolelor publicate, pârâtul C. s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, măsura în care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
Sub aspectului tărâmului pe care se poartă aplicarea şi interpretarea principiilor în litigiul dedus judecăţii acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în care onoarea, demnitatea şi reputaţia primesc accente specifice.
Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României statuează că:
"răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii", respectiv, în condiţiile dreptului comun, corect reţinute în speţă ca fiind cele ale art. 1349 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).
Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).
Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).
În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. contra Norvegiei).
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). Aşadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României).
În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).
Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).
Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).
Înalta Curte constată că decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate, instanţa de apel procedând la o analiză distinctă a elementelor determinante în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, astfel că susţinerile recurenţilor formulate sub acest aspect nu pot fi validate.
Pornind de la conţinutul articolelor în cauză, instanţa a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, criteriu ce îl vizează pe reclamant - fondator al unei firme de transport, stilul şi contextul mesajului critic, buna-credinţă a jurnalistului, raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice.
Prin motivele de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel ar fi analizat în mod eronat textele publicate, reţinând că nu ar fi un pamflet din cauza tonului folosit şi a acuzaţiilor lansate.
Analizând această critică, instanţa de recurs apreciază că este eronată distincţia pe care recurenţii o sugerează între limitele libertăţii de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparaţie cu cele ale unui articol de presă obişnuit, în condiţiile în care asocierea unui text de presă cu o creaţie literară, chiar sub forma pamfletului, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conţinutul articolului, neputându-se aprecia că acesta este în totalitate o operă de ficţiune, fără nicio legătură cu realitatea.
Indiferent de forma de exprimare, chiar şi una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conţinutul trebuie să respecte dreptul la viaţa privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenenţă la acest gen literar. Aceasta cu atât mai mult cu cât subiectul textelor publicate era inspirat din viaţa economică, socială şi politică a comunităţii ce reprezenta publicul cititor, aflat la diferite niveluri de percepţie şi înţelegere a lecturii, în care capacitatea de a decela între realitate şi ficţiune nu poate fi considerată a fi întotdeauna la un nivel maxim.
Instanţa de apel a constatat nu doar lipsa unui suport probator al situaţiilor factuale şi judecăţilor de valoare reţinute, care oricum nu ar putea fi înlăturate eo ipso din conţinutul unui pamflet decât în situaţia unei ficţiuni totale, dar a avut în vedere şi gradul de gravitate, faptele atribuite reclamantului constituind infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea.
Cum nu au fost dovedite elemente de natură a contura baza factuală, nu se poate reţinută buna-credinţă a jurnalistului, instanţa de apel concluzionând că limitele libertăţii de exprimare stabilite de art. 10 CEDO au fost semnificativ depăşite.
Faptul ilicit s-a produs la momentul publicării articolelor de presă, moment în raport de care este analizată şi buna-credinţă. Faptul că, ulterior, ambele articole au fost şterse de publicaţie şi retractate de pârât, nu semnifică inexistenţa faptei ilicite, astfel încât răspunderea civilă delictuală să nu poată fi antrenată, astfel cum susţin recurenţii.
Prin urmare argumentele recurenţilor nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei reţinute în sarcina lor, acela de a fi publicat articole ce au depăşit, în formă şi conţinut, limitele libertăţii de exprimare jurnalistice.
Chiar dacă recurenţii susţin că prejudiciul nu există şi că reclamantul nu a indicat efectele nefavorabile, atât în plan profesional, cât şi în plan familiar, ce s-au produs din cauza articolelor publicate, prejudiciul de ordin moral poate fi dedus din gravitatea cu care valorile personale nepatrimoniale sunt atinse, rezultând din faptul că s-au făcut afirmaţii cu caracter factual precis şi cu un grad extrem de gravitate (faptele constituind infracţiuni), având în vedere şi imposibilitatea de a face o dovadă a faptelor negative (faptul că reclamantul nu a fost racolat de Securitate, că nu este ofiţer acoperit SIE şi că nu face trafic de droguri), aspecte analizate de instanţa de apel.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că raţionamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greşită a normelor invocate de recurenţi şi nici a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să determine concluzia că răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată, astfel cum recurenţii au susţinut.
Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanţa de control judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C.
Faţă de soluţia pronunţată, conform art. 453 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. la plata sumei de 2935 RON, către intimatul-reclamant A., cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei nr. 111A din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. la plata sumei de 2935 RON, către intimatul-reclamant A., cu titlul de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2023.