Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 3.807.124,11 RON, calculată la suma de 8.701.909 RON, ce reprezintă despăgubiri obţinute în urma exproprierii, de la data emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011 şi până la data pronunţării deciziei civile nr. 1130/27.12.2017, cu cheltuieli de judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 750/29.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin încheierea din 05.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis cererile de sesizare a Curţii Constituţionale; a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18, art. 19 alin. (11), art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în interpretarea dată prin Decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată şi motivată prin cele două cereri de sesizare formulate în cauză de către reclamanta A. S.R.L..
Prin decizia nr. 1664/A/19.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, ca nefondată şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L..
Reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.
În prealabil, a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la momentul soluţionării dosarului nr. x/2022 al Curţii Constituţionale, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată la solicitarea reclamantei, realizată în prezentul litigiu, în condiţiile legii. A arătat că însăşi existenţa dreptului dedus acestei judecăţi, respectiv a celui de a beneficia de daune moratorii pentru neplata despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, recalculată prin parcurgerea contestaţiei judiciare prevăzute de legea specială, în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de expropriere şi data soluţionării definitive a contestaţiei judiciare face obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2022 al Curţii Constituţionale. În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut necesitatea şi oportunitatea suspendării judecării cauzelor civile până la momentul la care instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cadrul respectivelor litigii.
În motivarea recusului declarat, reclamanta a susţinut următoarele critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanţei de apel atacate:
- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut nelegalitatea soluţiei din apel asupra apărării sale privind încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil.
Potrivit acesteia, obiectul primei critici din apel a vizat nesocotirea de către prima instanţă a principiilor procesului civil, respectiv cel al dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al oralităţii, realizată prin modalitatea nesupunerii spre dezbatere în contradictoriu a incidenţei efectelor Deciziei nr. 31/2020 asupra raportului juridic litigios, în contextul în care tribunalul a reţinut cauza în pronunţare la data de 22.06.2020, însă considerentele deciziei interpretative au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 23.06.2020. Totodată, pe parcursul cercetării judecătoreşti nu a fost pusă în discuţie incidenţa Deciziei nr. 31/2020 nici cu prilejul publicării anterioare a minutei acesteia.
Principiile procesului civil nesocotite în speţa pendinte prin modalitatea nesupunerii spre dezbatere în contradictoriu a unor chestiuni de drept vizând existenţa dreptului litigios, precum şi obligaţiile procesuale corelative ale instanţelor instituite cu scopul de a asigura transpunerea principiilor procesului civil în cadrul întregii activităţi judiciare sunt reglementate de dispoziţiile art. 13-15, art. 20 şi art. 224 C. proc. civ., a căror încălcare reclamanta a invocat-o.
Consideră că argumentele în temeiul cărora instanţa de apel a înlăturat criticile sale nu se sprijină pe motive prevăzute de lege care ar permite o eventuală derogare de la principiile invocate. În pofida faptului că instanţa de apel a reţinut temeinicia apărării sale, aceea că prima instanţă nu a procedat la punerea în dezbatere, din oficiu, a chestiunii incidenţei şi aplicabilităţii Deciziei nr. 31/202013, argumentele juridice în baza cărora a refuzat să aplice sancţiunile prevăzute de lege pentru nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil nesocotesc cadrul legal invocat.
În opinia acestei instanţe, o derogare de la obligaţia judecătorului de a pune în discuţie, din oficiu, chestiunile referitoare le existenţa dreptului litigios ar fi reprezentat de posibilitatea abstractă a părţii de a lua la cunoştinţă din oficiu despre chestiunile care influenţează procesul, prin consultarea paginilor de internet a instituţiilor publice. Or, un astfel de răspuns nesocoteşte dispoziţiile art. 13-15, art. 20 şi art. 224 C. proc. civ., deoarece obligaţia instanţei de a pune în discuţie toate aspectele esenţiale ale procesului nu este sub nicio formă condiţionată de posibilitatea părţii de a lua cunoştinţă din oficiu de respectivele aspecte, cu atât mai puţin de o posibilitate relativă şi abstractă.
Atâta vreme cât instanţa are chiar obligaţia cunoaşterii din oficiu a aspectelor juridice care se răsfrâng asupra procesului, potrivit art. 251 şi art. 252 C. proc. civ., cu atât mai mult se justifică conduita procesuală de supunere spre dezbaterea părţilor a aspectelor având un rol hotărâtor pentru proces, despre care instanţa a luat cunoştinţă în exerciţiul acestei obligaţii.
