Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea din Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi Primăria Municipiului Bucureşti:
- admiterea acţiunii de revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâţilor la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1.404,04 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector 6;
- modificarea Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002, emis de Ministrul Educaţiei şi Cercetării (Anexa 1), rectificat prin Ordinul nr. 5807 din 16.11.2015, emis de Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice (Anexa2), prin diminuarea cu 1.404,04 mp a suprafeţei de teren deţinută de Universitatea din Bucureşti;
- rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Bucureşti, corespunzătoare imobilului cu nr. cadastral x situat în Bucureşti, str. x, în sensul diminuării corecte a suprafeţei de teren înscrisă în prezent pe numele Universităţii din Bucureşti, cu suprafaţa de 1.404,04 mp, ce aparţine reclamantei;
- rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Bucureşti, corespunzătoare imobilului cu nr. cadastral vechi x, situat în Bucureşti, str. x, în sensul adăugării la suprafaţa deja înscrisă pe numele Centrului de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A., a suprafeţei de teren ce face obiectul prezentei acţiuni de revendicare;
- rectificarea cărţii funciare a Universităţii din Bucureşti privind dreptul de proprietate asupra trotuarului din Splaiul Independenţei nr. 202B (fost 206), cu limita imobilului A. S.A., în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de către Ministrul Educaţiei şi Cercetării, întrucât A. S.A. este izolat total de către Universitatea din Bucureşti, având doar o alee de acces de 1 m lăţime, încălcându-se, astfel, normele SSM şi PSI prevăzute de lege;
- desfiinţarea punctului de transformare de înaltă tensiune situat în vecinătatea clădirii administrative a unităţii care nu respectă distanţa minimă admisă legal cu privire la pericolul iminent de radiere a personalului A. S.A., reglementat prin Ordinul AN RE nr. 4/2007;
- plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În drept, au fost invocate prevederile art. 563, 566, 903, 907 şi 908 din C. civ., prevederile art. 33 alin. (1) şi art. 6, art. 12 alin. (9) - (1)/2, art. 14 din Legea 7/1996, H.G. 630/17.08.1995 şi Protocolul din 19.12.1995 încheiat între A. S.A. şi ICECHIM.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 397 din 11 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, cu privire la capetele de cerere 1, 3, 4, 5 şi 6; a respins capetele de cerere 1, 3, 4, 5 şi 6, formulate împotriva Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunţarea reclamantului la capătul 6 al acţiunii; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea din Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi Primăria Municipiului Bucureşti, având ca obiect "revendicare imobiliară".
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 173 A din 08 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A. împotriva sentinţei civile nr. 397 din 11 martie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 173 A din 08 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. S.A.
Recursul a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi a sentinţei confirmată prin decizie, cu consecinţa trimiterii cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru o nouă judecată.
În cadrul motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţele de fond nu s-au pronunţat cu privire la cererea de rectificare a unei cărţi funciare a Universităţii Bucureşti - carte întocmită pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenţei (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), reţinând, în mod greşit, că şi acest capăt de cerere ar fi în legătură cu revendicarea şi că doar prin admiterea acţiunii în revendicare s-ar putea trece la analiza respectivei cereri, deşi nu a susţinut niciodată acest lucru, iar din probele administrate nu reiese că ar fi invocat un drept de proprietate pe trotuarul respectiv.
Aşadar, instanţa de apel a stabilit că toate capetele de cerere privind rectificarea de cărţi funciare sunt accesorii revendicării, considerent în raport de care nu a analizat pe fond cererea reclamantului, deşi, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel aveau această îndatorire, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., consecinţa fiind nulitatea sentinţei şi a deciziei atacate.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţele de fond au încălcat dispoziţiile legale care conduceau la concluzia existenţei titlului său de proprietate şi pe suprafaţa de 1.404 m.p. revendicată de la Universitatea Bucureşti.
