Contract de cesiune de creanţă. Obligaţie asumată în solidar. Acţiune în regres. Remiterea de datorie ulterioară efectuării benevole a plăţii preţului cesiunii de către unul dintre cesionari. Lipsa efectelor în privinţa raporturilor dintre codebitorii solidari
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Obligaţiile complexe
Index alfabetic: acţiune în regres
- cesiune de creanţă
- codebitori solidari
- remitere de datorie
C.civ., art. 1443, art. 1451, art. 1456
Declaraţia autentică prin care cedentul a renunțat la executarea silită pornită împotriva unuia dintre cesionarii obligaţi solidar, precum şi la orice alte drepturi rezultând din contractul de cesiune de creanță, dată ulterior achitării sumei reprezentând restul preţului cesiunii de către cesionarul codebitor, nu mai putea produce efectul stingerii obligației, câtă vreme creditorul nu doar că nu renunțase la dreptul său de creanță, ci îl valorificase, încasând plata.
Ca atare, nu putea opera o remitere de datorie valabilă (adică, o renunțare a creditorului la dreptul său de creanță) de vreme ce anterior acestei manifestări de voință a creditorului, dreptul de creanță al acestuia fusese satisfăcut prin plata de bunăvoie făcută de unul dintre codebitorii solidari. O astfel de plată, având ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor (art. 1.443 C.civ.), înseamnă că prestația astfel executată se împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare, în părţi prezumate ca fiind egale, dacă din lege sau convenția părților nu rezultă contrariul [art. 1.456 alin. (1) C.civ., art. 1.456 alin. (2) C.civ.]. Aceasta înseamnă că cel care a plătit are drept de regres împotriva celorlalți debitori, pentru a obține restituirea părţii lor de contribuție la datorie.
Cu toate că remiterea de datorie consimțită în favoarea unuia dintre debitori produce efecte şi pe planul raporturilor dintre codebitorii solidari – în sensul că aceștia rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea, având în vedere momentul la care a intervenit pretinsa iertare de datorie, şi anume ulterior efectuării plăţii de către unul dintre codebitori și acceptării ei de către creditor, nu se poate reţine că a operat o remitere de datorie în favoarea pârâtului, aptă să-l exonereze pe acesta de la plata părţii de datorie ce îi revenea în calitate de codebitor solidar.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 192 din 8 februarie 2023
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca la 18.06.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., următoarele: să se constate că atât reclamantul cât şi pârâtul au deţinut calitatea de cesionari în cadrul contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 934 din 4.03.2015 de către SPN X., contract în care cedent este C. şi care a avut ca obiect cedarea, în mod irevocabil şi necondiţionat, a creanţei pe care cedentul o deţinea în raporturile cu debitorul cedat SC D. SRL, în cuantum de 397.010 euro, în schimbul preţului cesiunii de 315.300 euro, preţ ce urma să fie achitat, în solidar, de reclamant şi pârât, la datele scadente indicate; să se constate faptul că din totalul preţului de cesiune a creanţei, reclamantul împreună cu pârâtul i-au achitat cedentului doar cei 50.000 euro de la momentul cesiunii de creanţă, precum şi următoarele două tranşe cu scadenţă în 31.03.2015 şi în 31.06.2016, diferenţa până la concurenţa sumei de 315.300 euro nemaiachitând-o din motive financiare (a arătat că urmare a demarării procedurii executării silite, reclamantul a fost executat silit pentru toată suma de 50.000 euro cu titlu de clauză penală, deşi debitori erau atât reclamantul cât şi pârâtul; să se constate că din cele trei tranşe care i-au fost achitate cedentului, reclamantul i-a achitat integral ultimele două, în cuantum de 50.000 euro fiecare, iar la prima tranşă a contribuit fiecare cu 25.000 euro, urmând ca tranşa din septembrie 2015 să o achite integral pârâtul, lucru care nu s-a mai întâmplat; să se constate faptul că din culpa exclusivă a pârâtului, reclamantul a pierdut suma de 125.000 euro; să se constate faptul că potrivit contractului de cesiune părţi sociale, cedentul le-a cedat fiecăruia un număr egal de părţi sociale; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, precum şi la plata dobânzii legale BNR aferente, începând cu data introducerii acţiunii şi până la momentul plăţii integrale a sumei.
Prin sentinţa nr. 4959/2018, Judecătoria Cluj Napoca-Secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj-Secţia civilă.