Printr-un al doilea motiv, instanţa de apel a considerat că hotărârea prealabilă nu e asimilabilă acelor aspecte care fac obiectul obligaţiei de supunere în discuţie din oficiu, respectiv al dreptului de a formula apărări. Acest raţionament încalcă dispoziţiile art. 519 şi pe cele ale art. 521 alin. (3) raportate la art. 13-15, art. 20 şi la art. 224 C. proc. civ., deoarece, potrivit primelor două dispoziţii procedurale, hotărârile interpretative reprezintă veritabile izvoare de drept, iar considerentele decizorii şi dispozitivul acestora sunt general obligatorii.
Drept concluzie, în opinia recurentei, omisiunea instanţelor de a pune în discuţie, din oficiu, incidenţa efectelor unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este asimilată omisiunii de a pune în discuţie o chestiune de drept referitoare la proces, în accepţiunea art. 13-15, art. 20 şi art. 224 C. proc. civ.
Argumentul potrivit căruia tribunalul şi-ar fi fundament oricum hotărârea pe propriul raţionament, care doar a fost augmentat prin considerentele Deciziei nr. 31/2020, nu poate constitui sub nicio formă o cauză legală care ar conduce la acoperirea încălcării principiilor procesului civil pe care le-a invocat. Legea nu reglementează o astfel de cauză legală care ar conduce la acoperirea omisiunii instanţei de a supune spre dezbatere o chestiune de drept referitoare la proces, dispoziţiile art. 20 şi art. 224 C. proc. civ. fiind neechivoce.
Pe de altă parte, considerentele tribunalului relevă cu claritate faptul că argumentele primei instanţe nu sunt în totalitate proprii, ci sunt preluate din considerentele Deciziei nr. 31/2020, iar parcursul judecăţii în primă instanţă confirmă această concluzie.
Astfel, la data de 24.02.2020, prima instanţă a stabilit un nou termen de judecată pentru data de 27.04.2020, la data de 02.03.2020 fost publicată minuta Deciziei nr. 31/2020, drept consecinţă, la 13.03.2020, prima instanţă a preschimbat termenul de judecată din data de 27.04.2020, la 22.06.2020, când a reţinut cauza în pronunţare, amânând pronunţarea pentru data de 29.06.2020.
- Pe temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate soluţia instanţei de apel asupra excepţiei de neconvenţionalitate invocată de reclamantă şi greşita aplicare în consecinţă a normelor de drept material incidente în raportul juridic litigios.
A fost avută în vedere, deopotrivă, nelegalitatea considerentelor ce au justificat respingerea excepţiei de neconvenţionalitate invocată în ceea ce priveşte cadrul normativ reconfigurat prin efectele Deciziei nr. 31/2020, dar şi greşita aplicare în consecinţă a acestor norme de drept material asupra raportului juridic litigios.
Potrivit reclamantei, în mod greşit instanţa de apel a opinat că mecanismul juridic al excepţiei de neconvenţionalitate ar fi inaplicabil dispoziţiilor de drept intern interpretate prin prisma unei hotărâri pronunţate în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare deoarece şi că, pentru aceasta, ar fi necesară o dispoziţie legală expresă care să permită instanţelor de drept comun să reaprecieze raţionamentul Înaltei Curţi.
Susţine că aceste considerente încalcă dispoziţiile art. 519-521 C. proc. civ., deoarece nesocotesc natura juridică de izvor de drept a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unor chestiuni de drept. Hotărârile interpretative pronunţate de de instanţa supremă în cadrul procedurii speciale de unificare a practicii judiciare sunt general obligatorii şi devin parte integrantă a normei legale pe care o clarifică, dobândind aceeaşi forţă juridică precum a acesteia. Argumentul că s-ar ajunge pe această cale la o reapreciere a raţionamentului Înaltei Curţi este o falsă dilemă deoarece instanţa învestită cu excepţia de neconvenţionalitate nu este chemată să soluţioneze o cale de atac împotriva unei decizii interpretative a ÎCCJ, ci să constate, în maniera impusă de art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie, că există o contradicţie între cadrul normativ intern şi prevederile CEDO.