În acest sens, a precizat că, în raport de art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, ICECHIM era, la data divizării, proprietarul terenului din patrimoniul său, indiferent dacă s-a realizat sau nu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 privind eliberarea certificatului constatator al dreptului de proprietate; titlul de proprietate era Legea nr. 15/1991, iar operaţiunile finalizate cu eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate erau doar operaţiuni administrative pentru delimitarea în teren a suprafeţelor aflate în proprietate (fost drept de administrare anterior Legii nr. 15/1990).
În acest context legislativ, menţiunile din H.G. nr. 630/1995 privind transmiterea clădirilor şi terenului aferent din administrarea ICECHIM în patrimonial recurentului nu pot fi înţelese decât ca transfer al dreptului de proprietate şi nu al dreptului de administrare.
Astfel, art. 2 din H.G. nr. 630/1995 precizează efectele patrimoniale ale acestui transfer, respectiv diminuarea patrimoniului ICECHIM corespunzător cu creşterea valorii capitalului social al recurentului; în practica anilor 1990-1995, creşterea valorii capitalului social al unei societăţi privatizate se realiza exclusiv cu privire la valoarea bunurilor aflate în proprietate, iar nu cu privire la valoarea unui eventual drept de administrare sau de folosinţă, context în care instanţele de fond puteau constata că transferul patrimonial a vizat dreptul de proprietate şi nu de administrare.
De altfel, pentru clădiri şi pentru terenul de 851 m.p. din cei 2255 m.p. deţinuţi de ICECHIM la data H.G. nr. 630/1995, nu s-a pus vreodată problema că s-ar fi transferat doar dreptul de administrare, iar terenul de 1.404 m.p. revendicat a avut acelaşi regim juridic cu terenul de 851 m.p. pentru care recurentul a obţinut înscris constatator al dreptului de proprietate.
A precizat că este împiedicat să folosească terenul de 1404 m.p., folosind efectiv doar o suprafaţă destinată parcării câtorva autovehicule şi un drum de acces pe acest teren, drum folosit şi de Universitatea Bucureşti pentru accesul cu autovehicule pe terenul din faţa clădirii recurentului.
Deşi, în H.G. nr. 630/1995, se face vorbire de o suprafaţă de teren care nu este indicată nici prin exprimare în valori absolute, în anexă s-a precizat exclusiv suprafaţa fiecărei clădiri atunci existente, fără ca anexa să prevadă şi suprafaţa terenului aferent, astfel cum făcea trimitere art. 1 din aceeaşi hotărâre, aşa incat ICECHIM nu putea transfera decât terenul pe care îl destinase prin divizare recurentului.
După cum a precizat în apel, dar şi în acţiunea introductivă, prin Ordinul Ministrului Industriei Petrolului şi Chimiei nr. 388/03.03.1962, s-a cedat de către ICECHIM o suprafaţă de 32.621,30 m.p. din suprafaţa totală deţinută de 34.876,30 m.p., rămânând în administrarea sa doar 2255 m.p. suprafaţă situată în Splaiul Independentţei, nr. 206 (delimitarea suprafeţelor fiind realizată şi reprezentată în conformitate cu schiţa anexă la respectivul ordin); suprafaţa atunci cedată de ICECHIM a dobândit număr poştal 204, pe Splaiul Independenţei.
Aşadar, cu încălcarea prevederilor legale de drept material la care s-a referit şi cu greşita aplicare a legii la actele juridice întocmite, instanţele au decis, în mod nelegal, că recurentul nu are titlu de proprietate pentru suprafaţa de 1.404 m.p. revendicată, sens în care, ca urmare a casării, urmează să se analizeze nu doar acţiunea în revendicare, ci şi cererea de anulare a ordinului invocat drept titlu de către Universitatea Bucureşti, precum şi cererile de rectificare a cărţilor funciare care atestă că aceasta ar fi proprietara terenului revendicat.
