Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 2 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună următoarele măsuri:

(1) să constate nulitatea absolută a clauzelor privind obligaţia reclamanţilor de plată în favoarea împrumutătorului a unor daune moratorii în legătură cu rambursarea împrumuturilor anterior datei de scadenţă convenite, prevăzute în: (a) contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018; (b) contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat cu nr. x/08.05.2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018;

(2) să constate nulitatea absolută a clauzelor privind plata unei penalităţi de 0,2% pe zi întârziere după data scadenţei prevăzute în: (a) contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018; (b) contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018;

(3) să constate, în temeiul art. 5 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa nr. 13/2011, decăderea creditorului împrumutător C. din dreptul de a solicita şi obţine din partea reclamanţilor împrumutaţi plata dobânzii legale la sumele principale acordate cu titlu de împrumut conform contractului de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015 şi a contractului de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai .2015, aşa cum au fost modificate şi completate prin actele adiţionale autentificate sub nr. x şi x din data de 16 martie 2018;

(4) să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015 în ceea ce priveşte garantarea obligaţiei de plată a daunelor moratorii şi penalităţilor prevăzute în contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, cu ipotecă asupra imobilului proprietatea reclamanţilor, situat în municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 Bucureşti (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5);

(5) să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, în ceea ce priveşte garantarea obligaţiei de plată a daunelor moratorii şi penalităţilor prevăzute în acest contract, cu ipoteca asupra imobilului proprietatea reclamanţilor, situat în municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 Bucureşti (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5);

(6) să dispună rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului proprietatea reclamanţilor constituit garanţie, situat în Municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 Bucureşti (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5), în sensul de restrângere a sarcinilor constituite prin: contractul de ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015 şi, respectiv, contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2018 exclusiv pentru garantarea plăţii sumelor principale pretins acordate cu titlu de împrumut, respectiv suma de 380.000 euro acordată conform contractului de împrumut autentificat cu nr. x şi 1.130.000 euro în baza contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat cu nr. x, cu menţionarea expresă a faptului că împrumutătorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.

Reclamanţii au formulat, de asemenea, o cerere de suspendare a executării silite demarate în dosarul de executare silită nr. x/2019, înregistrat la D., până la soluţionarea prezentei cauze.

I.2. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de a se lua act de renunţarea la judecată; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de pronunţare a unei hotărâri de expedient; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în soluţionarea cererii de chemare în judecată, invocată de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020 pronunţată în dosar nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite şi a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului C., în sensul că:

- a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind obligaţia reclamanţilor de plată în favoarea pârâtului a unor daune moratorii în legătura cu rambursarea împrumuturilor anterior datei de scadenţă convenite, prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 şi în contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind plata unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere după data scadentei prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 şi în contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat si completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat, în temeiul art. 5 alin. (2) din Ordonanţa nr. 13/2011, decăderea pârâtului din dreptul de a solicita şi obţine plata dobânzii legale la sumele principale acordate cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 şi prin contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015 în ceea ce priveşte garantarea obligaţiei de plată a daunelor moratorii şi penalităţilor prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018, cu ipoteca asupra imobilului teren în suprafaţă de 7.600 mp (suprafaţa terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanţilor, situat în municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, în ceea ce priveşte garantarea obligaţiei de plata a daunelor moratorii şi penalităţilor prevăzute în acest contract, cu ipoteca asupra imobilului teren în suprafaţă de 7.600 mp (suprafaţa terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanţilor, situat în municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a respins ca rămasă fără obiect cererea de rectificare a înscrierilor în cartea funciară a imobilului teren în suprafaţă de 7.600 mp (suprafaţa terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanţilor, situat în municipiul Bucureşti, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamanţilor la plata de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârile pronunţate în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru toate părţile; a respins proba cu interogatoriul apelantului-pârât şi al apelantului-reclamant A. ca neutilă; a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială solicitată de apelantul-pârât; a respins, ca neutilă, proba testimonială solicitată de apelanţii-reclamanţi; a respins, ca neutilă, proba cu mijlocul material de probă constând în înregistrarea audio a şedinţei din data de 6 noiembrie 2020.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus amânarea pronunţării, pentru a se soluţiona cererea de recuzare a membrilor completului de judecată formulată de apelantul-pârât, precum şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, având nevoie şi de timp pentru a delibera.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată C4A, constituit din preşedinte E. şi judecător F., formulată de apelantul pârât C., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul principal declarat de apelantul-pârât C., împotriva încheierii din 25 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B..