Soluţia instanţei de apel a fost reclamată de recurentă ca fiind vătămătoare în ceea ce o priveşte, atât din perspectiva privării sale de dreptul de a-i fi analizate pe fond de către instanţă apărările subsumate excepţiei de neconvenţionalitate, într-o manieră care satisface exigenţele motivării, cât şi din perspectiva soluţionării cauzei în baza normelor de drept material care trebuiau înlăturate de la aplicare, deci în baza unor dispoziţii legale neaplicabile (soluţie contrară dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. civ., aceste vătămări neputând a fi înlăturate decât prin rejudecarea pricinii în urma casării hotărârii atacate).
De asemenea, s-a pretins a fi un răspuns dat prin utilizarea de considerente contradictorii, acela prin care, deşi reţine neincidenţa mecanismului excepţiei de neconvenţionalitate în raport cu o hotărâre a completului pentru dezlegarea chestiunii de drept al ÎCCJ, instanţa de apel a trecut şi la o analiză parţială şi sumară a compatibilităţii dispoziţiilor legale interne cu art. 1 protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
A apreciat a fi nelegal al doilea motiv de respingere a apărării sale privind preeminenţa dreptului european, în baza căruia instanţa de apel, în urma unei analize sumare care nu acoperă limitele învestirii, a reţinut compatibilitatea între dispoziţiile configurate prin Decizia nr. 31/2020 şi art. 1 al Protocolului adiţional al CEDO (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). De asemenea, argumentele în baza cărora instanţa a reţinut aşa-zisa compatibilitate între cele două categorii de dispoziţii legale nu redau motivele de drept european pe care se sprijină.
Totodată, relevant din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este, în opinia recurentei, şi faptul că instanţa de apel nu a înlăturat în mod argumentat - explicit ori implicit - ansamblul apărărilor sale - însoţite de jurisprudenţa obligatorie a CEDO - care recunosc tocmai lipsa unei marje de apreciere a statului în ceea ce priveşte înlăturarea dreptului concret dedus judecăţii.
Nu în ultimul rând, în subsidiar faţă de criticile anterioare, în ipoteza în care instanţa de recurs va aprecia că se impune să analizeze ea însăşi excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor interne reconfigurate prin Decizia nr. 31/2020, a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate în mod sintetic, precum şi pe cele prezentate pe larg în cuprinsul concluziilor scrise formulate pentru termenul de judecată din data de 26.03.2021 în apel.
- Decizia a fost criticată şi pentru nelegala interpretare a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., invocată din perspectiva art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Dacă iniţial, prioritar, instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea excepţiei de neconvenţionalitate în speţa pendinte, urmând ca ulterior sa pătrundă totuşi într-o analiză sumară a compatibilităţii între normele de drept intern şi cele de drept european pentru a conchide că, în baza cadrului normativ intern neînlăturat, dispoziţiile art. 1535 sunt incompatibile cu dreptul special cuprins în legislaţia privind exproprierile, curtea a mai analizat pretenţiile reclamantei şi din perspectiva pur obligaţională, antamând condiţiile aceluiaşi art. 1535 C. civ.
Potrivit opiniei curţii, condiţia exigibilităţii creanţei principale nu ar fi îndeplinită, deoarece obligaţia expropriatorului de a achita despăgubirea stabilită pe cale judiciară ar deveni scadentă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost constatată, respectiv de la data la care s-a pronunţat instanţa de apel în cadrul dosarului nr. x/2013
A remarcat faptul că, urmând chiar firul raţionamentului logic al curţii, cadrul normativ intern de care s-a prevalat instanţa de apel ulterior refuzului de a analiza pe fond excepţia de neconvenţionalitate exclude de plano aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1535 C. civ. pentru intervalul de timp supus analizei, deoarece le asimilează a fi incompatibile cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010.
În baza raţionamentului instanţei de apel, acest motiv ar fi suficient prin el însuşi pentru a justifica respingerea acţiunii, lăsând fără o utilitate legitimă operaţiunea de analizare în subsidiar a pretenţiilor reclamantei şi din perspectiva condiţiilor art. 1535 C. civ.
A apreciat că această modalitate de analiză este tributară tehnicii de argumentare înlănţuită pe care curtea a utilizat-o cu precădere în speţă, chiar şi în încheierea de şedinţă din data de 05.11.2021 de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de ne constituţionalitate invocată, care nu cuprinde opinia instanţei asupra motivelor de neconstituţionalitate, cu toate că dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu permit derogarea de la această condiţie procedurală în funcţie de autorul excepţiei ori de volumul argumentelor invocate de acesta.