Cu referire la situaţia de fapt, a arătat că instanţele de fond şi apel au apreciat în mod greşit că titlul de proprietate al pârâtei Universitatea din Bucureşti a fost Ordinul de Ministru nr. 4210/08.08.2002 şi că A. S.A. (constituită prin H.G. nr. 671/1992, prin desprinderea de ICECHIM Bucureşti) nu deţine titlu de proprietate, cât timp dreptul de proprietate asupra terenului din Splaiul Independenţei, nr. 206 este conferit de titlul de proprietate consemnat în H.G. nr. 630/1995 şi Protocolul din 19 decembrie 1995 de punere în aplicare a respectivei hotărâri de guvern, încheiat între A. S.A. şi ICECHIM, întocmit în baza art. 3 din H.G. nr. 630/1995.
Titlul de proprietate al Universităţii din Bucureşti (OM 4210/08.08.2002) încalcă normele de drept asupra proprietăţii garantate prin Constituţia României, C.E.D.O. şi deciziile Curţii Constituţionale, cu privire la art. 166 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 85/1995.
În raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 145/08.05.2001, publicată înaintea emiterii O.M. 4210/08.08.2002, recurentul a susţinut că Universitatea din Bucureşti a înregistrat un imobil care nu îi aparţinea din punct de vedere legal şi constituţional (preluarea imobilului din Splaiul Independenţei, nr. 206 nu presupune reintegrarea în baza materială a universităţii).
Instanţa nu a analizat proba depusă în apel reprezentată de adresa nr. x/12.07.1996, întrucât raţionamentul în respingerea apelului a fost acela că ICECHIM nu era proprietar asupra terenului revendicat, ci doar administrator, deci, nu avea dreptul să-l dea în proprietate recurentului; ilegalitatea titlului de proprietate (OM 4210/08.08.2002) provine din faptul că Universitatea din Bucureşti nu poate dovedi în mod legal preluarea suprafeţei de teren de 1.404 m.p. din imobilul de la Splaiul Independenţei, nr. 206 şi nici preluarea suprafeţei de teren de 13.117,66 m.p din domeniul public.
Referitor la suprafaţa preluată din Splaiul Independenţei, nr. 206, pârâta Universitatea Bucureşti a recunoscut că nu deţine niciun document de preluare, probă care nu a fost analizată de către cele două instanţe; o altă probă prezentată a fost adresa nr. x/01.03.2016, prin care Ministerul Educaţiei atenţiona Universitatea Bucureşti cu privire la faptul că a mai existat un proces cu recurentul pentru un teren la acelaşi nr. 206, pe care aceasta 1-a pierdut.
Recurentul a mai susţinut că modul de soluţionarea a cauzei în fond şi apel denotă faptul că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil privind procedura judiciară şi aplicarea corectă a legilor întrucât, la fond, reprezentantul său nu a fost lăsat să-şi susţină cererea de chemare în judecată iar dezbaterile nu au fost contradictorii, în condiţiile în care pârâţii nu au fost prezenţi la niciun termen de judecată şi nu au depus niciun punct de vedere cu privire la probele noi pe care reclamanta le-a adus în proces iar, în apel, magistraţii au soluţionat cauza după numai un singur termen de judecată.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
La data de 13 iulie 2022, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă Universitatea din Bucureşti a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului declarat de recurentul-reclamant A. S.A., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.
În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că aspectele invocate în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. vizează, de fapt, netemeinicia hotărârii atacate, iar analiza acestora presupune o devoluare a fondului cauzei şi restabilirea altei situaţii de fapt raportată la probatoriul administrat, împrejurare incompatibilă cu judecata recursului, cale extraordinară de atac ce presupune analizarea aspectelor ce privesc legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
Totodată, a apreciat că recurentul-reclamant a invocat mai multe acte normative în raport de care a făcut propriile analize, analogii şi comparaţii, considerând că instanţa de fond le-a interpretat greşit, ceea ce nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate şi nu pot fi considerate o motivare a recursului în sensul legii.
Pe fond, a susţinut că decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, fiind în deplin acord cu împrejurările de fapt şi de drept ale speţei deduse judecăţii.
La data de 26 iulie 2022, prin poştă, recurentul-reclamant A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a apărărilor de fond formulate de intimata-pârâtă.
6. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 01 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A. împotriva deciziei civile nr. 173A din 08 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamant, raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu referire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel, dar şi de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că nu s-au pronunţat cu privire la capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare a Universităţii Bucureşti întocmite pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenţei (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), în mod greşit apreciind că acesta ar avea caracter accesoriu faţă de acţiunea în revendicare, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, aşa cum a fost modificată prin cererea formulată la data de 13.06.2019, reclamantul a solicitat să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 1.404,04 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 204, precum şi să se dispună modificarea Ordinului ce constituie titlul de propriere al pârâtei Universitatea din Bucureşti, în sensul diminuării suprafeţei de teren deţinute de aceasta cu 1.404,04 mp, şi rectificarea unor cărţi funciare deschise pe numele reclamantului şi al pârâtei, astfel încât acestea să corespundă situaţiei noi ce va rezulta în urma revendicării.
Raportat la modul în care a fost formulată cererea şi având în vedere dispoziţiile art. 30 C. proc. civ., care reglementează cererile în justiţie, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de apel, ca şi cea de fond, de altfel, a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii are un capăt principal de cerere, reprezentat de acţiunea în revendicare, şi 5 capete de cerere accesorii, soluţionarea acestora din urmă depinzând de soluţia pronunţată asupra cererii principale.
Strict cu referire la capătul 5 de cerere, cu privire la care recurentul pretinde că instanţele de fond nu s-au pronunţat, calificându-l în mod greşit ca fiind un capăt de cerere accesoriu acţiunii în revendicare, Înalta Curte reţine că, în concret, acesta a avut ca obiect rectificarea cărţii funciare a Universităţii din Bucureşti privind dreptul de proprietate asupra trotuarului din Splaiul Independenţei nr. 202B (fost 206) cu limita imobilului A. S.A., în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de Ministrul Educaţiei şi Cercetării, Ordin cu privire la care, în cadrul unui alt capăt de cerere, reclamantul a solicitat modificarea, prin diminuarea suprafeţei de teren deţinute de Universitatea din Bucureşti, cu suprafaţa de 1.404,04 mp, respectiv cu suprafaţa de teren care a constituit obiectul cererii principale, adică al revendicării.
Rezultă clar, din propriile formulări ale reclamantului, interdependenţa existentă între aceste capete de cerere, fiind evident că rectificarea cărţii funciare referitoare la trotuar, în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de Ministrul Educaţiei şi Cercetării, nu ar fi putut fi dispusă decât în condiţiile modificării acestui Ordin în sensul excluderii suprafeţei de 1.404, 04 mp, dacă acţiunea în revendicare formulată cu privire la această suprafaţă ar fi fost admisă.
Or, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a suprafeţei de 1.404,04 mp a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţa nu putea pronunţa decât aceeaşi soluţie şi în privinţa cererilor accesorii, rectificarea cărţilor funciare şi modificarea Ordinului nr. 4210/2002 neavând nicio justificare câtă vreme situaţia propietăţilor în litigiu a rămas aceeaşi.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, decizia instanţei de apel este legală, în mod corect instanţele stabilind caracterul principal sau accesoriu, după caz, al capetelor de cerere cu care au fost învestite, în funcţie de obiectul acestora şi de raportul în care se află unele cu celelalte, conform art. 30 C. proc. civ.
Cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., rezultată din aceea că instanţele nu s-au pronunţat asupra capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare a Universităţii Bucureşti întocmite pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenţei (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 5 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte pentru judecător obligaţia de a primi şi soluţiona orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii, această dispoziţie fiind o aplicaţie a dreptului fundamental al accesului liber la justiţie, înscris în art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie dar şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a dreptuilor omului, care consacră exigenţele unui proces echitabil şi care pune pe primul plan accesul la justiţie, accesul la o instanţă sau dreptul la un tribunal.