În baza art. 480 alin. (6) C. proc. civ. a anulat în tot încheierea de la termenul din 25 septembrie 2020 şi, în parte, sentinţa.

Rejudecând, a respins acţiunea în fond, conform dispoziţiilor art. 408 alin. (2) şi alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.

A obligat pe reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 26.457,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat în primă instanţă.

A păstrat sentinţa primei instanţe în privinţa soluţiilor de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de suspendare a executării silite şi de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de rectificare a înscrierilor în cartea funciară a imobilului teren proprietatea reclamanţilor.

A respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanţii -eclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelanţilor-reclamanţi formulată de intervenienta G. S.R.L.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Reclamanţii A. şi B. au declarat recurs principal împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Intervenienta G. S.R.L. a declarat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva încheierilor de şedinţă din 21 octombrie 2021 şi din 17 decembrie 2021, precum şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recursul principal formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

II.1.1. Motivele de recurs formulate de reclamanţii A. şi B.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului promovat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs susţinut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, aceştia arată că este unanim acceptat că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale, când încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică ori atunci când încalcă dreptul la un proces echitabil.

Menţionează recurenţii-reclamanţi că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti constituie şi o formă specifică a încălcării/aplicării greşite a unor norme de drept material, în sensul că priveşte transgresarea unor norme constituţionale referitoare la sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Printr-un prim argument adus în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că, refuzând să examineze incidenţa O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a comis o denegare de dreptate, neaplicând legea în vigoare, care obliga să se concluzioneze că în cauză operează o cauză de nulitate absolută (corect reţinută de instanţa de fond), care nu poate face obiectul unei renunţări sau confirmări din partea titularului dreptului subiectiv.

Subliniază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi art. 5 C. proc. civ., niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, faţă de susţinerile pe care le-au invocat formulat în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de apel, instanţa a reţinut – cu caracter general şi abstract – că situaţiei de fapt îi sunt aplicabile anumite dispoziţii legale, enumerate ad literam [art. 14 alin. (1), art. 1535 alin. (1) prima teză şi art. 1270 C. civ., art. 9 alin. (3) prima teză, art. 12 alin. (1), art. 269 alin. (1), art. 270, art. 309 alin. (5), art. 754 alin. (1) teza I şi art. art. 755 alin. (1) C. proc. civ..], fără a dezvolta un raţionament propriu şi fără a aplica aceste dispoziţii legale la susţinerile părţilor şi probele aflate dosarul cauzei.

Recurenţii arată că instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a argumentat în ce mod a aplicat dispoziţiile legale invocate, în raport de susţinerile detaliate prin întâmpinarea pe care au formulat-o şi prin apelul incident (şi nici chiar în raport de susţinerile părţii adverse), refuzând analizarea speţei şi, ca atare, aplicarea legii în vigoare.

Astfel, recurenţii apreciază că dacă instanţa de apel ar fi examinat incidenţa O.G. nr. 13/2011 nu ar fi putut ignora sancţiunea expres prevăzută de acest act normativ (nulitatea de drept) şi nici sancţiunea complementară (decăderea creditorului din dreptul de a solicita plata dobânzii legale) şi ar fi trebuit să coreleze aceste norme imperative, de ordine publică, cu regula de drept conform căreia părţile nu pot tranzacţiona şi nu pot face acte de dispoziţie decât cu privire la drepturi de care ele pot dispune, iar nu şi cu privire la cele reglementate de norme de ordine publică, ce instituie sancţiuni ope legis.

Totodată, recurenţii consideră că validitatea renunţării la dreptul subiectiv pretins prin declaraţia nr. x nu ar putea fi judecată decât prin raportare la normele imperative prevăzute de O.G. nr. 13/2011.