Prin sentinţa nr. 528/2018, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a declinat, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, competenţa de soluţionare a cererii.
Prin sentinţa nr. 302/2019, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa de soluţionare a cererii, având ca obiect acţiune în regres, în favoarea Tribunalului Cluj-Secţia civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecării cererii şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, în vederea soluţionării conflictului.
Prin sentinţa nr. 23/2019, Curtea de Apel Cluj-Secţia a II-a civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, constatând că pretenţiile deduse judecăţii sunt de natură civilă.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă.
Prin încheierea din 20.05.2019, tribunalul a dispus introducerea în cauză a D. SRL şi a lui C.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin sentinţa nr. 156 din 11.03.2021, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a respins, ca inadmisibile, petitele 1-5 din cererea de chemare în judecată; a respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 25.000 euro reprezentând ½ din suma de 50.000 euro achitată de reclamantul A. la data de 30.03.2015, dreptul la acţiune fiind prescris; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B. şi cu C. şi D. SRL; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 25.000 euro reprezentând ½ din suma de 50.000 euro achitată de reclamant la data de 24.06.2015, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumei menţionate, începând cu data de 18.06.2018 şi până la data plăţii efective; l-a obligat pe reclamant să achite pârâtului suma de 2380 lei, cheltuieli de judecată parţiale.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj
Prin decizia nr. 257/A din 05.10.2021, Curtea de Apel Cluj- Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei. l-a obligat pe apelant să plătească intimatului A. suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul B.
Recurentul a susținut, în ce privește invocarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, că instanţa de apel a interpretat greşit şi într-o manieră proprie prevederile art. 1.255 alin. 1 C.civ., dincolo de aspectele pe care le-a învederat. A arătat că prin modalitatea în care este redactat textul normativ, legiuitorul a instituit două ipoteze alternative (şi nu cumulative) în care nulitatea unei/unor clauze din contract duc la nulitatea acestuia şi anume, dacă acestea sunt esenţiale sau, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. A precizat că a învederat instanţei de apel faptul că în mod nelegal tribunalul a reţinut aceste condiţii, cu caracter cumulativ, peste intenţia legiuitorului. Ca atare, se impune trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului, întrucât în opinia recurentului curtea de apel nu a procedat la o efectivă analiză a aspectelor cu care a fost învestită. Aceasta cu atât mai mult cu cât analiza contractului trebuie să aibă în vedere interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, astfel cum prevede art. 1.267 C.civ.
A susţinut recurentul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 1.226 alin. 2 şi art. 1.238 alin. 2 C.civ., contractul, în maniera în care a fost redactat, fiind contrar bunelor moravuri, ordinii publice şi dispoziţiilor din Codul civil şi din Legea nr. 31/1990. Astfel, deşi în aparenţă cele două contracte, de cesiune părţi sociale şi de cesiune de creanţă, sunt două contracte distincte, în urma analizei acestora, rezultă că sunt absolut interdependente.
Recurentul a arătat că starea de fapt prezentată în cuprinsul întâmpinării, şi pe care nu o mai reia, atestă conduita ilicită care a condus la un caracter absolut fraudulos al contractului de cesiune. A făcut referire la clauza rezolutorie expresă a contractului de cesiune de părţi sociale inclusă în art. 2 alin. 4, arătând că, chiar dacă această clauză face în aparenţă referire doar la o primă tranşă de plată, ea are un caracter esenţial pentru întreg contractul, concluzie trasă prin raportare la prevederile art. 4 alin. 4 din contract. Contractul are în vedere încasarea întregului preţ în vederea producerii de efecte, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.
Acest aspect rezultă şi din analiza clauzelor contractului de cesiune de părţi sociale, calitatea de administrator al unei societăţi neputând fi dobândită şi/sau pierdută printr-un contract, ci prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 31/1990, respectiv în temeiul unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor. Tot prin referire la contractul de cesiune de părţi sociale a mai arătat că transmisiunea părţilor sociale către pârât a avut loc la un preţ modic, contractul de cesiune de creanţă stabilind un preţ de 315.300 euro pentru o creanţă neexigibilă, împrumutul fiind scadent doar la data de 29.12.2015, solvabilitatea societăţii având un caracter incert.
