Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022
Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., S.C. C. S.R.L. şi D., solicitând să se constate încălcarea de către cei trei pârâţi a drepturilor sale nepatrimoniale la imagine, reputaţie şi viaţă privată, prin răspândirea în spaţiul public a unei înregistrări video şi a unor fotografii care ţin stric de viaţa sa privată; să fie obligaţi cei trei pârâţi, în solidar, să îi plătească daune morale evaluate la suma de 100.000 euro; să fie obligaţi pârâţii de ordin 1 şi 2 la ştergerea de pe paginile lor de Internet şi de pe pagina http:/observatorulnational.ro a tuturor postărilor care l-au vizat pe reclamant; să fie obligaţi pârâţii ca pe viitor să se să se abţină de la orice postări, transmiteri şi comentarii în legătură cu respectivele înregistrări video şi fotografii sau orice alte postări denigratoare la adresa reclamantului; să fie obligaţi pârâţii la redarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti de condamnare ce urmează a fi pronunţată în cauză, în publicaţia E., la adresa de internet http:/observatorulnational.ro şi într-un ziar de circulaţie naţională şi judeţeană, însoţită de scuzele lor pentru faptele săvârşite.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 71-74, art. 252-253, art. 1357 şi următoarele C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 18, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 13, art. 47 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale UE.
2. Sentinţa Tribunalului Hunedoara
Prin sentinţa civilă nr. 1089 din 13 august 2020, Tribunalul Hunedoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.; a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii D., B. şi S.C. C. S.R.L., având ca obiect despăgubiri civile; a obligat pe reclamant să plătească pârâtei D. suma de 4000 RON şi pârâtului B. suma de 1000 RON, cheltuieli de judecată în fond.
3. Decizia Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 1817 din 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1089/13.08.2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – secţia I civilă în dosar nr. x/2017; a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâţii să şteargă fotografiile ce îl vizează pe reclamant; a obligat pârâţii ca pe viitor să se abţină de la orice postări, transmiteri şi comentarii în legătură cu respectivele fotografii; a obligat pârâţii la redarea dispozitivului prezentei decizii în publicaţia E.; a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 3960 RON, cheltuieli de judecată parţiale; a menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei şi a acţiunii în contradictoriu cu pârâta D., precum şi a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată către aceeaşi pârâtă; a obligat intimaţii pârâţi B. şi S.C. C. S.R.L. să plătească apelantului reclamant suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată în apel; a obligat apelantul să plătească intimatei D. suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă au declarant recurs pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., criticând hotărârea pentru nelegalitate.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare şi răspunderea civilă delictuală, în privinţa condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi condiţiilor ingerinţei în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire şi la limitele despăgubirilor şi păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâţilor şi drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Astfel, au arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 26 şi art. 30 din Constituţie, art. 70-73, art. 252-253, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., iar în privinţa reglementărilor internaţionale în materie au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia EDO.
Învederează că instanţa de fond a fost învestită cu analiza a două reportaje publicate pe pagina de internet a E. şi pe paginile de F. ale recurenţilor, acestea fiind preluate integral din spaţiul public, respectiv de pe reţeaua de socializare F., nu cu analiza fotografiilor care îl înfăţişau pe reclamant dezbrăcat la iarbă verde, care au fost publicate în alt articol ce nu a făcut obiectul dosarului.
În mod nelegal, instanţa de apel a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, stabilind că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului, recurenţii învederând că, în speţă, nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, astfel cum sunt reglementate de legislaţia naţională şi internaţională.
Subliniază că instanţa de apel trebuia să analizeze, în concret, dacă articolul incriminat face obiectul dosarului şi dacă vine sau nu în conflict cu dreptul reclamantului la onoare, demnitate şi reputaţie, valori care ţin de dreptul la viaţă privată, consfinţit de art. 8 din CEDO şi art. 26 din Constituţia României. Pentru ca informaţia publicată în articolele incriminate să fie lezantă şi, astfel, să antreneze mecanismele de protecţie a dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, este necesar ca aceasta să aibă caracter defăimător, să fie adusă la cunoştinţa cel puţin a unei terţe persoane şi să nu corespundă adevărului, iar, în cauza pendinte, fotografiile corespund adevărului, aspect necontestat de reclamant.