Prin cea de a doua critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Aceştia apreciază că în mod greşit curtea de apel a reţinut că "înţelegerea pluripartită intervenită pe parcursul executării silite, în al cărei conţinut intră şi declaraţia x, nu putea fi desfiinţată unilateral de una dintre părţi, în speţă, debitorii, fără ca aceasta să formuleze măcar o contestaţie la executare. Dreptul de a denunţa unilateral înţelegerea, în sensul art. 1166 C. civ., nu le-a fost recunoscut debitorilor reclamanţi, pentru ca aceştia să poată obţine întoarcerea parţială a executării sau revenirea asupra unei plăţi valabil efectuate."

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă instanţa de apel ar fi pus în discuţia părţilor împrejurările reţinute mai sus, ar fi trebuit să concluzioneze că încheierile D. din data de 16 iulie 2020 au fost contestate tocmai sub aspectul lipsei unui acord şi a unui consimţământ valabil cu privire la plata sumei de 3.800.000 euro, pretinsă de creditor pe calea executării silite în fiecare dintre dosarele conexate la dosarul civil nr. x/2019

Recurenţii consideră că instanţa de apel a comis exces de putere, întrucât a ignorat complet chiar voinţa părţilor, exteriorizată expres prin înscrisurile aflate la dosar, încălcând şi principiul disponibilităţii.

În plus, arată că, deşi a manifestat rol activ în analiza cererii de constatare a renunţării la drept, formulată de recurentul-pârât direct în apel, la primul termen de judecată, este evident că instanţa de apel a procedat la o schimbare a temeiului juridic care a stat la baza dezbaterilor vizând problema unei renunţări în faţa instanţei de fond, întrucât cele două instituţii (renunţare la judecată şi, respectiv renunţare la drept) nu pot fi confundate, iar în planul dreptului substanţial au efecte complet diferite.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi, susţin şi că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ. şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când nu a dat curs rolului activ al instanţei, limitându-se sumar la recalificarea temeiului juridic al renunţării, chiar fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi fără a observa că în fata tribunalului această chestiune nu a făcut obiectul dezbaterilor.

În plus, apreciază că lipsa rolului activ al instanţei produce, în egală măsură, consecinţe inacceptabile, întrucât conform instanţei de apel, prin utilizarea instituţiei renunţării la dreptul subiectiv, subiecţii de drept pot evita conformarea la norme imperative, de ordine publică ale sistemului de drept

Recurenţii-reclamanţi consideră că hotărârea recurată este criticabilă şi din perspectiva faptului că instanţa de apel nu a cercetat în mod obiectiv şi nepărtinitor susţinerile părţilor şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din care rezultă în mod evident că pretinsa renunţare la judecată, întemeiată în mod expres pe art. 406 C. proc. civ., nu a fost expresia unui consimţământ liber şi neviciat, ci a fost impusă de creditorul intimat şi, mai mult, are drept efect chiar amputarea/lipsirea de efect a unei norme imperative de ordine publică şi interes general; instanţa de apel a admis implicit că un subiect de drept civil poate proceda – unilateral şi chiar în contra voinţei sale exprimate în mod expres în faţa instanţei de fond – la ignorarea unei norme imperative, pentru a gratifica un creditor urmăritor cu totalul sumelor pretinse în mod nelegal de acesta.

Subliniază recurenţii că nu poate fi considerat valid consimţământul exprimat atunci când o astfel de renunţare intervine prin intermediul forţei coercitive a statului şi sub ameninţarea vânzării bunului la un preţ semnificativ mai mic, preţ situat sub valoarea de piaţă a imobilului.

