Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă sub nr. x/2018 din data de 20.12.2018 reclamanta Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR – ADA) în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 99.264 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiul, perioada şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: A., din localitatea Bucureşti Sectorul 1, Bd. x, în perioada decembrie 2015 - decembrie 2018; A., din localitatea Bucureşti Sectorul 1, Bd. x, în perioadele: mai 2016 - octombrie 2016, mai 2017 - octombrie 2017, mai 2018 - octombrie 2018; în cadrul evenimentelor ocazionale desfăşurate în cadrul restaurantului A., din localitatea Bucureşti Sectorul 1, Bd. x, în perioada decembrie 2015 - decembrie 2018.
În subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 33.088 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 75.189 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.12.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 14.12.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 33.088 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 445 din data de 26 mai 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 445 din data de 26 mai 2020, a formulat apel reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 800A din data de 19 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, împotriva sentinţei civile nr. 445/02.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.200 RON reprezentând triplul remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în A. în perioada decembrie 2015- septembrie 2018; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.120 RON cheltuieli de judecată fond şi apel, taxă de timbru şi onorariu de avocat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care prevede că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei civile atacate şi pe fond menţinerea sentinţei civile nr. 445 din data de 26 mai 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti ca fiind temeinică şi legală.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit probele, întrucât cele trei ordine de plată, reţinute în hotărârea apelată ca fiind datate 19 decembrie 2018 şi ianuarie 2019, sunt ulterioare scadenţelor remuneraţiilor, precum şi că pârâta a întocmit ordinele de plată de trezorerie, utilizate în sistemul bancar către plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, motiv pentru care acestea nu au putut fi operate de către bancă şi banii nu au fost transferaţi către UCMR-ADA. Instanţa de apel a concluzionat că reprezintă culpa pârâtei utilizarea unor ordine de plată imperfecte sau neconforme.
Faţă de această reţinere a instanţei de apel, recurenta-pârâtă a învederat că în înştiinţările de plată emise de intimata-reclamantă, contul indicat în antet era acelaşi cu contul indicat în autorizaţia licenţă neexclusivă. Însă, deşi aceasta a completat în mod corect ordinele de plată, indicând contul în care trebuia să efectueze plata, sumele rămâneau neîncasate de către reclamantă. Abia în luna iulie 2019 i s-a adus pârâtei la cunoştinţă faptul că ordinele de plată întocmite nu prevedeau contul în care se putea face efectiv plata.
Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că, în mod voit, intimata-pârâtă a indicat un cont greşit, pentru ca ulterior să se solicite obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiei pe ultimii trei ani. Acest fapt rezultă din ordinul de plată din data de 26.07.2019, în care se menţionează contul în care se puteau face plăţile, iar nu cel menţionat în autorizaţie.
Ca atare, deşi este evident că reclamanta a indicat greşit contul, iar pârâta a completat din eroare ordine de plată de trezorerie, instanţa de apel a reţinut numai culpa pârâtei, înlăturând în totalitate culpa reclamantei.
Recurenta-pârâtă a mai învederat şi faptul că instanţa de apel a reţinut că cele trei ordine de plată depuse la dosar nu ar fi veridice, deşi nu s-a formulat nicio cerere de înscriere în fals cu privire la acestea.
De asemenea, a mai susţinut că, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a continuat să primească facturi de la reclamantă, aceasta din urmă motivând că nu a fost înştiinţată de oficiul juridic despre încetarea de drept a autorizaţiei.
În urma discuţiilor avute cu angajaţii apelantei, întrucât pârâta nu reuşea să facă plăţile, i s-a comunicat faptul că ordinele de plată întocmite nu prevedeau contul în care se putea face efectiv plata. Acesta era un alt cont - x B., pe care reclamanta, cu bună ştiinţă, nu a binevoit să-l aducă la cunoştinţă, fiind evident în culpă.
Chiar din extrasele de cont din data de 05.06.2019 şi 01.08.2019, ataşate expertizei efectuate în cauză, rezultă faptul că plata nu a fost efectuată în contul indicat în autorizaţie sau în înştiinţările de plată primite de la reclamantă.
Aşadar, culpa nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei şi nici nu se poate prezuma ca cele trei OP-uri nu sunt veridice. Ambele afirmaţii sunt lipsite de suport, întrucât chiar daca pârâta ar fi plătit prin OP-uri de bancă, şi nu de trezorerie, rezultatul ar fi fost acelaşi.
Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut că probele referitoare la evenimente din perioada 2008-2018 dovedesc faptul că la diferite intervale de timp A. avea instalate mijloace de sonorizare, cât şi faptul că pârâta a difuzat muzică, deci a comunicat public opere muzicale şi că există o continuitate a acestui fapt.
S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că apelanta-reclamantă şi-a întemeiat apelul pe diverse articole de pe internet, din anii 2008, 2013, şi a făcut trimitere la nişte planşe foto în care, în opinia apelantei, apare un televizor. Or, televizorul la care s-a referit partea adversă, amplasat în bar, este de fapt un monitor a cărui destinaţie este de a fi oglinda calculatorului pe care se marchează comenzile. În acest sens, a depus la dosar un CD pentru a dovedi care este de fapt destinaţia monitorului. Un astfel de monitor se afla şi în a doua sală, destinaţia acestuia fiind de a se afişa când sunt comenzile gata la bucătărie, dar care nu a mai fost utilizat de aproximativ 10 ani, fiind defect.
Astfel, din probatoriul administrat rezultă că ultima recenzie în care se menţionează că în A. este redată muzică interpretată de o formaţie este din anul 2013.
În anul 2017, în recenzia de specialitate, sunt observate mijloace de sonorizare cu care este dotat restaurantul fără să se precizeze că se difuzează muzica ambientală. Recurenta-pârâtă a susţinut că, tocmai cu privire la această situaţie, a făcut dovada faptului ca monitoarele existente în restaurant au o altă destinaţie.