De aceea a considerat că analizarea pretenţiei sale din perspectiva pur obligaţională a dispoziţiilor art. 1535 C. civ. nu se poate realiza anterior analizării complete şi motivate a principiilor de drept european care recunosc în mod expres dreptul material dedus judecăţii.
Oricum, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa principală din perspectiva dispoziţiilor menţionate au ca premisă existenţa creanţei principale, motiv pentru care şi analiza instanţei trebuie să urmeze această ordine.
Potrivit recurentei, soluţia instanţei de apel cu privire la legarea scadenţei obligaţiei de achitare a despăgubirii reevaluate pe cale judiciară de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în procedura contestaţiei speciale este nelegală, deoarece ignoră efectul declarativ de drepturi al hotărârii judecătoreşti în materie obligaţională (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), acesta afirmând că, în materie civilă, efectul declarativ de drepturi al hotărârilor judecătoreşti reprezintă regula, în timp ce excepţia este dată de hotărârile cu efect constitutiv de drepturi, în cadrul unor materii expres indicate de legiuitor.
Drept consecinţă, stabilirea scadenţei obligaţiei principale în raport de un reper neprevăzut de lege reprezintă şi o interpretare greşită a npţiunii de scadenţă a obligaţiilor şi condiţiilor art. 1535 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 08.02.2023.
6. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs. A solicitat şi respingerea recursului, întrucât motivele invocate de reclamantă sunt neîntemeiate şi nefondate.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a arătat că prin motivele de recurs, reclamanta nu a criticat soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului, sens în care a solicitat scoaterea sa din cauză.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:
- În mod nefondat a fost criticată pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ. soluţia instanţei de apel asupra motivelor reclamantei formulate pe calea apelului, la adresa activităţii de judecată înfăptuită de tribunal, acuzată a fi fost una săvârşită cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil – cel al dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi oralităţii -, consacrate şi ocrotite prin dispoziţiile art. 13-15, 20 şi 224 C. proc. civ., prin nepunerea în discuţia părţilor a incidenţei şi efectelor deciziei nr. 31/2020 a ÎCCJ asupra raportului juridic dedus judecăţii.
Răspunzând acestor critici, pe care le-a găsit nefondate, curtea de apel a avut în vedere două argumente: pe de o parte caracterul public al soluţiilor pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ, iar pe de altă parte argumentarea de către tribunal a soluţiei adoptate în cauză prin considerente proprii care nu s-au sprijinit pe Decizia nr. 31/2020 a ÎCCJ, ci doar au evocat-o ca având dezlegări în acelaşi sens.
Argumentele instanţei de apel sunt corecte, neputându-se reţine ca fondată critica de încălcare de către tribunal a principiilor dreptului la apărare, contradictorialităţii şi oralităţii care guvernează procesul civil, de vreme ce soluţionarea litigiului s-a realizat în limita temeiurilor legale pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţia.
Tocmai întrucât, după cum afirmă recurenta, hotărârile interpretative pe care le pronunţă ÎCCJ în procedura reglementată în cuprinsul art. 519-520 C. proc. civ. devin parte integrantă a dispoziţiilor legale pe care le clarifică şi preiau forţa juridică a acestora, ea nu este în situaţia de a pretinde o încălcare a principiilor procesuale anterior menţionate faţă de nepunerea în discuţia părţilor de către tribunal a Deciziei nr. 31/2020, pronunţată în interpretarea şi aplicarea chiar a dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul pretenţiei sale.
În plus, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei tribunalului şi cum a observat corect şi instanţa de apel, respingerea cererii de chemare în judecată nu a fost pronunţată în considerarea dezlegării pe care ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept o adoptase în cuprinsul Deciziei nr. 31/2020, ci în baza argumentelor proprii ale judecătorului primei instanţe de fond, care, doar pentru întărire a notat existenta dezlegării în acelaşi sens regăsită în cuprinsul deciziei de unificare menţionată.