Arată că instanţa de apel nu a avut în vedere nici raportul de evaluare întocmit de H., care confirmă în totalitate susţinerile pe care le-au formulat în legătură cu subevaluarea bunului executat silit şi emiterea declaraţiei nr. x, precum şi că a refuzat să analizeze excepţia de nulitate (de drept material) pe care au invocat-o cu privire la declaraţia nr. x (atât în apel, cât şi în faţa tribunalului), care se impune prioritar, mai înainte de a se interpreta conţinutul acestui act juridic.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, astfel că, în cauză, în opinia acestora, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apreciază că încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, [respectiv principiul contradictorialităţii, art. 14 C. proc. civ. principiul disponibilităţii, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. principiul dreptului la apărare, art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 parag. l şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; principiul oralităţii, art. 15 C. proc. civ. principiul prevăzut de art. 8 C. proc. civ., cu raportare şi la art. 11 C. civ., coroborat cu art. 13 şi 1169 C. civ. şi art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011], la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi neobservarea normelor reglementate de art. 478 C. proc. civ. şi de art. 406-408 C. proc. civ., atrag nulitatea actului de procedură, în temeiul art. 175-176 C. proc. civ. (fiind vorba despre o nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări – art. 176 pct. 2 şi 6 C. proc. civ. – cerinţe extrinseci actului de procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul lor la apărare al (reglementat de art. 6 şi art. 13 alin. (3) C. proc. civ., precum şi de art. 24 din Constituţia României) şi nu a stabilit, în condiţii de contradictorialitate, cadrul procesual cu privire la obiectul cererii incidentale ce viza solicitarea adresată instanţei de a constata renunţarea la dreptul subiectiv, în temeiul art. 408 C. proc. civ.

De asemenea, afirmă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 15 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi oralităţii, precum şi a art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

Precizează că obiectul cererii pârâtului adresate primei instanţe (prin cererea din data de 6 august 2020 şi în cadrul dezbaterilor consemnate prin încheierea de şedinţă din data de 11 septembrie 2020) nu a fost niciun moment constatarea renunţării la dreptul subiectiv dedus judecăţii de către reclamant, în temeiul art. 408 C. proc. civ., ci de a se lua act, în temeiul art. 406 C. proc. civ., de renunţarea de către reclamanţi la judecarea cererii de chemare în judecată şi, corespunzător, de renunţarea la cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, acceptând, în mod greşit, că s-ar fi aflat în situaţia unei renunţări la dreptul subiectiv în calea de atac şi ignorând limitele învestirii instanţei de fond, curtea de apel a pronunţat, astfel, o hotărâre cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului, pe baza unor motive noi, invocate direct în cursul apelului.

Mai susţin şi că schimbarea obiectului şi temeiului juridic al cererii nu au fost puse în discuţia părţilor de către instanţa de apel, iar prin pronunţarea pe o cerere cu un alt obiect, pentru care nu s-au administrat probe la fond, au fost lipsiţi de o etapă procesuală, fiind încălcat astfel şi principiul dublului grad de jurisdicţie.

Precizează că, în faţa instanţei de fond, solicitarea pârâtului ca instanţa să ia act de încheierea unei presupuse tranzacţii şi respectiv, a unui renunţări la judecată, a fost discutată exclusiv din punct de vedere procedural; faţă de aceste cereri au invocat atât cauze de nulitate absolută, cât şi de nulitate relativă. Nici prin cererea de apel apelantul-pârât nu a dezvoltat in extenso aspectul unei pretinse "renunţări la dreptul subiectiv", acesta depunând la termenul din data de 21 octombrie 2021, în fata instanţei de apel, o cerere incidentală prin care a solicitat instanţei de apel să constate o renunţare la drept.

Arată că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât, în contradictoriu, s-a discutat exclusiv natura juridică a solicitării (nu a declaraţiei nr. x) făcute de către apelantul-pârât (ulterior termenului de motivare a apelului şi pentru prima oară direct în apel), la momentul depunerii acesteia în şedinţa publică, şi, chiar şi aceasta, fără a se da cuvântul efectiv asupra respectivei cereri şi fără ca instanţa măcar să se pronunţe dacă acceptă sau nu acea solicitare, ca punct de dezbatere în apel.