A mai învederat şi faptul că nu s-a predat înscrisul constatator al creanţei, şi anume contractele de împrumut, astfel cum prevede art. 1574 C.civ.. Prin urmare, potrivit recurentului, este certă voinţa cedentului de a reveni pe cale obscură în cadrul societăţii după ce încasează suma de 150.000 euro pentru a-şi plăti datoriile către societate. Acest aspect rezultă din ansamblul clauzelor contractuale, raportate şi la contractul de cesiune de părţi sociale şi la conduita ulterioară încheierii contractului.
Făcând referire la dosarul nr. x/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractului de cesiune de creanţă, recurentul a arătat că afirmațiile sale sunt justificate de conduita intimatului C. Teza invocată este susţinută, în opinia recurentului, şi de renunţarea la executarea silită în ceea ce-l priveşte, concomitent cu renunţarea acestuia la calitatea de administrator, toate actele de executare constituind o manevră de presiune pentru a-l determina să renunţe la calitatea sa din cadrul societăţii. Raportat la cele învederate, potrivit recurentului, rezultă cu certitudine că principiul libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 C.civ. a fost încălcat, fiind, de asemenea, încălcat principiul bunei credinţe, instituit de art. 1170 şi art. 1183 C.civ. Reaua credinţă a intimatului C. a rezultat din aceea că acesta a refuzat angajarea liniei de credit şi instituirea unei ipoteci care să permită redresarea societăţii, astfel cum a recunoscut prin răspunsul la interogatoriu. A precizat şi faptul că parte a acestei conivenţe frauduloase a fost şi reclamantul, care a rămas administrator în cadrul societăţii, remiterea de datorie a intimatului C. apărând ca fiind doar formală în condiţiile promovării prezentei acţiuni.
Întrucât prin hotărârea AGA nr. 1/14.06.2016 pârâtul a cedat către C. cele 7 părţi sociale deţinute, ţinând cont de declaraţia de renunţare la executarea silită şi de renunţarea la orice drept rezultând din cesiune, este demonstrat caracterul abuziv şi şantajist al procedurilor judiciare demarate împotriva sa. Contractul apare deci lipsit de două condiţii esenţiale, respectiv obiect determinat şi licit şi cauză licită şi morală, condiţii prevăzute de art. 1179 C.civ.. S-a arătat că în fapt, cesiunea de creanţă reprezintă o simulaţie, obiectul acesteia fiind cesiunea indirectă a părţilor sociale, ceea ce este nelegal în condiţiile în care transmisiunea părţilor sociale este instituită prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 31/1990. De aceea, este incidentă ipoteza fraudei la lege, astfel cum aceasta este definită de art. 1137 C.civ., iar sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută a contractului prin prisma art. 1226 alin. 2, art. 1238 alin. 2, art. 1247, art. 1250 C.civ.
În ceea ce priveşte compensaţia legală, recurentul a susținut că instanţa de apel a analizat în mod incorect textele normative incidente. A precizat că avansul de 50.000 euro la momentul semnării contractului a fost suportat integral de către recurent, aşa cum reiese din extrasul de cont anexat întâmpinării, din acest motiv invocând compensaţia ca mod de stingere a obligaţiei, reclamantului incumbându-i obligaţia de plată a jumătate din această sumă. Spre deosebire de prima instanţă, curtea de apel a constatat posibilitatea de a opune compensaţia legală, prin întâmpinare, pe cale de excepţie, în condiţiile art. 1.144 şi următ. C.civ. (art. 1.616 şi următ. din noul Cod civil). Cu toate acestea, în mod nelegal, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.617 alin. 1 C.civ., reţinându-se lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanței, omițându-se așadar că și creanța sa rezultă din același contract de cesiune, la fel ca cea a reclamantului. Prin urmare, este cert că în ceea ce privește creanţa recurentului, aceasta rezultă dintr-un titlu executoriu - contractul de cesiune de creanţă încheiat notarial, fiind şi exigibilă de la data plăţii şi solidară.
Prin prisma art. 1.443 din noul C.civ., recurentul a susținut ca fiind nelegală aprecierea curții de apel cu privire la faptul că nu poate fi reținută calitatea de titlu executoriu în raporturile dintre cesionari. Așadar, plata integrală a primei tranșe de către recurent l-a eliberat pe codebitorul A., putându-se ca atare îndrepta împotriva codebitorului pentru partea sa de datorie imediat după ce a făcut plata. A statua contrariul, presupune, potrivit recurentului, că nici creanța reclamantului pe care este obligat să o restituie nu are caracterele consacrate de art. 1.617 alin. 1 din noul Cod civil.