Recurenţii arată că, pentru a se putea aprecia existenţa sau nu a unei încălcări a valorilor ocrotite de art. 8 din Convenţie, trebuie avute în vedere criteriile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, respectiv distincţia dintre persoanele publice şi cele obişnuite, distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare şi contribuţia la dezbaterea unor chestiuni de interes general. În privinţa criteriilor care fac posibilă sancţionarea unui jurnalist, acestea sunt reprezentate de dovada că afirmaţiile publicate sunt false, dovada că, la data publicării, jurnalistul cunoştea că aceste afirmaţii sunt false, precum şi dovada că jurnalistul nu a verificat veridicitatea informaţiilor publicate.
Arată că articolul incriminat nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare întrucât vizează o persoană publică şi nu este în măsură să îi afecteze reclamantului drepturile nepatrimoniale întrucât acesta, în calitatea sa de funcţionar public cu statut special (poliţist), avea obligaţia să aibă un comportament corespunzător la serviciu sau societate.
Instanţa de apel nu a analizat un aspect esenţial în soluţionarea cauzei, respectiv faptul că au fost republicate imagini care erau deja în spaţiul public, ceea ce lipseşte fapta de caracterul său ilicit.
În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la replică întrucât acesta nu a prezentat niciodată un drept la replică pentru a fi publicat, susţinând că nu trebuie confundat dreptul la replică cu obligaţia profesională de a solicita un punct de vedere reclamantului, obligaţie îndeplinită de pârâtul B..
Cu referire la jurisprudenţa CEDO, arată că nu a furnizat sursele jurnalistice întrucât libertatea de exprimare include şi protecţia acestora.
Recurenţii arată că paragraful 2 al art. 10 din CEDO prevede condiţiile în care este permisă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, aşadar, să fie proporţională cu scopul urmărit. Pentru ca o ingerinţă să fie proporţională cu scopul urmărit, se au în vedere natura şi gravitatea sancţiunii aplicate, interesul public vizat şi contextul în care s-au produs faptele.
În ceea ce priveşte contextul producerii faptei, recurenţii susţin că se va ţine seama de calitatea specifică pe care o poate avea autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte expresii, canalul de comunicare prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia, locul unde a fost ţinut discursul.
Recurenţii învederează că, în raport de faptul că reclamantul este o persoană publică, iar limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa sa decât în privinţa unui simplu particular, a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâţilor şi dreptul reclamantului la onoare şi demnitate.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru analiza recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor D., B. şi C. S.R.L., pentru atingerea adusă reputaţiei şi a dreptului la propria imagine a reclamantului, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând că, în cursul lunii martie 2017, pârâţii B. şi C. S.R.L. au postat, iniţial pe un cont de F. fals, o înregistrare video şi fotografii indecente cu reclamantul, acestea fiind difuzate într-un articol intitulat Poliţistul porno în publicaţia E., la adresa de internet https:/E..ro, precum şi pe conturile de F. ale pârâţilor. A mai învederat reclamantul că, în cursul lunii august 2017, pârâţii B. şi C. S.R.L. au postat pe paginile lor de F. articolele denumite "Cum a fost filmat poliţistul din Hunedoara filmat când întreţinea relaţii intime cu o prostituată" şi "Poliţist hunedorean, star porno în timpul serviciului", însoţite de aceleaşi fotografii şi înregistrare video.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că difuzarea în spaţiul public, prin intermediul mass-media, a materialelor foto-video referitoare la reclamant nu are caracterul unei fapte ilicite, fiind păstrat echilibrul dintre dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul reclamantului la viaţă privată, pârâtul B. fiind de bună credinţă şi respectând deontologia profesională, în sensul că înainte de difuzarea informaţiilor a încercat contactarea reclamantului pentru exprimarea unui punct de vedere/drept la replică, dezbaterea generată de publicarea materialelor incriminate a adus o contribuţie la cunoaşterea de către opinia publică a problemelor cu care se confruntă unii dintre angajaţii Inspectoratului de Poliţie al judeţului Hunedoara şi a comportamentului lor în societate, iar reclamantul beneficia de notorietatea necesară suscitării interesului publicului larg în privinţa activităţii sale şi nu a negat că materialele foto-video ar fi adevărate.
Învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că drepturile reclamantului au fost încălcate prin difuzarea fotografiilor care îl înfăţişau în ipostaze intime, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa pârâţilor B. şi C. S.R.L. societăţii pârâte aparţinându-i site-ul E., prin raportare la criteriile stabilite în jurisprudenţa CEDO, iar fapta ilicită reţinută este de natură să producă reclamantului un prejudiciu, constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia.
Un prim motiv de recurs vizează stabilirea greşită a cadrului procesual obiectiv, recurenţii susţinând că instanţa de fond a fost învestită să analizeze două reportaje apărute în publicaţia E. şi preluate pe conturile de F. ale pârâţilor, nu fotografiile care îl înfăţişează pe reclamant dezbrăcat la iarbă verde, în privinţa cărora a dispus nelegal instanţa de apel.
Înalta Curte constată că această critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte conscrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.
Se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală generată de difuzarea în spaţiul public a unei filmări şi respectiv a unor fotografii care îl înfăţişează pe reclamant dezbrăcat în timpul liber, conform celor menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cele două reportaje la care fac referire recurenţii fiind vectorul de propagare a filmului şi a fotografiilor, apreciate ca fiind prejudiciabile de către reclamant.
Înalta Curte constată că instanţele fondului s-au pronunţat în limitele astfel trasate prin cererea introductivă, fiind analizată exercitarea dreptului la liberă exprimare în concurs cu încălcarea drepturilor reclamantului la imagine, la reputaţie şi la viaţă privată prin răspândirea în spaţiul public a înregistrării video, respectiv a fotografiilor care ţin strict de viaţa sa privată.
Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţi, îl constituie şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare şi răspunderea civilă delictuală, în privinţa condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi condiţiilor ingerinţei în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire şi la limitele despăgubirilor şi păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâţilor şi drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 26 şi art. 30 din Constituţie, art. 70-73, art. 252-253, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., iar în privinţa reglementărilor internaţionale în materie au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia EDO.
Se reţine că, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la reputaţie şi la propria imagine ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâţilor, cu privire la care aceştia au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.
O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâţii s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care autorităţile interne le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).
În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).
În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 şi au fost analizate distinct de către instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.
Un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti sau, în general, publicarea unor informaţii de asemenea natură.
Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.
Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.
În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau ştirile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.
În analiza criteriilor anterior enunţate, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte fotografiile care îl reprezintă pe reclamant dezbrăcat/parţial dezbrăcat, acestea au fost făcute cât timp reclamantul era în timpul liber, nu aveau legătură cu serviciul acestuia şi nu contribuie la o dezbatere publică, cât timp pozele nu au fost destinate publicului, ci au fost făcute în cadru intim.
Instanţa de apel a considerat, în ceea ce priveşte notorietatea persoanei vizate, că reclamantul se bucură de o notorietate la nivelul comunităţii locale, având în vedere calitate acestuia de şef de post la postul de poliţie Criscior la data difuzării materialului prejudiciabil, iar referitor la obiectul reportajului, a reţinut că prezentarea pozelor cu reclamantul dezbrăcat în timpul liber nu ducea la o dezbatere cu privire la comportamentul inadecvat al reclamantului în calitate de poliţist.
În acord cu statuările instanţei de apel, instanţa de recurs apreciază că fotografiile prezentate de recurenţi în articolele imputate nu au natura unor subiecte de interes public, general, nu se înscriu în contextul unor dezbateri publice şi privesc aspecte ale vieţii personale a reclamantului.
Deşi limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane de notorietate decât în privinţa unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local a reclamantului nu conferă terţilor un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci după cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viaţa intimă, fără relevanţă publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.
