Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: în principal, anularea deciziei nr. 19800 din 10.04.2019 emisă de pârât şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de despăgubire, iar, în subsidiar, modificarea deciziei menţionate şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii sau la plata diferenţei dintre suma solicitată cu titlu de despăgubiri şi suma menţionată în decizie.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 598 din 16 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte decizia nr. 19800/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, doar în ceea ce priveşte art. 2 din decizie, cu consecinţa obligării pârâtului să procedeze la soluţionarea cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor morale şi pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului numitului B.. A respins în rest contestaţia, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva sentinţei nr. 598 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinare şi prin concluzii, precum şi faptul că, faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, aceasta nu este deloc motivată.
Din perspectiva lipsei de motivare a hotărârii a făcut trimitere la prevederile art. 6.1 din CEDO şi a arătat că nu contestă că instanţa de fond nu a ascultat părţile, ci faptul că nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile acestora, consecinţa fiind lipsa unei expuneri convingătoare a raţionamentului juridic adoptat, astfel încât hotărârea nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul, graţie căruia să poată fi realizat controlul judiciar.
A mai susţinut că prima instanţă a arătat că respinge unele considerente, pentru ca ulterior să le admită, şi, cu toate acestea, cele admise nu sunt reflectate în dispozitiv, aşa încât nu se poate exercita un control judiciar eficient prin prisma acestor contradicţii, în condiţiile în care instanţa era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susţinerile părţilor, care să fie coerente, unitare, iar motivele să susţină soluţia din dispozitiv.
Totodată, este un viciu al hotărârii analiza contradictorie a motivelor invocate şi nereflectarea acestora în dispozitiv, remediul fiind casarea. În plus, în cazul în care motivele instanţei de fond sunt contradictorii, este evident că nu a analizat fondul cauzei, soluţionând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului.
În contextul reliefării cadrului legislativ ce reglementează rolul şi activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi a modalităţii de soluţionare a unei cereri de plată, a susţinut că plăteşte în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment, şi nu în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligaţiilor fiind diferit. Or, în cazul dedus judecăţii, reclamantul nu este creditor de asigurare ca urmare a producerii riscului asigurat, ci, în baza dispoziţiilor legale, iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.
A invocat numărul mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale în vederea soluţionării cărora a adoptat o procedură internă de acordare a acestor daune, stabilită în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului C. S.A., aflat în faliment, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii şi prin raportare la practica judiciară în această materie, ţinând cont de faptul că temeiul juridic al acordării unor despăgubiri materiale sau morale este răspunderea civilă delictuală, în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile angajării acestei răspunderi.
Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, a arătat că acesta include o doză de aproximare şi că a avut în vedere mai multe criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, după care a făcut trimitere la normele legale ce reglementează regula generală privind obligativitatea executării obligaţiilor contractuale şi a conchis prin a afirma că în situaţia dedusă judecăţii debitorul contractual este asigurătorul falit şi nu Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Cererile de plată formulate în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 sunt analizate şi instrumentate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în baza legii, fiind o obligaţie legală, aşa încât acesta nu plăteşte, pur şi simplu, suma solicitată de creditorul de asigurare. Dimpotrivă, Fondul plăteşte despăgubirile solicitate din surse proprii, nu din cele ale asigurătorului în faliment.
Mai mult decât atât, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un asigurător, ci funcţionează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar resursele sale financiare provin din mai multe surse, precum: contribuţii de la asigurători, dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităţilor, sume din recuperarea creanţelor Fondului, sume din alte surse, stabilite potrivit legii.
În conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor beneficiază de o posibilitate de finanţare subsidiară în acele situaţii în care nu poate plăti compensaţiile către creditorii de asigurare, raţiunea legiuitorului pentru includerea acestor prevederi fiind faptul că depozitele şi plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranţă" pentru Fondul însuşi.
Contrar susţinerilor intimatului-reclamant, a apreciat că nu a preluat o obligaţie exigibilă, în atingerea scopului său de garantare a creditorilor de asigurări fiind obligat să acţioneze ca un profesionist, în sensul de a acorda despăgubiri doar după analizarea cererilor de plată depuse la sediul său, respectiv după instrumentarea dosarelor de daună.
Aşadar, Fondul procedează la plata despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment, cu respectarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a Normei A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare şi a normelor aplicabile în materie, deoarece, în cazul producerii unui risc asigurat având ca urmare cauzarea unui prejudiciu moral sau material, răspunderea aparţine asigurătorului, fiind o răspundere contractuală întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014.