Referitor la remiterea de datorie a arătat că, și sub acest ultim aspect, hotărârea instanței de apel este nelegală, prin înlăturarea temeiurilor de drept invocate ca fiind lipsite de relevanță, menținându-se eronat statuarea primei instanțe potrivit căreia remiterea de datorie nu are niciun efect în privința raporturilor dintre codebitorii solidari, aceasta în condițiile exprese cuprinse art. 1.451 alin. 2 teza I C.civ. Creditorul, prin efectul remiterii de datorie în favoarea unuia dintre cei doi codebitori solidari, sistează efectul acestei solidarităţi pasive, putându-se îndrepta împotriva unicului debitor rămas, doar pentru partea sa de datorie. Teza finală a art. 1451 alin. 2 C.civ., care reglementează singura situație în care nu se scade partea din datorie pentru care a operat remiterea, nu este incidentă în cauză.
Dreptul de regres de care se prevalează reclamantul este de esenţa solidarităţii, însă în cauză solidaritatea a fost sistată prin remiterea de datorie, dreptul de regres fiind inadmisibil, în acest sens fiind şi prevederile art. 1448 alin. 2 C.civ.
În condiţiile în care debitorul a făcut o eventuală plată nedatorată, nu se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva pârâtului ci doar împotriva persoanei care s-a îmbogăţit astfel fără justă cauză, şi anume creditorul C.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A., a arătat că recurentul nu a indicat în concret care sunt motivele de nelegalitate circumscrise pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., limitându-se la a relua aceleași aspecte invocate prin întâmpinarea formulată la tribunal și reiterate prin motivele de apel. A invocat, astfel, în principal, excepția nulității recursului, susținând că dincolo de aceasta, motivele recursului sunt oricum nefondate.
În ceea ce privește interpretarea greșită a art. 1.255 alin. 1 C.civ., a susținut că instanța a arătat prioritar că nu se pune problema unui obiect ilicit sau a unei cauze imorale. Curtea de apel a reținut lipsa de incidență a art. 1226 alin. 2 și art. 1238 alin. 2 C.civ., întrucât prin clauza contractuală disputată nu s-a încălcat nicio dispoziție legală și aceasta nu este contrară ordinii publice și bunelor moravuri.
A solicitat înlăturarea şi a celorlalte critici formulate de recurent şi respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pentru recurs.
Prin întâmpinare, intimatul-intervenient C. a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Este lipsită de temei susținerea recurentului-pârât conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 1255 alin. 1 C.civ. în soluționarea cauzei, dându-le o interpretare eronată întrucât ar fi considerat că textul de lege instituie două condiții cumulative pentru a se constata nulitatea unei clauze contractuale respectiv, aceasta să fie esențială şi în lipsa ei contractul să nu se fi încheiat, deşi dispoziția legală reglementează cele două ipoteze în mod alternativ iar nu cumulativ.
În realitate, instanța de apel, la fel ca prima instanță a fondului, interpretează şi aplică textul în mod adecvat, recurentul-pârât fiind cel care denaturează, prin criticile formulate, sensul interpretării relevat de conținutul considerentelor.
Astfel, recurentul-pârât s-a opus pretenției reclamantului, de a-i fi achitată suma de 25.000 euro, reprezentând jumătate din cea de-a treia tranșă, de 50.000 euro, dintr-un preţ total al cesiunii de 315.300 euro, la plata căruia s-au angajat cei doi către cedentul C. (conform contractului de cesiune creanță autentificat la 4.03.2015), în contextul în care această tranşă fusese suportată integral de către reclamant.
Apărarea pârâtului, formulată ca atare la fond şi reluată sub formă de critici în căile de atac, a constat în invocarea nulităţii clauzei 2 alin.(4) din contractul de cesiune de creanță, conform căreia, în cazul rezoluțiunii de drept a contractului de cesiune de creanță, se rezoluționează tot astfel şi contractul de cesiune părţi sociale, încheiat între aceleași părţi, la aceeaşi dată, cu repunerea în situația anterioară – cesionarii A. şi B. pierzând calitatea de asociați şi administratori ai D. SRL, iar cedentul C. redevenind asociat şi administrator.