În jurisprudenţa dată în interpretarea şi aplicarea art. 8 din Convenţie, CEDO a arătat că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală, iar garanţia oferită de acest articol este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine vieţii private.
Se constată că instanţa de apel a decelat, în mod corect, între interesul public şi cel privat, motiv pentru care în legătură cu materialul video care îl înfăţişa pe reclamant în uniformă de serviciu în ipostaze intime, deşi prejudiciabil reputaţiei reclamantului, nu s-a reţinut întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în vreme ce pentru fotografiile realizate în timpul liber, s-a reţinut că nu există un interes public, neavând legătură cu activităţile sale profesionale.
Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.
Cu privire la acest criteriu, instanţa de apel a reţinut că publicarea fotografiilor nu se impunea deoarece, anterior, reclamantul nu s-a remarcat printr-un comportament în care să-şi expună viaţa privată sau prin care să fi dovedit un comportament exhibiţionist, de natură a interesa publicul la modul real.
Un alt criteriu enunţat în jurisprudenţa Curţii este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că forma publicării şi conţinutul sunt realizate de o manieră profesionistă, cu mijloacele din dotarea postului G., au avut ca şi consecinţă demararea unei anchete interne la nivelul MAI, iar la nivel personal, afectarea serioasă a onoarei, demnităţii, imaginii şi prestigiului reclamantului, care şi-a schimbat locul de muncă pentru a nu mai face obiect de discuţii printre localnici. S-a mai reţinut în hotărârea recurată că pârâtul B. ar fi trebuit să realizeze că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului.
În ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia, în mod nelegal, a stabilit instanţa de apel că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului, se reţine că este nefondată, fiind prilej totodată pentru ca Înalta Curte să aducă următoarele precizări cu privire la conţinutul dreptului la propria imagine, consacrat de art. 73 C. civ. şi respectiv la interdependenţa acestuia faţă de dreptul persoanei la demnitate şi la reputaţie.
Prin raportare la conţinutul art. 73 C. civ., consacrat dreptului la propria imagine, coroborat cu art. 72 C. civ. ce vizează dreptul la demnitate şi cu art. 58 din acelaşi act normativ, ce enumeră drepturile personalităţii, se reţine că dreptul la propria imagine este reglementat distinct de dreptul ce protejează demnitatea şi reputaţia, astfel încât dreptul la imagine nu vizează şi un sens metaforic, corespunzător modului în care persoana este reflectată în percepţia celorlalţi, ci vizează exclusiv un sens fizic – dimensiunea materializată a corpului uman.
Din cuprinsul art. 73 alin. (2) din C. civ. reiese că sunt componente ale dreptului la propria imagine atât înfăţişarea fizică a persoanei, cât şi vocea acestuia, norma de drept intern consacrând posibilitatea oricărei persoane de a interzice ori de a împiedica reproducerea sau utilizarea reproducerii, a oricăreia dintre cele două componente – a înfăţişării ori a vocii.
În analiza dreptului la imagine, criteriul recognoscibilităţii este cel adoptat pe scară largă în jurisprudenţa europeană, reţinându-se că o persoană poate fi identificată chiar fără a-i fi arătate trăsăturile faciale, fiind suficient dacă prietenii persoanei portretizate o pot recunoaşte.
Pe de altă parte, atunci când persoana nu este celebră, imaginea trebuie să fie astfel reprodusă încât să permită identificarea neîndoielnică, nefiind suficientă simpla afirmaţie a persoanei în discuţie cum că s-ar recunoaşte în respectiva reprezentare.
Înalta Curte reţine că încălcarea dreptului la propria imagine se poate concretiza prin două categorii distincte de fapte, respectiv captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi, pe de altă parte, faptele de montaj.
Aşadar, intră în facultatea titularului dreptul de a interzice atât captarea imaginii sale, cât şi a dreptului de reproducere a acesteia, fără însă a fi necesară exercitarea lor împreună, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinându-se legitimitatea interzicerii de către o persoană care a fost de acord sau nu s-a opus captării imaginii sale, difuzării sau utilizării în alt scop faţă de acela pentru care au fost captate.