Netemeinicia şi lipsa de consistenţă a acestui prim motiv de recurs sunt ilustrate de ceea ce recurenta a indicat a constitui vătămări decurgând din activitatea de judecată pretins nelegal înfăptuită de tribunal: a) anularea dreptului său de a fi beneficiat de judecarea cauzei în primă instanţă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil – adică exact sursa criticii, cauza acesteia care nu poate constitui în acelaşi timp şi urmarea vătămătoare pentru parte. În plus, critica în acest conţinut nu a fost găsită întemeiată nici în judecata instanţei de apel, dar, pentru motivele arătate, nici în aceea a instanţei de recurs; b) înlăturarea oportunităţii părţii de a fi prezentat toate argumentele care ar fi putut forma convingerea instanţei – vătămare care, dacă ar fi fost reală, putea fi recuperată în căile de atac; c) mutarea centrului dezbaterilor din calea de atac, de la problemele ce necesită dezlegarea instanţei, la erorile procedurale săvârşite în judecata de primă instanţă – aspect ce nu poate constitui vătămare procesuală cât timp pot face obiectul contestării în căile de atac ale apelului şi recursului atât neregularităţile de ordin procedural săvârşite cu prilejul cercetării procesului, cât şi cele de ordin material, decurgând din modul de interpretare şi aplicare a dreptului material la raportul juridic dedus judecăţii, fără a se putea pretinde că unele prevalează celorlalte.
- De asemenea, nefondat a fost criticată pentru nelegalitate şi soluţia instanţei de apel asupra excepţiei de neconvenţionalitate, nelegalitate ce a fost susţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Apreciind just că, prin invocarea excepţiei de neconvenţionalitate în raport de Decizia nr. 31/2020, recurenta îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de dezlegările acesteia, încercând pe această cale să iasă de sub forţa lor obligatorie, instanţa de apel a stabilit corect că mecanismul propus de parte este incompatibil cu hotărârea pronunţată de instanţa supremă în mecanismul de uniformizare jurisdicţională prevăzut de art. 519-520 C. proc. civ.
Contrar criticii recurentei, instanţa de apel a apreciat că mecanismul juridic al excepţiei de neconvenţionalitate este inaplicabil nu "dispoziţiilor de drept intern interpretate prin prisma unei hotărâri pronunţate în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare", după cum afirmă aceasta, ci hotărârilor prealabile ca atare, pronunţate de instanţa supremă în mecanismul prevăzut prin dispoziţiile art. 519-520 C. proc. civ.
Argumentul curţii de apel este corect deoarece nu există nicio dispoziţie naţională care să îngăduie instanţelor de judecată ca, sub orice motiv – fie şi o pretinsă incompatibilitate cu normele de drept convenţional european – acestea să poată supune verificării, cenzurii proprii şi reaprecierii considerentele şi soluţia dezlegărilor obligatorii pronunţate de instanţa supremă în procedura hotărârii prealabile. Un atare mecanism, care devine unul de verificare şi control, este cu mai puternic cuvânt de neconceput când - ca în cazul de faţă - dezlegarea din hotărârea prealabilă se sprijină ea însăşi pe norme din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Dimpotrivă, dispoziţiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.- a căror încălcare de către instanţa de apel se invocă nefondat prin criticile recurentei şi în ocrotirea cărora pretinde aceasta că acţionează – determină care este modul în care instanţa de judecată trebuie să se raporteze la aceste hotărâri, raporturile fiind cele de obligativitate.
Argumentele din recursul reclamantei, potrivit cărora considerentele criticate ale instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 519-520 C. proc. civ., (în special, pe cele ale art. 521 alin. (3) C. proc. civ.) deoarece nesocotesc natura juridică de izvor de drept a hotărârii Înaltei Curţi privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în mod evident nu pot fi reţinute deoarece propun un mecanism – cel al excepţiei de neconvenţionalitate – pe calea căruia, în numele preeminenţei dreptului european, se tinde la înlăturarea de la aplicare a hotărârii prealabile şi la menţinerea sursei jurisprudenţei divergente, deoarece vor exista instanţe care vor aplica dezlegarea din hotărârea prealabilă şi instanţe care, într-o apreciere de la caz la caz, se vor considera îndreptăţite să nu dea curs acesteia.
S-ar ajunge pe calea acestui mecanism la eludarea tocmai a caracterului obligatoriu al dezlegărilor din hotărârea prealabilă, în numele căruia recurenta îşi formulează critica, şi la afectarea pe această cale a rolului şi funcţiei sale procesuale, de a asigura unificarea jurisprudenţei divergente, o valoare, de asemenea, ocrotită prin normele CEDO (în mod specific, art. 6 din Convenţie) şi prin jurisprudenţa Curţii europene. În mod contradictoriu însă, deşi afirmă caracterul general obligatoriu al hotărârilor pronunţate de instanţa supremă în procedura art. 519-520 C. proc. civ., recurenta critică soluţia instanţei de apel asupra excepţiei de neconvenţionalitate ce a fost justificată tocmai pe imperativul respectării caracterul obligatoriu al acestora.