Însă, accesul liber la justiţie şi îndatorirea corelativă a judecătorului de a primi şi soluţiona cererile deduse judecăţii, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., nu înseamnă nicidecum că instanţa este obligată să judece oricum şi oricând, legea de drept civil precum şi cea de drept procesual civil stabilind clar condiţiile de exercitare a acţiunilor, competenţele, regulile de procedură, procedurile de judecată, etc., care se pot folosi, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, adică fără să fie socotite de plano, automat, îngrădiri ale accesului la justiţie.
Din această perspectivă, împrejurarea că, în speţă, cererile accesorii au fost respinse fără a fi analizate pe fond nu poate fi subsumată unei încălcări a îndatoririi judecătorului de a primi şi soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătorşti, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, aceste capete de cerere au fost soluţionate cu respectarea regulilor şi principiilor specifice procesului civil, în sensul că, în concret, au fost respinse în considerarea principiului accesorium sequitur principale (capătul accesoriu de cerere urmează soarta capătului principal).
Nici încălcarea art. 22 alin. (6) şi a art. 397 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, principiu care este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum şi, explicit sau implicit, de alte dispoziţii legale, precum cele ale art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (2), obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.
Verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au soluţionat cauza în limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, în sensul că s-au pronunţat asupra fiecărui capăt de cerere formulat de reclamant, împrejurarea că cererile accesorii au fost respinse în virtutea soluţiei date cererii principale, fără nicio altă analiză suplimentară, neechivalând cu încălcarea obligaţiei impuse de art. 22 alin. (6), respectiv, de art. 397 alin. (1) C. proc. civ., susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind vădit nefondate.
În considerarea celor mai sus reţinute, criticile subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemiate.
Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul a susţinut că instanţele au încălcat dispoziţiile legale care conduceau la concluzia existenţei titlului său de proprietate pentru suprafaţa de 1.404,04 m.p. revendicată de la Universitatea Bucureşti.
În esenţă, au fost reluate susţinerile formulate în faţa instanţei devolutive cu referire la înscrisurile şi actele normative care, în opinia recurentului, fac dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, acesta solicitând să se constate că, în raport de Ordinul Ministrului Industriei Petrolului şi Chimiei nr. 388/03.03.1962, de H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 630/1995, reclamanta are un titlu de proprietate asupra suprafeţei revendicate de 1404,04 mp.
De asemenea, au fost reiterate susţinerile referitoare la nelegalitatea titlului pârâtei Universitatea din Bucureşti, cu vaste trimiteri la situaţia de fapt şi la materialul probator administrat, recurentul susţinând că instanţa de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse la dosar.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.
Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv modul în care instanţa devolutivă a stabilit raporturile dintre părţi, în considerarea dispoziţiilor art. 563 din C. civ.
Celelalte susţineri ale recurentului, care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor, nu pot forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.
Astfel, nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.
Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.
Or, în cauză, recurentul, invocând generic încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a făcut vaste referiri la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt şi a probelor, fără a indica în concret dispoziţiile legale presupus încălcate, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., astfel că aceste susţineri nu vor fi analizate.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 563 C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a procedat la verificarea cu prioritate a titlului de proprietate exhibat de reclamant, admiterea acţiunii în revendicare presupunând, în primul rând, existenţa unui drept de proprietate valabil în patriomoniul celui ce solicită obligarea pârâtului la a-i recunoaşte acel drept şi la a-i preda bunul revendicat.
Totodată, în virtutea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., reclamantul, care se pretinde proprietarul terenului în litigiu, este obligat să facă dovada dreptului său, susţinerile referitoare la inexistenţa titlului pârâtei impunându-se a fi analizate numai dacă şi după ce se stabileşte, dincolo de orice dubiu, că dreptul de proprietate pe care reclamantul doreşte să şi-l apere pe calea acţiunii în revendicare există, este valabil.
Aşadar, pornind de la definiţia dată de practica judiciară şi de literatura de specialitate acţiunii în revendicare, în speţă, instanţa de apel a procedat la analiza înscrisurilor şi actelor normative invocate de reclamant ca dovezi ale dreptului său de proprietate şi a constatat că, în realitate, niciunul dintre acestea nu constituie titlu de proprietate în virtutea căruia reclamantul să poată revendica cu succes terenul în suprafaţă de 1404,04 mp.