În acest context, în care se invocă nulitatea unei clauze din contractul care se constituie în temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului (care şi-a fundamentat regresul împotriva pârâtului pe obligaţia asumată în solidar de cei doi cesionari, de plată a preţului cesiunii şi respectiv, suportarea celei de-a treia tranşe a prețului doar de către reclamant), instanţele au analizat în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 1.255 alin. 1 C.civ., care permit o extindere a efectelor nulităţii parţiale asupra întregului act juridic.
Potrivit textului menţionat „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.
Aceasta presupune, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, să se verifice un criteriu obiectiv – legat de natura clauzei – în determinarea caracterului esențial al clauzei afectate de viciul nulităţii pentru ca efectul să se extindă asupra întregului act sau un criteriu subiectiv, raportat la voinţa părților, în sensul în care, în absenţa respectivei clauze, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Or, niciunul din aceste criterii nu s-a identificat în speţă, în condiţiile în care clauza respectivă prevede sancţiunea care intervine, aceea a rezoluțiunii, în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor din contractul de cesiune creanţă, sancțiune extinsă de părţi şi asupra contractului de cesiune părţi sociale, față de interdependența pe care acestea au dat-o, potrivit voinţei lor, celor două acte juridice (contracte) încheiate în aceeaşi zi.
Rezultă că, pe de o parte, clauza nu era esențială faţă de natura juridică a actului încheiat (care presupunea pentru validitatea lui, nu inserarea sancțiunii nerespectării obligaţiilor asumate, ci îndeplinirea condițiilor de fond şi formă ale cesiunii de creanţă reglementate prin dispoziţiile art. 1.566 – 1.573 C.civ.) şi, pe de altă parte, că o existență de sine-stătătoare a contractului nu era afectată de absența clauzei (care, dimpotrivă, viza extinderea efectelor rezoluţiunii asupra altei convenții), pentru a se putea susţine că, potrivit voinţei părţilor, în absența clauzei, contractul nu s-ar fi încheiat.
Susținerea recurentului conform căreia instanța de apel ar fi considerat că trebuie întrunite cumulativ cele două ipoteze ale textului art. 1255 alin. 1 C.civ. – caracterul esențial al clauzei prin natura ei și respectiv, prin voinţa părţilor - este una lipsită de temei, fără suport în considerentele deciziei atacate.
În realitate, instanţa de apel distinge între cele două criterii – obiectiv şi subiectiv – instituite de dispoziția legală, arătând că niciunul dintre ele nu se regăsește în speţă şi ca atare, nu poate fi vorba despre o clauză a cărei nulitate, chiar dacă s-ar regăsi acest viciu de nevalabilitate, să poată afecta întregul contract.
Pornind de la această constatare şi statuare, bazate pe corecta interpretare şi aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 1.255 alin. 1 C.civ., instanța de apel a arătat în continuare că nu se mai impune o analiză pe fond a motivelor de nulitate invocate în ce privește respectiva clauză, câtă vreme ar fi oricum lipsită de relevanță (neputând avea loc, dat fiind caracterul clauzei, o extindere a efectelor nevalabilității acesteia asupra nevalabilității întregului contract).
Într-adevăr, invocarea pe cale de apărare a nulității contractului de către pârâtul-recurent pentru obiect ilicit şi cauză ilicită s-a făcut doar din perspectiva clauzei menționate – a cărei nulitate s-ar fi extins asupra întregului act. Nefiind date premisele art. 1.255 alin. 1 C.civ. şi neputându-se vorbi despre un viciu care să afecteze actul în întregul lui – şi deci, a clauzelor din contract referitoare la plata preţului cesiunii de către cei doi cesionari, pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea – nu s-a mai justificat o analiză pe fond a cauzelor de nulitate.
În plus, instanța de apel a reţinut şi că modalitatea de formulare a criticilor în apel nu i-a permis să stabilească dacă se invoca nulitatea contractului şi din altă perspectivă, dar ținând cont de faptul că, practic au fost reluate susținerile din întâmpinarea formulată la fond, precum şi de împrejurarea că prima instanță a analizat nulitatea contractului de cesiune doar prin prisma nulităţii clauzei de la pct. 2 alin. 4 – iar limitele judecății n-au fost criticate în apel – , concluzia care s-a impus a fost aceea a devoluțiunii doar în raport cu pretinsa extindere a efectelor nulităţii unei clauze asupra întregului act.