Nici critica regăsirii de considerente contradictorii la nivelul deciziei din apel nu se verifică. Modul în care instanţa de apel a răspuns excepţiei de neconvenţionalitate invocată de reclamantă prin argumentarea pe două paliere - pe de o parte, reţinând incompatibilitatea acestui mecanism cu regimul juridic sub care se află hotărârea prealabilă pronunţată de completul pentru dezlegarea chestiunii de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, supunând analizei compatibilitatea reglementărilor de drept naţional cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie – nu este expresia unor considerente justificative contradictorii, ci consecinţa directă a circumstanţelor în care a avut loc soluţionarea litigiului în primă instanţă (cu dezbaterea cauzei la 22.06.2020, mai înainte ca dezlegarea din Deciziei nr. 31/2020 să devină obligatorie prin publicarea sa în Monitorul Oficial, eveniment produs la 23.06.2020, urmat de pronunţarea soluţiei tribunalului la 29.06.2020) şi care a condus la fundamentarea soluţiei tribunalului prin utilizarea unor considerente proprii, care doar au fost întărite prin indicarea dezlegărilor conţinute în Decizia nr. 31/2020, aşa cum s-a arătat şi în analiza celui dintâi motiv al recursului.
Desigur că, procedând la verificarea compatibilităţii normelor de drept naţional ce au dat temeiul acţiunii, cu cele ale dreptului european indicate de reclamantă, concluzia nu putea fi decât în sensul dezlegărilor - de acum devenite obligatorii pentru instanţa de apel – regăsite în Decizia nr. 31/2020, inclusiv pe acest aspect.
De aceea, nu pot fi văzute decât ca nefondate acele critici prin care recurenta s-a plâns de o nemotivare a deciziei din apel ori a invocat o motivare insuficientă, "o analiză parţială şi sumară" ce nu acoperă limitele învestirii, care nu cuprinde motive de drept ori nu redă motivele de drept european atunci când, verificând compatibilitatea dreptului intern aplicabil cu normele de drept european invocat (art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), instanţa de apel a reţinut existenţa marjei de apreciere a statului în reglementarea despăgubirilor cuvenite în caz de expropriere pentru realizarea obiectivelor de utilitate publică, făcând trimitere la considerentele în acelaşi sens ale paragrafului 93 din Decizia nr. 31/2020, cu valoare obligatorie. Potrivit acestora, "exproprierea constituie o formă de cedare a proprietăţii care operează în mod excepţional, în vederea realizării unor lucrări care servesc utilităţii publice.
În această materie, statului îi este recunoscută o marjă mai largă de apreciere în reglementarea condiţiilor şi procedurilor după care poate fi pusă în practică o atare măsură, aspect subliniat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului", fiind indicată ca relevantă cauza Couturon împotriva Franţei.
Nu se poate considera că justificarea oferită, cu trimitere la marja de apreciere a statului (care lasă libertatea acestuia de a hotărî condiţiile şi limitele despăgubirilor acordate în caz de expropriere), pentru neacordarea dobânzilor moratorii solicitate de reclamantă este nemotivată în drept ori nefundamentată pe o analiză riguroasă a principiilor legislaţiei europene şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european, cât timp aceasta a fost extrasă din însăşi jurisprudenţa CEDO.
Dar, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, concluzia asupra existenţei dreptului reclamantei de a fi despăgubită, pentru exproprierea la care a fost supusă în baza Legii nr. 255/2010, prin acordarea daunelor moratorii calculate la cuantumul despăgubirii propriu-zise pe perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul acesteia, nu poate fi dedusă exclusiv pe baza dreptului european şi a jurisprudenţei CEDO (ale cărei soluţii sunt configurate ele însele funcţie de calitatea dreptului naţional în fiecare caz în parte), cum propune recurenta, ci trebuie să se întemeieze în primul rând pe observarea conţinutului normelor dreptului naţional. În acest sens, este de menţionat că decizia instanţei de apel, ca de altfel şi dezlegarea Deciziei 31/2020 ale cărei considerente relevante sunt redate în cuprinsul hotărârii atacate, au avut la bază o amplă şi amănunţită analiză a mecanismului de despăgubire reglementat de dreptul intern prin lege specială (Legea nr. 255/2010), care a evidenţiat şi particularitatea deloc neglijabilă în contextul verificării propuse de recurentă (exclusiv cu trimitere la jurisprudenţa CEDO) a criteriilor net superioare de evaluare a despăgubirii îngăduite de legiuitor în faza judiciară – cu luarea în considerare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială (potrivit art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010 şi a art. 21-27 din Legea nr. 33/1994) – comparativ celor la care este obligat să recurgă expropriatorul, prin valorificarea expertizelor întocmite şi actualizate de camera notarilor publici (potrivit art. 5 alin. (1) din lege).