Susţinerile recurentului în sensul că instanţele au încălcat dispoziţiile legale care conduceau la concluzia existenţei titlului său de proprietate pentru suprafaţa de 1404 m.p., revendicată de la Universitatea Bucureşti, sunt lipsite de fundament. Ele pornesc de la premisa total eronată că ICECHIM, antecesoarea recurentei reclamante, ar fi avut în patrimoniu un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, dobândit prin efectul legii, drept pe care, la momentul divizării, l-a transmis recurentului şi în virtutea căruia, aceasta din urmă a formulat prezenta acţiune în revendicare.
Contrar susţinerilor recurentelui, Înalta Curte constată că, în realitate, ICECHIM nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2255 mp, ci doar un drept de administrare, astfel că, în virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine, la momentul divizării, ceea ce a transmis reclamantei şi celorlalte societăţi care au luat naştere odată cu aceasta din urmă, a fost tot un drept de administrare asupra terenurilor ce au fost transferate în patrimoniul lor.
Că este aşa, rezultă din cuprinsul Ordinului nr. 368 din 03.03.1962 al Industriei Petrolului şi Chimiei, prin care ICECHIM a cedat Ministerului Învăţământului şi Culturii un teren în suprafaţă de 32.621,30 mp, precum şi construcţii, situate în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 204-206, Ordinul făcând referiri explicite la dreptul de administrare asupra terenului ce a format obiectul său şi nu la dreptul de proprietate, aceleaşi menţiuni existând şi în Ordinul nr. 1438/1959.
Se confirmă susţinerea recurentului cu privire la faptul că transferul care a operat prin Ordinul mai sus menţionat nu a vizat şi suprafaţa de 2255 mp, însă, este corectă constatarea instanţelor de fond în sensul că acest teren a rămas în continuare în administrarea ICECHIM şi nu în proprietatea sa.
Concluzia este firească pentru că, atât timp cât, la momentul emiterii Ordinului, terenul, în ansamblul său, era în administrarea ICECHIM, după cedarea unei părţi a acestuia, ceea ce a rămas în patrimoniul său a fost tot un drept de administrare asupra diferenţei de teren, neexistând niciun element pe baza căruia să se poată susţine şi concluziona că terenul ar fi devenit proprietatea ICECHIM. De altfel, până la momentul divizării ICECHIM, în anul 1992, nu a intervenit nicio modificare în această privinţă.
Aşa cum corect s-a reţinut de către instanţele de fond, A. a luat fiinţă în urma divizării ICECHIM, astfel cum rezultă din Minuta din 02.11.1992 înregistrată sub nr. x, ocazie cu care, a fost transferat cu titlu gratuit, din administrarea ICECHIM în patrimoniul A., o parte a imobilului situat în Splaiul Independenţei nr. 202, respectiv construcţii în suprafaţă de 700 mp şi teren aferent.
Pe de altă parte, prin Protocolul încheiat la data de 19.12.1995 pentru aplicarea H.G. nr. 630/1995, s-a dispus trecerea din administrarea ICECHIM în patrimoniul A. a clădirii în suprafaţă de 332,5 mp situate în Splaiul Independenţei nr. 206 şi a terenului aferent.
Toate aceste acte se referă, în mod explicit şi neechivoc, la dreptul de administrare al fostei ICECHIM, ceea ce justifică pe deplin concluzia că terenul a fost transferat în patrimoniul reclamantului doar sub acest titlu, astfel că acesta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lui.