Ca atare, în opinia recurenţilor-reclamanţi, modul de soluţionare de către instanţa de apel a acestui incident procedural reprezintă, în egală măsură, atât o încălcare a dreptului la apărare, cât şi a principiul disponibilităţii, soluţia instanţei de apel fundamentându-se, în mod greşit, exclusiv pe interpretarea dată de apelantul-pârât declaraţiei nr. x, în condiţiile în care, până în faza apelului nici măcar acesta nu a susţinut că respectiva declaraţiei ar conţine o renunţare la dreptul subiectiv.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a procedat greşit şi în ceea ce priveşte regulile de interpretare şi administrare a probelor, omiţând să cerceteze, să analizeze şi să se pronunţe asupra tuturor cererilor/mijloacelor de apărare/aspectelor pe care le-au susţinut cu privire la incidenţa nu doar a unor cauze de nulitate relativă a declaraţiei nr. x, dar şi a unor cauze de nulitate absolută, detaliate exhaustiv în cuprinsul întâmpinării din apel [prin susţinerile referitoare la neîndeplinirea cerinţelor art. 2273 alin. (1) coroborat cu art. 1225 alin. (2) şi (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, dar şi cu art. 1237 C. civ..].

Arată că menţiunea din declaraţia nr. x potrivit căreia "ulterior închiderii dosarului de executare silită, renunţă la orice pretenţii prezente şi viitoare ce ar putea deriva din contractele de împrumut" este lovită de nulitate absolută, constituind mijlocul de prezervare de către creditor a unui avantaj injust şi nelegal reprezentat de perceperea unor dobânzi remuneratorii şi penalizatoare cu mult peste limita permisă de lege.

Subliniază că renunţarea la un drept este un act procedural de dispoziţie şi trebuie să fie expresă şi neechivocă, invocată personal sau prin mandatar cu procură specială, fiind un act unilateral de voinţă liberă şi neviciată; în plus, nu se poate renunţa la drepturi de care părţile nu pot dispune.

Ca atare, apreciază că instanţa de apel le-a încălcat flagrant dreptul la apărare şi, soluţionând (în forma unui incident procedural) o cerere nouă în apel, a încălcat atât principiul disponibilităţii, cât şi normele imperative ale art. 478 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin şi că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că, ulterior pretinsei închideri a dosarului de executare silită nr. x/2019, în baza aceloraşi titluri executorii şi prin intermediul aceluiaşi executor, creditorul instrumentează o nouă executare silită pentru pretinsa diferenţă de penalităţi la care ar fi renunţat, executare care a format obiectul dosarului execuţional nr. x/2020, finalizată prin consemnarea sumei pe care au pretins-o, pentru a se suspenda de drept executarea silită până la soluţionarea noii contestaţii la executare.

Print-o altă critică dezvoltată în cadrul motivului de recurs susţinut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa de apel a ignorat şi a aplicat eronat normele procedurale ale art. 406 şi art. 408 C. proc. civ., precum şi principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), concluzionând eronat că declaraţia nr. x ar fi conţinut o "renunţare la dreptul subiectiv".

Faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., subliniază că disponibilitatea, în cazul actelor procedurale de dispoziţie, nu este şi nu poate fi absolută, deoarece instanţa, în baza rolului activ şi în temeiul legii, va supune controlului său aceste acte şi nu le va da curs, ci va continua judecata, dacă urmăresc eludarea unor norme de ordine publică.

Menţionează că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 sunt norme imperative (prohibitive), de ordine publică având drept scop declarat transpunerea în dreptul naţional a prevederilor unor directive ale Uniunii Europene, iar, potrivit art. 11 C. civ.: "Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri".

Arată că O.G. nr. 13/2011 este aplicabilă tuturor raporturilor în care părţile stipulează o dobândă remuneratorie sau convenţională, constituind o reglementare specială (o limită a libertăţii de a contracta, în sensul art. 1169 C. civ. şi, totodată, o limită a libertăţii de a dispune, în sensul art. 11 C. civ.); o atare interpretare este conformă cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, faţă de consecinţa decăderii expres prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nu poate opera o pretinsă renunţare la dreptul subiectiv, această interdicţie fiind în spiritul legii şi limitând cuantumul dobânzii doar în ipoteza expres prevăzută de art. 5 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, respectiv în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că validarea de către instanţa de apel a unei pretinse renunţări la dreptul subiectiv de a contesta plata unor dobânzi remuneratorii şi penalizatoare de peste 10 ori mai mari decât limita permisă de lege, în contra unor dispoziţii legale care interesează ordinea publică, nu poate fi făcută decât prin ignorarea completă a rolului activ al instanţei, dar şi a normelor legale incidente (întrucât o eventuală renunţare era inoperantă în raport de norma citată).