Acest drept nu este unul absolut, exerciţiul său fiind de asemenea supus unor limite, respectiv cele prevăzute de art. 5 C. civ., la care se adaugă unul particular în această materie, constând în consimţământul titularului acordat la captarea, reproducerea şi/sau utilizarea imaginii.
Instanţa de apel a analizat incidenţa fiecăreia dintre aceste situaţii, reţinând că, în cauză, nu este aplicabilă prezumţia de consimţământ a titularului, materialele nefiind comunicate de titular jurnalistului şi nici nu a existat o conduită anterioară a persoanei vizate, de unde să fi rezultat o predilecţie spre expunere publică într-o manieră de natura celei surprinse prin fotografiile în discuţie.
Înalta Curte reţine că difuzarea imaginilor reclamantului în spaţiul public, fără acordul acestuia, împrejurări care au fost probate şi reţinute de către instanţa de apel, este de natură să îi producă acestuia prejudicii, astfel încât soluţia prin care s-a dispus, alături de înlăturarea imaginilor şi plata unor despăgubiri către reclamant, este una judicioasă.
Un alt criteriu criticat în conţinutul motivelor de recurs a fost cel privind modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, recurenţii susţinând că toate materialele foto/video erau deja în spaţiul public, iar republicarea acestora nu constituie o faptă ilicită.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat sursa preluării imaginilor, din probatoriul administrat şi din poziţia procesuală a părţilor litigante rezultând cu certitudine că nu reclamantul le-a pus la dispoziţia pârâţilor, caz în care ar fi devenit incidentă prezumţia acordului reproducerii acestora, instituită de art. 76 C. civ.
Pe de altă parte, raportat la refuzul pârâtului de a indica sursa primirii acestor materiale, cu justificarea protejării surselor, instanţa de apel a reţinut că materialele au fost prima dată postate pe un cont F. anonim, context în care pârâtul B. era dator să acorde reclamantului un drept la replică efectiv.
Curtea de apel a analizat, în mod corespunzător, apărările pârâţilor privind refuzul reclamantului de a oferi un punct de vedere prealabil publicării, context în care a reţinut că simpla prezentare a pârâtului jurnalist persoană fizică la locul de muncă al reclamantului formulând o solicitare de a discuta cu acesta, fără a-i aduce la cunoştinţă subiectul articolului şi intenţia de a publica respectivele materiale, nu răspunde exigenţelor stabilite prin Codul deontologic al jurnalistului.
Din perspectiva neexercitării de către reclamant a unui drept la replică ulterior publicării materialelor prejudiciabile, Înalta Curte reţine caracterul facultativ al acestuia, acţiunile specifice protejării drepturilor nepatrimoniale putând fi exercitate de partea lezată direct în faţa instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte referirea recurenţilor la succesiunea temporală a publicării materialelor prejudiciabile de către pârâţi, se reţine că aceasta nu este o chestiune de nelegalitate şi excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs în actuala structură a recursului, cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustive de lege în pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.
În plus, instanţa de apel a reţinut responsabilitatea fiecăruia dintre cei doi pârâţi prin raportare la sfera obligaţiilor specifice ce le incumbau, de jurnalist şi respectiv de editor. Înalta Curte constată analizarea de către instanţa de apel a responsabilităţii pârâtului persoană fizică prin raportare la faptul că acesta a preluat pentru prima dată imaginile prejudiciabile şi le-a pus la dispoziţia postului de televiziune H. al cărei colaborator era, postul de televiziune a montat într-o manieră profesionistă materialele difuzate, iar ulterior publicării formei finale, acestea au fost preluate şi distribuite de recurenţi.
În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.
Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă; să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.
Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.
În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).
Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâţilor a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant şi obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 1000 euro şi la publicarea dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de apel în publicaţia E., în care au fost publicate şi articolele defăimătoare, în considerarea unui veritabil principiu al simetriei.
Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă – dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecţia drepturilor invocate de reclamant, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.
Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 1000 euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.
În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii pârâţi.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.