Singura suprafaţă de teren cu privire la care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate este cea de 850,96 mp, cu privire la care comisia A. constituită în temeiul H.G. nr. 834/1991 a stabilit că este necesară desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de proprietate a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, fiind înscris în cartea funciară nr. x
Recurentul consideră că, având acelaşi regim juridic cu suprafaţa 850,96 mp, ar trebui ca şi pentru cei 1404,04 mp în litigiu să se recunoască dreptul de proprietate. Este adevărat că cele două sprafeţe de teren provin din acelaşi corp, respectiv din terenul care a fost transferat în ptrimoniul A., din administrarea fostei ICECHIM, la momentul divizării acesteia din urmă. Însă, suprafaţa de 850,96 mp a făcut obiectul unei proceduri judiciare, finalizate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra ei. Or, a recunoaşte, în virtutea acelei hotărâri judecătoreşti, un drept de proprietate şi asupra terenului în suprafaţă de 1404,04 mp, doar pentru faptul că cele două suprafeţe de teren au avut, cândva, acelaşi regim juridic, înseamnă a extinde, a recunoaşte prin similitudine efectele acelei hotărâri şi pentru un bun ce nu a făcut obiectul ei, lucru ce nu poate fi acceptat.
Recurentul a mai susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ar trebui să se considere că, la data divizării, ICECHIM era proprietarul terenului din patrimoniul său, indiferent dacă s-a realizat sau nu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 privind eliberearea certificatului constatator al dreptului de proprietate. În virtutea aceleiaşi dispoziţii legale, recurentul consideră că orice altă menţiune din actele referitoare la teren ar trebui să fie interpretată ca referindu-se la dreptul de proprietate, titlul de proprietate al ICECHIM fiind însăşi Legea nr. 15/1991.
Dispoziţiile legale invocate de recurent, în forma în vigoare la data divizării ICECHIM, prevedeau că bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Practic, în virtutea primei teze a textului legal citat, recurentul consideră că, atât timp cât terenul se afla în patrimoniul ICECHIM, societatea a dobândit drept de proprietate asupra lui, indiferent de titlul sub care era deţinut, ignorând, însă, teza finală a art. 20 care precizează în mod neechivoc faptul că fac excepţiei bunurile dobândite cu alt titlu.
Or, câtă vreme în patrimoniul ICECHIM se regăsea doar dreptul de administrare asupra terenului, este evident că în privinţa acestuia devin incidente dispoziţiile de excepţie ale tezei finale a art. 20, împrejurare faţă de care, solicitarea recurentului de a se constata că, la data divăzării, ICECHIM era proprietara terenului din patrimoniului său, în virtutea legii (Legea nr. 15/1991) apare ca fiind vădit nefondată urmând a fi înlăturată ca atare.
Recurentul a solicitat ca, în acelaşi context legislativ, menţiunile H.G. nr. 630/1995, privind transmiterea din administrarea ICECHIM în patrimoniul A. a clădirilor şi terenului, să fie interpretate ca referindu-se la un transfer al dreptului de proprietate şi nu al dreptului de administrare, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 2 al aceluiaşi act normativ care precizează că efecetele patrimoniale ale acestui transfer constau în diminuarea patrimoniului ICECHIM corespunzător cu creşterea valorii capitalui social al A.. Câtă vreme, în practica anilor 1990-1995, creşterea valorii capitalului social al unei societăţi privatizate se realiza exclusiv cu privire la valoarea bunurilor aflate în proprietate iar nu cu privire la valoarea unui eventual drept de administrare sau folosinţă, se poate constata că, de fapt, transferul patrimonial a vizat dreptul de proprietate şi nu doar dreptul de administrare.
Cererea nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, termenii actului normativ vizat sunt clari şi neechivoci, astfel că nu necesită nicio interpretare, acesta referindu-se la transferul cu titlu gratuit, a unei părţi din imobilul situat în municipiul Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 202, reprezentand construcţii în suprafaţă de 700 mp şi terenul aferent, din administrarea Institutului de Cercetari Chimice "Icechim" - Bucureşti în patrimoniul Societăţii Comerciale "Centrul de cercetare pentru materiale macromoleculare şi membrane" - S.A. Bucureşti, iar, pe de altă parte, modalitatea de interpretare propusă de recurentă este lipsită de fundament juridic, aceasta fiind de natură a produce consecinţe în planul efectelor pe care actul normativ în discuţie şi operaţiunea juridică ce a avut loc prin acesta le produc, lucru ce nu poate fi acceptat.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a constatat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că deţine în proprietate suprafaţa de teren revendicată, împrejurare faţă de care a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare.