Se poate, deci, admite în mod rezonabil că factorul timp care intră în joc atunci când persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirii oferită de expropriator decide să o conteste, aşadar durata de timp care intervine până la soluţionarea definitivă a contestaţiei sale asupra despăgubirii, este compensată prin recunoaşterea în favoarea sa a dreptului de a recurge la criterii superioare de evaluare celor utilizate de expropriator, soluţia oferită fiind, în acelaşi timp, la adăpost şi de tendinţele speculative care pot să apară în sensul trenării ori al tergiversării procedurilor care în sine sunt unele de durată şi greoaie.
Această modalitate diferită de evaluare a despăgubirilor cuvenite din expropriere, după cum determinarea lor are loc în faza administrativă ori, după caz, (şi) în cea judiciară, face ca acţiunea în contestarea sumelor să nu aibă deloc semnificaţia firească a unui control asupra corectitudinii evaluării realizată de expropriator, de vreme ce din start aceasta are loc pe criterii diferite, superioare celor utilizate în faza administrativă a exproprierii.
Or, un atare mecanism al recunoaşterii drepturilor în favoarea celor expropriaţi prin luarea în considerare a tuturor intereselor aflate în joc face parte – aşa cum se arată în par. 93 din Decizia nr. 31/2020 şi cum a admis constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa – din marja de apreciere a statului, fundamentată pe ideea unei mai bune cunoaşteri a societăţii şi nevoilor sale de către autorităţile naţionale.
Prin urmare, luând în considerare toate aceste elemente şi, nu în ultimul rând, având în vedere caracterul obligatoriu, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., al dezlegărilor date prin Decizia nr. 31/2020, în mod corect s-a stabilit prin hotărârea instanţei de apel că nu e posibilă acordarea dobânzilor moratorii pretinse de apelantă pe temeiul art. 1 535 din C. civ., pe perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirii, dat fiind conţinutul normelor speciale de drept material incidente cauzei sub care s-a realizat exproprierea (cele ale Legii nr. 255/2010), care înlătură de la aplicare dreptul comun şi care, în conţinutul pe care îl reglementează în privinţa daunelor cuvenite celui expropriat, dă expresie marjei de apreciere a statului. Or, drepturile reglementate nu cuprind astfel de daune precum cele urmărit a fi recunoscute de către reclamantă.
- Printr-un ultim motiv de recurs, soluţia instanţei de apel a fost criticată sub aspectul unei nelegale interpretări a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., invocată deopotrivă cu trimitere la prevederile art. 488 (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că aceasta ignoră efectul declarativ de drepturi al hotărârii judecătoreşti în materie obligaţională şi că leagă scadenţa obligaţiei principale de un reper neprevăzut de lege.
Nici aceste critici nu pot fi primite deoarece se sprijină pe afirmaţia eronată că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenită reclamantei din expropriere, respectiv decizia civilă nr. 1130/2017 a Curţii de apel Bucureşti, ar fi una care produce efecte declarative de drepturi, aşa cum ar fi regula în materia hotărârilor judecătoreşti, excepţia constituind-o hotărârile care produc efecte constitutive de drepturi.
Realitatea juridică se prezintă exact invers, respectiv situaţia regulă este dată de hotărârile judecătoreşti care produc efecte constitutive de drepturi (caracterizate prin aceea că dau naştere unei stări de drept nouă, diferită de cea anterioară, că "înfiinţează" situaţii juridice noi) acestea fiind cele prin care se soluţionează acţiunile în realizare de drepturi. Spre deosebire de acestea, hotărârile declarative sunt cele care produc efecte retroactive întrucât constată drepturi, situaţii juridice preexistente, fiind cele care soluţionează acţiuni în constatare. Or, majoritatea acţiunilor civile sunt cele în realizare de drepturi, în timp ce acţiunile în constatare de drepturi sunt în număr mult mai restrâns, situaţie explicabilă prin condiţiile limitate procedural în care e permisă ori posibilă promovarea acestora.
Conform art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes, poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".