Instanţa a reţinut însă că nu este vorba despre acelaşi aparat, lucru total irelevant întrucât cel anterior s-a defectat. S-a mai învederat de către pârâtă că, deşi ultima probă este din anul 2013, instanţa de apel a reţinut că pârâta a avut mijloacele necesare spre a realiza difuzarea de opere muzicale şi a realizat efectiv acte de comunicare publică şi în anii pentru care reclamanta nu a prezentat astfel de probe, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a demonstrat contrariul, depoziţia martorei sale fiind eliminate.
Faţă de cele arătate recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi obligată la plata sumei de 10200 de RON reprezentând triplul remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în A. in perioada decembrie 2015- septembrie 2018.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ.
În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probelor aflate la dosarul cauzei.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În cuprinsul cererii de recurs nu au fost însă identificate susţineri cu privire la nemotivarea aspectului legat de achitarea remuneraţiei aferente perioadei pentru care exista încheiată autorizaţie licenţă neexclusivă, susţineri de natură a fi încadrate în motivul de casare indicat de parte, ci apărările recurentei-pârâte tind la o diminuare a pretenţiilor reclamantei cu sumele pe care pârâta le-a achitat.
Ca atare, Înalta Curte constată că această critică este susceptibilă de a fi analizată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (din perspectiva nerespectării limitelor căii de atac de apelului), sens în care este necesară încadrarea criticii în aceste dispoziţii legale.
Astfel, în speţă, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în cadrul restaurantului A. situat în Bucureşti, Bd. x, în perioada decembrie 2015 – decembrie 2018, remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă.
De asemenea, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond a consemnat că între părţi a fost încheiată, la data de 30 august 2018, autorizaţia licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental nr. 489/30.08.2018, în cadrul căreia, la punctul 3, se menţionează că aceasta se acordă pentru perioada 01 octombrie 2018 – 31 mai 2019.
Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că a existat comunicare publică de opere muzicale în cadrul restaurantului A. în perioada decembrie 2015 – septembrie 2018 şi a obligat pârâta să achite remuneraţii reclamantei pentru această perioadă.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, pentru această perioadă, comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale a fost făcută de pârâtă fără a fi încheiat în prealabil cu reclamanta o autorizaţie licenţă neexclusivă, fiind astfel aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale reglementate, în materia drepturilor de autor, de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Referitor la perioada octombrie 2018 – decembrie 2018, instanţa de apel a reţinut că există autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată între părţi, astfel că acest interval excede perioadei în litigiu.
Prin urmare, din aceste împrejurări, rezultă că susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate, având în vedere că instanţa de apel nu a avut în vedere la stabilirea remuneraţiilor datorate perioada octombrie 2018 – decembrie 2018 pentru care exista autorizaţie licenţă neexclusivă, constatând, în mod corect, că această perioadă excede intervalului dedus judecăţii.
Totodată, Înalta Curte reţine că principiul rolului activ al judecătorului – reglementat de art. 22 din C. proc. civ. – îşi găseşte limitarea în principiul disponibilităţii părţilor procesului civil, procesul civil fiind un litigiu al intereselor private, astfel încât, acestea sunt cel mai bine plasate pentru a determina modalitatea în care aleg să îşi facă apărarea în cauză.
Prin urmare, nu este posibil a se dispune din oficiu de către instanţă alte măsuri procedurale, în afara celor permise în mod expres de lege, reglementate, la nivel de principiu, în prevederile art. 22 din C. proc. civ. acest aspect corespunde unui imperativ de bună administrare a justiţiei, şi, de regulă, este reglementat în legătură cu acele cazuri în care părţile rămân în pasivitate sau se împotrivesc, iar litigiul nu ar putea fi soluţionat într-un cadru procesual restrâns sau incomplet.
De asemenea, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual al judecăţii, respectiv persoanele care sunt chemate la judecată, obiectul, adică ceea ce se pretinde prin cerere, şi cauza, respectiv temeiul juridic al cererii.
În ceea ce priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, deoarece obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii. Acest aspect rezultă şi din dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Mai reţine Înalta Curte şi dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., dispoziţii care dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, potrivit cărora instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite.
Prin urmare, ţinând cont de aceste limite ale efectului devolutiv, instanţa de apel a analizat cererea din perspectiva criticilor formulate în apel şi, în mod corect, nu a diminuat pretenţiile reclamantei cu sumele achitate de pârâtă, întrucât perioada pentru care acestea au fost achitate excedea intervalului dedus judecăţii. Pe de altă parte, aceste sume au fost achitate pentru comunicarea publică efectuată în baza autorizaţiei licenţă neexclusivă nr. 489/30.08.2018, astfel cum rezultă din ordinele de plată şi din înştiinţările de plată aflate în dosarul de fond .
Din această perspectivă devin nerelevante chestiunile susţinute în cererea de recurs referitoare la plăţile efectuate de recurentă (care au fost realizate, potrivit susţinerilor sale, în temeiul autorizaţiei licenţă neexclusivă), perioada acoperită de autorizaţie nefiind inclusă în cea pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată în speţă.
În ceea ce priveşte celelalte critici expuse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea reprezintă susţineri ce privesc fondul cauzei, precum şi chestiuni de apreciere a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, care nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel de critici nu reprezintă motive de nelegalitate care pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs. De altfel, modalitatea de interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Pe cale de consecinţă, ca parte căzută în pretenţii, recurenta-pârâtă va fi obligată, în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 2975 RON, către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat achitat conform dovezii aflate la dosarul de recurs (OP nr. x/20 ianuarie 2023).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 800A din 19 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.