Susţinerile recurentei cu privire la nelegalitatea titlului pârâtei nu vor fi analizate întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, câtă vreme reclamanta nu a dovedit propriul titlu de proprietate, pentru a justifica temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, este lipsit de relevanţă faptul că pârâta ar deţine sau nu un titlu valabil cu privire la terenul în litigiu.
Pentru motivele deja arătate în partea introductivă a considerentelor subsumate analizei motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei referitoare la situaţia de fapt şi la probe nu vor fi avute în vedere.
Cât priveşte afirmaţia potrivit căreia reclamantul nu a avut parte de un proces echitabil întrucât, la fond, reprezentantul său nu a fost lăsat să-şi susţină cererea de chemare în judecată iar dezbaterile nu au fost contradictorii, în condiţiile în care pârâţii nu au fost prezenţi la niciun termen de judecată şi nu au depus niciun punct de vedere cu privire la probele noi pe care reclamanta le-a adus în proces iar, în apel, magistraţii au soluţionat cauza după numai un singur termen de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, criticile ce vizează modul în care s-a defăşurat judecata la fond nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs, câtă vreme au fost invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, deci omisso medio.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.
În astfel de condiţii, neinvocând critici în calea devolutivă de atac cu privire la modul în care s-a desfăşurat judecata la fond, recurentul nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea procedurilor şi încălcarea dreptuilor sale procesuale cu ocazia judecăţii în primă instanţă, aşa încât, motivul de recurs întemeiat pe susţineri invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanţa de control judiciar.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia recurentul nu a avut parte de un proces echitabil întrucât, în apel, cauza a fost soluţionată după numai un termen de judecată, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate primită câtă vreme recurentul nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat, în ce mod i-au fost încălcate drepturile procesuale prin această manieră de soluţionare a cauzei.
Este adevărat că art. 6 alin. (1) teza I din C. proc. civ. reglementează dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, acesta fiind o aplicaţie a dispoziţiei constituţionale înscrise în art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la un proces echitabil dar şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care dispune că orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza în mod echitabil.
Principiul dreptului la un proces echitabil presupune ca soluţionarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti să se facă cu respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, într-un termen care să nu determine lipsa de interes a cererii, etc., cu toate consecinţele ce decurg din ele.
Faţă de caracterul atât de complex al acestei noţiuni, se impune ca partea care invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil să indice în concret atât dreptul care i-a fost încălcat, cât şi vătămarea suferită, pentru că, în caz contrar, nu se poate verifica dacă, raportat la situaţia invocată, drepturile şi libertăţile sale, în faţa instanţelor de judecată, au fost respectate.
Or, simpla afirmare a împrejurării că instanţa de apel a soluţionat cauza după numai un termen de judecată, fără nicio altă precizare cu privire la consecinţele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor procesuale ale recurentului, nu conţine prin ea însăşi concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil şi nu justifică casarea deciziei atacate.
În condiţiile în care recurentul nu a arătat în ce constă prejudiciul suferit ca urmare a soluţionării cauzei într-un singur termen de judecată, deci, în lipsa unei argumentări concrete în acest sens, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa niciunei nelegalităţi, cu atât mai mult cu cât, din verificarea încheierii de şedinţă de la termenul din data de 08.02.2022, rezultă că toate cererile părţilor prezente au fost discutate şi soluţionate prealabil închiderii cerecetării judecătoreşti şi abia după aceea părţile au formulat concluzii cu privire la fondul cauzei, din cuprinsul încheierii nerezultând aspecte care să se constituie măcar în indicii ale încălcării vreunui drept procesual al recurentului.
În consecinţă, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
În considerarea celor mai sus reţinute, constatând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant nu justifică casarea decziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A. împotriva deciziei civile nr. 173A din data de 8 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.