Posibilitatea promovării unei acţiuni în constatare este, deci, subordonată cerinţei inexistenţei la dispoziţia părţii a unei acţiuni în realizare pentru a acţiona în vederea protejării dreptului, legiuitorul acordând prevalenţă acţiunilor în realizare, ca forme procesuale mai energice de tranşare a disputelor sociale. Raportul între cele două tipuri de acţiuni rezultă din însuşi conţinutul reglementării anterior evocate şi el este indiscutabil în favoarea acţiunilor în realizare.
În mod cert, acţiunea în justiţie formulată de reclamantă pentru contestarea cuantumului despăgubirii oferită de expropriator şi determinarea "valorii juste" a acesteia este una în realizare iar nu în constatare, pe baza ei, spre exemplu, reclamanta solicitând, conform precizării de acţiune depusă în dosarul nr. x/2013, la 12.12.2014 "obligarea pârâtului la plata cu titlu de justă despăgubire datorată ca urmare a exproprierii bunurilor, a următoarelor sume de bani (...)", în timp ce instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr. 3747/2014 a Tribunalului Ilfov a admis acţiunea în parte, a anulat în parte hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de expropriator în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor propuse pentru terenurile expropriate şi a obligat pe pârât la plata despăgubirilor stabilite pe cale judiciară ca fiind cuvenite, doar cuantumul acestora fiind modificat în calea de atac a apelului.
Nu poate avea efecte declarative de drepturi hotărârea judecătorească ce soluţionează o acţiune în realizare, precum aceea promovată de reclamantă pentru determinarea cuantumului despăgubirii juste cuvenite ei din expropriere. O astfel de hotărâre nu recunoaşte drepturi ce preexistă, ci creează drepturi noi. Aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, aceasta nu are nici măcar rolul de a exercita un control asupra corectitudinii evaluării realizate de expropriator (deoarece utilizează criterii de evaluare diferite) pentru a se putea susţine că rezultatul său e cel care ar fi trebuit să existe de la data evaluării realizată de expropriator.
Atributul executorialităţii e ataşat hotărârilor pronunţate în acţiunile în realizarea dreptului, în timp ce hotărârile care soluţionează acţiuni în constatare sunt lipsite de acest atribut (întocmai ca şi hotărârile care soluţionează prin respingere acţiuni în realizare).
Prin urmare, analiza pe care o realizează instanţa de apel în raport de conţinutul art. 1535 C. civ. – potrivit căruia "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu" – care a dat temeiul de drept al pretenţiei reclamantei, nu e nici nelegală şi nici neavenită ori inutilă, după cum nejustificat afirmă aceasta.
Dimpotrivă, tocmai întrucât nu a primit argumentele reclamantei de înlăturare de la aplicare a dreptului intern ce constituie sediul materiei daunelor moratorii în raporturile obligaţionale, s-a impus verificarea pretenţiilor şi în raport de conţinutul acestui text indicat chiar de parte drept temei, doar astfel asigurându-se o tratare completă a cauzei şi o motivare în limitele învestirii.
Or, aşa cum corect a observat aceasta, dreptul de creanţă recunoscut în favoarea reclamantei în urma litigiului soluţionat defintiv prin decizia civilă nr. 1130/27.12.2017 a Curţii de apel Bucureşti, în sumă totală de 8.701.909 RON, nici nu era exigibil pe perioada de timp pentru care aceasta a cerut să se calculeze şi să i se recunoască dreptul la dobânzi legale moratorii sau penalizatoare, scadenţa plăţii acestei sume constituind-o data pronunţării amintitei decizii (27.12.2017), care este una executorie.
Invocând acordarea dobânzilor legale penalizatoare, calculate la suma de 8.701.909 RON pe perioada cuprinsă între data emiterii Deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011 şi data pronunţării deciziei civile nr. 1130/27.12.2017, în mod firesc, reclamanta era ţinută a proba şi demonstra caracterul exigibil al sumei respective, cu începere din 28.11.2011, ceea ce, cum corect a reţinut de instanţa de apel, nu s-a realizat. Atare demonstraţie, în raport de aspectele prezentate anterior, cu referire la natura acţiunii dedusă judecăţii de reclamantă în dosarul nr. x/2013, la efectele şi tipul hotărârii prin care a fost soluţionată aceasta, e limpede că nici nu putea fi în mod legal realizată, fiind corectă soluţia respingerii cererii de chemare în judecată adoptată în cauză şi validată prin hotărârea instanţei de apel.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1664/A din 19 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2023.