Nesocotind aceste dezlegări ale instanței de apel fără să le combată în vreun fel, pârâtul deduce judecății în recurs aspecte legate de nulitatea contractului din alte perspective, raportat la „întreaga stare de fapt”, care ar atesta „o conduită ilicită, ce a condus la un caracter absolut fraudulos al contractului de cesiune”, propunând o interpretare sistematică a clauzelor contractului şi, de asemenea, susținând că ar fi avut loc o simulație întrucât voința reală a cedentului ar fi fost alta, aceea de a reveni în cadrul societăţii, după rezoluțiunea contractului de cesiune părţi sociale, în contra şi cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990. În același sens, recurentul face referire la problemele economice ale societății, la refuzul cedentului de angajare a unei linii de credit şi de instituire a unei ipoteci care să permită redresarea societății.
Modalitatea de formulare a criticilor denotă o nesocotire flagrantă a cadrului procesual dat de exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, a rolului şi funcției acestuia, care constau doar în examinarea conformității hotărârii atacate cu legea (art. 483 alin. 3 C.proc.civ.) din perspectiva motivelor limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 C.proc.civ.
Astfel, pe de o parte, se aduc în dezbatere, direct în recurs, aspecte vizând nulitatea contractului de cesiune creanță din altă perspectivă decât cea care a făcut obiectul judecății instanțelor de fond – singura care permite controlul de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu legea – şi, pe de altă parte, se face referire la împrejurări şi elemente de fapt, care sunt supuse unei interpretări şi reevaluări, specific judecății instanțelor devolutive de fond.
Rămânând în limitele judecății, aşa cum au fost ele fixate în termeni procedurali, soluția atacată este legală câtă vreme nu s-a demonstrat existenţa unei clauze inserate în contractul de cesiune creanță, de genul celor avute în vedere prin dispozițiile art. 1.255 alin. 1 C.civ. – esențială prin natura ei sau prin voința părților – a cărei nulitate (parţială) să se extindă asupra întregului act şi astfel, să lase fără temei juridic pretenția reclamantului.
Este nefondată, de asemenea, critica recurentului referitoare la modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra compensației legale, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.617 C.civ., pentru a se considera incidentă această instituție juridică.
Astfel, opunând compensația legală, recurentul a arătat că a plătit în întregime prima tranșă a prețului cesiunii, în cuantum de 50.000 euro, în timp ce reclamantul a plătit cea de-a treia tranșă, în același cuantum, așa încât cele două creanțe decurg din același contract de cesiune creanță, având ca atare caracter cert, lichid şi exigibil.
Având de analizat natura creanței opuse de către reclamant, instanța de apel a reținut corect că acesteia îi lipsește aptitudinea de a putea fi opusă în cadrul compensației, nefiind suficient că izvorăște din același contract de cesiune, câtă vreme nu are determinat caracterul cert, lichid şi exigibil.
Astfel, în vreme ce creanța reclamantului a fost supusă unei evaluări jurisdicționale, analizându-se raporturile dintre cedent şi cesionari, respectiv dintre cesionari în calitate de codebitori solidari (şi fiind rezultatul unei admiteri în parte a acțiunii, conform dispozitivului sentinței, care a reţinut şi incidența prescripției extinctive în privința uneia dintre creanțe), pretinsa creanță a pârâtului nu a făcut obiectul unei asemenea analize în absența unui demers propriu în acest sens.
Faptul că respectiva creanță îşi are izvorul tot în contractul de cesiune creanță nu este suficient, în sine, să ducă la concluzia caracterului cert, lichid şi exigibil al acesteia (contractual fiind titlu executoriu, învestit cu formulă executorie de către cedent şi valorificabil, ca atare, în relaţia dintre cedent şi cesionari).
Pentru a dobândi caracterul la care face referire art. 1.617 alin. 1 C.civ., o creanță trebuie să fie neîndoielnică, determinată în întinderea ei şi aptă de a face obiectul executării.
Or, toate aceste aspecte presupun o verificare jurisdicțională – astfel cum s-a realizat şi în privința creanței reclamantului, instanța analizând clauzele contractului de cesiune şi raporturile juridice cărora le-a dat naștere acesta, între cedent şi cesionari, respectiv între cesionari, în calitatea lor de codebitori solidari, pentru a stabili apoi că suma achitată de către reclamant, la 24.06.2015, cedentului, nu era datorată integral de către acesta, ci şi de către celălalt codebitor solidar (efectele solidarității pasive fiind astfel valorificate în speță).