A reluat recurentul-pârât argumentele privitoare la caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată şi a susţinut, în referire la cuantumul daunelor morale acordate, că raportat la împrejurarea potrivit căreia aceste sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorul faptei ilicite şi nici venituri nejustificate pentru victima prejudiciului şi la principiul conform căruia stabilirea indemnizaţiei destinate reparării prejudiciului moral se face în conformitate cu principiul echitaţiei, că instanţa apreciază sumele acordate cu titlu de daune morale ca fiind o satisfacţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de rudele victimei. Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri morale trebuie să aibă un caracter reparator şi nu compensator, în determinarea cuantumului sumei acordate cu acest titlu instanţele trebuind să aibă în vedere principiul echităţii şi stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, întrucât scopul acordării acestora constă în realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Fiind vorba de prejudicii morale, a considerat că acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi faptul că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii. În caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.
A mai susţinut că, deşi art. 253 alin. (4) din C. civ. prevede, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale, cu rang de principiu, dreptul victimei de a solicita şi despăgubiri morale pentru vătămarea oricărui drept având ca obiect ocrotirea valorilor strâns legate de personalitatea umană, cum sunt: viaţa, sănătatea, integritatea fizică, legiuitorul a adus prin intermediul art. 1391 alin. (1) din acelaşi act normativ, o serie de limitări dreptului de a cere despăgubiri nepatrimoniale, aceste norme fiind speciale în raport de cele cuprinse la art. 253.
Ca urmare, a apreciat că acordarea de compensaţii băneşti este posibilă numai în cazul prejudiciului nepatrimonial de agrement, fiind ignorate celelalte categorii de prejudicii nepatrimoniale cauzate prin vătămările aduse integrităţii corporale sau sănătăţii, cum sunt prejudiciile estetice ori cele constând în dureri fizice. Astfel, au dreptul de a solicita despăgubiri morale, după caz, persoana care a suferit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau, în caz de deces al victimei, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul supravieţuitor. Moştenitorii acestor persoane nu pot să se subroge în dreptul de a cere despăgubirile ce li se cuvin autorilor lor, însă aceştia îi pot continua acţiunea, dacă a fost pornită de defunct.
De asemenea, articolul 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere şi daunele morale, "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", astfel că, din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată în echitate.
Pornind de la particularitatea că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăţilor de asigurare aflate în faliment, acesta nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. şi folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.
Or, procedând în această manieră, nu se poate reţine un refuz nejustificat de acordare a daunelor morale solicitate de reclamant, având în vedere, pe de o parte, dreptul de apreciere de care dispune autoritatea publică, care nu a fost exercitat discreţionar sau cu abuz de putere, ci, în baza unor reguli care, cu aplicabilitate generală, asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a accidentelor rutiere, iar, pe de altă parte, rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor în lipsa criteriilor sau limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale şi aprecierile generale ale reclamantului privind prejudiciul moral suferit.
În acest context, a subliniat că recurgerea la o procedură internă standardizată, nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale şi nici de a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea acestor despăgubiri, apreciind că are relevanţă în adoptarea acestei practici şi împrejurarea că prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se prevede plata creanţelor de asigurări de către FGA, în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.
De asemenea, a evidenţiat faptul că procedura utilizată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este rigidă, ci cuprinde mai multe criterii şi reglementează ipoteze diverse, făcând posibilă încadrarea cât mai obiectivă şi corespunzătoare a situaţiei reale şi a împrejurărilor specifice fiecărei cereri de acordare a daunelor morale, având în vedere că doctrina de specialitate şi practica judiciară au statuat în sensul că aprecierea gravităţii prejudiciului moral trebuie făcută concret, de la caz la caz, cu luarea în considerare a unor criterii precum: importanţa valorii morale lezate; durata menţinerii consecinţelor fizice şi psihice; intensitatea durerilor fizice şi psihice; repercusiunile prejudiciului în plan socio-profesional şi personal al victimei.
Faţă de aspectele evidenţiate şi susţinerile formulate prin cererea de recurs şi prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, a apreciat că a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în acest sens, în lipsa unor criterii şi limite legale, la procedura internă stabilită prin raportare la practica instanţelor judecătoreşti.
4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procedurale.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 martie 2022, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar în secundar ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond atacate.
Cât priveşte excepţia tardivităţii formulării recursului, a solicitat instanţei ca, în ipoteza în care se va constata că recurentul-pârât nu a formulat recursul în termenul stabilit de legiuitor, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 485 alin. (1), art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică, combătând punctual criticile pârâtului din cererea de recurs.