În acest context, inclusiv aprecierea instanței – chiar dacă nu susține un considerent necesar al soluției – în sensul că pretenția recurentului-pârât, de opunere a creanței, ar fi putut fi paralizată prin efectul prescripției extinctive, poate avea relevanță, pe aspectul caracterului cert (neîndoielnic) al creanței, pentru că în măsura în care ar fi lipsită de sancțiune juridică, nici nu ar mai fi susceptibilă de executare silită (iar condițiile de la art. 1.617 alin. 1 C.civ. presupun tocmai ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual).
Ca atare, reclamantul şi pârâtul nu se regăsesc în aceeași poziție juridică din punct de vedere al creanței invocate (chiar izvorând din acelaşi contract) iar împrejurarea că opunerea compensației legale se poate realiza şi prin intermediul întâmpinării este lipsită de relevanță câtă vreme partea nu demonstrează că are deja o creanţă certă, lichid şi exigibilă, pe care să o poată astfel valorifica.
Critica este, de asemenea, nefondată în ce privește remiterea de datorie şi modalitatea în care instanța de apel a considerat că nu poate avea efectele pretinse de către recurentul-pârât, declarația autentică din 14.06.2016, conform căreia cedentul C. a renunțat la executarea silită pornită împotriva pârâtului-recurent, precum şi la orice alte drepturi rezultând din contractul de cesiune de creanță.
Pentru a statua că nu a avut loc o stingere a obligației pârâtului (în aşa fel încât celălalt codebitor solidar să nu-i mai poată pretinde partea din plata efectuată), instanța de apel a constatat că declarația autentică de care se prevalează recurentul a fost dată de către cedent la 14.06.2021, în timp ce suma pretinsă de reclamant de la pârât (în calitate de codebitor) a fost plătită anterior, la 24.06.2015.
Ca atare, nu putea opera o remitere de datorie valabilă (adică, o renunțare a creditorului la dreptul său de creanță) de vreme ce anterior acestei manifestări de voință a creditorului, dreptul de creanță al acestuia fusese satisfăcut prin plata de bunăvoie făcută de unul dintre codebitorii solidari.
Or, plata făcută de unul dintre codebitorii solidari având ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor (art. 1.443 C.civ.), înseamnă că prestația astfel executată se împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare, în părţi prezumate ca fiind egale, dacă din lege sau convenția părților nu rezultă contrariul (art. 1.456 alin. 1 C.civ., art. 1.456 alin. 2 C.civ.).
Aceasta înseamnă că cel care a plătit are drept de regres împotriva celorlalți debitori, pentru a obține restituirea părţii lor de contribuție la datorie, ceea ce corespunde demersului inițiat de reclamant în prezenta cauză.
Deşi este corectă susținerea recurentului conform căreia remiterea de datorie consimțită în favoarea unuia dintre debitori produce efecte şi pe planul raporturilor dintre codebitorii solidari – în sensul că aceștia rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea (iertarea) – , în același timp această situație relevată este lipsită de consecințe la speță, având în vedere momentul la care a intervenit pretinsa iertare de datorie (declarația autentică a cedentului), ulterioară efectuării plăţii de către unul dintre codebitorii solidari și acceptării ei de către creditor.
De aceea, deşi eronat, faţă de dispozițiile art. 1.451 alin. 1 C.civ., considerentul instanței conform căruia remiterea de datorie ar produce efecte doar în relația dintre creditor şi debitorul solidar (ele repercutându-se, în realitate, şi în raporturile dintre codebitori, care rămân obligați către creditor cu scăderea părţii de datorie pentru care a operat remiterea), în acelaşi timp, considerentul este unul nenecesar în justificarea soluției.
Ceea ce este relevant în speță, din punct de vedere al efectelor ce pot fi atașate declarației invocate de recurent cu titlu de remitere de datorie este împrejurarea că ea a intervenit ulterior efectuării plăţii datorate şi, ca atare, nu mai putea produce efectul stingerii obligației, câtă vreme creditorul nu doar că nu renunțase la dreptul său de creanță, ci îl valorificase, încasând plata.
Or, sub acest aspect, dezlegarea instanței de apel este corectă, fiind corespunzătoare dispozițiilor legale în materie statuarea acesteia conform căreia nu a operat o remitere de datorie în favoarea pârâtului-recurent, aptă să-l exonereze pe acesta de la plata părţii de datorie ce îi revenea în calitate de codebitor solidar.
Faţă de considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate formulate au fost constatate nefondate, recursul fiind respins în consecință.