La termenul din 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, reţinând că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că recursul a fost exercitat cu respectarea termenului prevăzut de lege.
II. Soluţia instanţei de recurs.
Analizând sentinţa recurată raportat la criticile formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., şi la apărările invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Demersul judiciar iniţiat de reclamantul A. are ca obiect solicitarea de anulare a deciziei nr. 19800 din 10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi admiterea cererii de despăgubire, în subsidiar solicitând modificarea deciziei şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii sau la plata diferenţei dintre suma solicitată cu titlu de despăgubiri şi suma menţionată în decizie.
În fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/23.05.2017, reclamantul A. a solicitat să-i fie plătită suma de 15.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru traumele fizice şi psihice suferite în urma accidentului rutier ce a avut loc la data de 08.05.2014.
Urmarea nesoluţionării cererii în termenul legal de 6 luni, reclamantul a formulat acţiune în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor să-i soluţioneze cererea de plată. Prin sentinţa civilă nr. 1783 din 13.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată, obligând pârâtul la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de plată cu privire la despăgubirile solicitate.
În executarea hotărârii menţionate, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată a intimatului-reclamant, emiţând decizia nr. 19800/10.04.2019, prin care a admis în parte solicitarea în sensul acordării sumei de 500 RON cu titlu de daune morale, iar prin art. 2 al deciziei menţionate a respins cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată.
Reclamantul a contestat decizia emisă de pârât, apreciind, cu privire la considerentele cuprinse în soluţionarea cererii de plată, că admiterea în parte a cererii, doar pentru suma de 500 RON, a fost fundamental greşită prin raportare la traumele fizice, dar, mai ales, psihice, suferite în urma accidentului din data de 08.05.2014, inclusiv prin prisma decesului fratelui său B..
Soluţionând contestaţia, prima instanţă a apreciat că în privinţa daunelor morale rezultate din vătămarea personală a reclamantului, pârâtul nu a stabilit în mod greşit cuantumul daunelor morale acordate, deoarece, pentru cuantificarea lor s-a raportat la Decizia FGA nr. 74/2018, împreună cu anexele sale, precum şi la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale emis de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii-Studiu privind practica naţională şi europeană în materie.
Astfel, a apreciat că în raport de principiul fundamental al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, un cuantum al daunelor morale de 125 RON/zi de îngrijire medicală pentru vătămările minore, precum este cea suferită de reclamant personal, care a necesitat 4 zile de îngrijiri medicale, este îndestulător şi corespunde criteriului legal stabilit.
Însă, cu privire la cererea de acordare a daunelor morale pentru suferinţele psihice cauzate de decesul fratelui reclamantului, B., prima instanţă a constatat că pârâtul a omis să efectueze o analiză corespunzătoare, decizia emisă fiind nelegală din această perspectivă, consecinţa fiind anularea sa în parte, doar în ceea ce priveşte articolul 2, şi obligarea pârâtului să procedeze la soluţionarea cererii reclamantului de plată a daunelor morale şi sub acest aspect.
Soluţia primei instanţe a fost criticată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta clamând, în primul rând, o nemotivare a hotărârii instanţei de fond, iar, în al doilea rând, o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale aplicabile în materie.
1.1. În susţinerea motivului de casare ce vizează nemotivarea hotărârii, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că soluţia nu este deloc motivată, în condiţiile în care instanţa a reţinut că respinge unele considerente, iar ulterior le-a admis, pentru ca în final să nu mai reflecte în dispozitiv aceste considerente admise. În esenţă, a apreciat că nu se poate exercita un control judiciar eficient al hotărârii primei instanţe, având în vedere contradicţiile evidenţiate. Totodată, a susţinut că prima instanţă era obligată să facă aprecieri cu privire la toate suţinerile părţilor, acestea să fie coerente, unitare, iar motivele să susţină soluţia din dispozitiv, ceea ce nu a realizat în cauză.
Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
În egală măsură, se cuvine a se aminti că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor esenţiale, relevante, care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.
În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
În speţă, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de fond nu este contradictoriu, aceasta respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că sentinţa cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul a analizat cererea dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, explicând cu suficientă claritate raţionamentul în baza căruia a reţinut că pârâtul a omis să soluţioneze o parte a cererii de plată, sub aspectul daunelor morale solicitate pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui reclamantului, dispunând anularea în parte a deciziei contestate, doar în ceea ce priveşte articolul 2, şi obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată şi sub aspectul menţionat.
Astfel, este de observat că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a cauzei, iar prin considerentele arătate a răspuns implicit, atât argumentelor invocate de reclamant în susţinerea acţiunii formulate, cât şi apărărilor pârâtului, expunând în mod logic si gradual motivele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia adoptată.
De altfel, susţinerile recurentului referitoare la o pretinsă motivare contradictorie vizează împrejurarea că, în considerente, instanţa de fond a reţinut motivele pentru care a apreciat că soluţia din decizia contestată, pronunţată de pârât cu privire la acordarea daunelor morale rezultate din vătămarea personală a reclamantului, este una corectă, cuantumul acestora fiind stabilit cu respectarea criteriului legal prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei. Or, aceste considerente sunt favorabile părţii recurente şi sunt reflectate de soluţia pronunţată în dispozitivul sentinţei atacate, în sensul că a fost menţinută decizia din această perspectivă, lucru ce reiese indubitabil din menţionarea expresă a aspectului în privinţa căruia legalitatea actului contestat nu a fost confirmată, anume în privinţa articolului 2.
Similar, în ceea ce priveşte partea din decizie ce a fost anulată, prima instanţă a reţinut în considerente că pârâtul a omis să soluţioneze integral cererea de plată formulată de reclamant şi sub aspectul daunelor morale solicitate pentru suferinţele cauzate de decesul fratelui său, iar soluţia din dispozitivul sentinţei atacate reflectă această constatare, fiind obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată şi pe aspectul precizat, ca o consecinţă a anulării articolului 2 al deciziei contestate.
În realitate, soluţia de respingere adoptată de prima instanţă în dispozitivul sentinţei pronunţate, neatacată în cauză, vizează criticile formulate de reclamant sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate de pârât pentru suferinţele rezultate din vătămarea personală a acestuia, argumentele reţinute în acest sens fundamentând implicit soluţia de menţinere a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la daunele morale deja acordate.
Prin urmare, motivarea hotărârii atacate nu este contradictorie, dimpotrivă, aceasta este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar şi se reflectă în mod corespunzător în soluţiile adoptate în dispozitiv, Înalta Curte constatând că susţinerile recurentului-pârât referitoare la nemotivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa argumentelor ce au stat la baza acesteia, fără a susţine însă motivul de casare invocat.
1.2. Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici acesta nu este incident în cauză.
Cu titlu prealabil, aminteşte că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul articolului anterior menţionat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei şi având în vedere cadrul normativ aplicabil în materie, instanţa de fond a reţinut nelegalitatea parţială a deciziei contestate, constatând că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a soluţionat cererea formulată de reclamant în privinţa daunelor morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, numitul B., deşi a fost învestit cu soluţionarea cererii şi sub acest aspect.
Întrucât din considerentele reţinute de pârât în decizia emisă în soluţionarea cererii de plată, nu rezultă că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere şi traumele psihice suferite de acesta ca urmare a decesului fratelui său, B., nefiind realizată o analiză a cererii de plată şi sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie corectă şi, în consecinţă, o va menţine ca atare.
Din lecturarea cererii de recurs se observă că recurentul-pârât nu neagă nesoluţionarea cererii de plată sub aspectul reţinut de prima instanţă, criticile acestuia vizând, în esenţă, argumente referitoare la atribuţiile, scopul şi calitatea Fondului de garant, protector al societăţilor de asigurare aflate în faliment. Or, prima instanţă nu a concluzionat în sensul contrar celor susţinute de recurent raportat la dispoziţiile legale reţinute în considerentele sentinţei pronunţate.
Dimpotrivă, a analizat cauza în limitele competenţei sale având în vedere aspectele reţinute şi, faţă de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 19 din Legea nr. 503/2004, constatând că nu a fost analizată pe fond cererea de plată a reclamantului sub aspectul despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, a dispus anularea articolului 2 al deciziei FGA şi obligarea pârâtului să soluţioneze cererea de plată a reclamantului şi în această privinţă.
Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a examinat cererea de plată formulată de intimatul-reclamant şi sub aspectul daunelor morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva legislaţiei aplicabile şi a cuantumului despăgubirilor solicitate cu acest titlu, întrucât instanţa de fond nu s-a substituit organului administrativ în competenţa acestuia şi nu i-a încălcat posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a actului administrativ contestat, şi anume Decizia FGA nr. 19800/10.04.2019, prima instanţă reţinând în mod corect nesoluţionarea în integralitate a cererii de plată a reclamantului, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
Referitor la solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.
Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".
Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
În speţă, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de către pârât, întrucât este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale aplicabile în materie.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 598 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.