Consideră că raţionamentul instanţei de apel care validează renunţarea la dreptul subiectiv reprezintă un caz de fraudă la lege, prohibit expres, întrucât o astfel de operaţiune (ca negotium iuris) ar fi nulă absolut în sensul art. 1237 C. civ. respectiv, mai exact, renunţarea la dreptul subiectiv nu ar fi altceva decât mijlocul prin care s-ar eluda aplicarea art. 5 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 13/2011, dar şi a celorlalte norme imperative în materie de nulitate absolută, incidente în privinţa unor clauze ale contractelor de împrumut din prezenta cauză.

În consecinţă, apreciază că instanţa de apel a încălcat: principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., principiul dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 parag. l şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., precum şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţin că hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 parag. l din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt la care a aplicat legea şi şi-a întemeiat soluţia pe motive străine de pricină, împrejurare care face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

Arată că o mare parte din criticile formulate prin primele două motive de recurs reprezintă argumente ce susţin şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, precizează că instanţa de apel a reţinut existenţa unei pretinse "renunţări la însuşi dreptul dedus judecăţii", în condiţiile în care în cursul judecăţii în primă instanţă s-a dat declaraţia nr. x ce constată expres o "renunţare la judecată", întemeiată pe dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., şi apreciază că această împrejurare constituie un motiv străin de pricină, pe care se fundamentează integral soluţia din apel şi care a atras aplicarea eronată a mecanismului procedural al art. 408 şi următoarele C. proc. civ.

Totodată, apreciază că omisiunea instanţei de apel de a analiza prioritar, motivele de nulitate (ineficacitate) a declaraţiei nr. x, ce trebuiau cercetate mai înainte de a-i recunoaşte acesteia vreun efect, constituie o încălcare flagrantă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi o încălcare a dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii, precum şi o veritabilă nemotivare a deciziei pronunţate.

Consideră că instanţa de apel a reţinut eronat o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă în mod vădit din cererile şi declaraţiile părţilor, precum şi din ansamblul probator al dosarului, ceea ce echivalează cu pronunţarea asupra a altceva decât obiectul învestirii, situaţie apreciată unanim în jurisprudenţă drept o nemotivare.

Apreciază că sunt străine de natura cauzei mai multe argumente reţinute de către instanţa de apel pentru adoptarea soluţiei pronunţate (presupusa inexistenţă a unei contestaţii la executare şi presupusa existenţă a unei "înţelegeri pluripartite", a unei "tranzacţii"; "Renunţarea la dreptul pretins, făcută de reclamanţi prin act autentificat la notariat, trebuia validată de prima instanţă", în condiţiile în care, în fata primei instanţe, nu a fost susţinută teza unei aşa-zise "renunţări la însuşi dreptul pretins"; că declaraţia nr. x ar cuprinde şi o "renunţare la drept").

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că motivarea de la fila x parag. 1 şi 2 din decizia recurată dovedeşte o veritabilă nemotivare, câtă vreme, ca rezultat al aplicării eronate a art. 408 şi următoarele C. proc. civ., acest mecanism este aplicat nelegal şi artificial; nu puteau fi ignorate excepţiile de nulitate şi critica pe ineficacitate a declaraţiei nr. x, cuprinse în întâmpinarea la apel şi în apelul incident, ci acestea trebuiau analizate prioritar, mai înainte de a se da efecte acestei declaraţii.

Mai susţin şi că, în analiza revocabilităţii sau, după caz, a irevocabilităţii actului juridic unilateral (declaraţia nr. x), instanţa de apel confundă o parte a raportului juridic (recurentul-pârât) cu un terţ (penitus extranei) şi, în plus, mai reţine şi o aşa-zisă "bună-credinţă" a acestuia, în condiţiile în care, pe de o parte, activităţile şi comportamentul contractual ale acestuia sunt prohibite ope legis, iar, pe de altă parte, acesta nu-şi respectă o obligaţie pe care i-o impune legea (radierea ipotecii), condiţionând ridicarea ipotecii de darea declaraţiei nr. x de către recurenţii-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de apel a acceptat, de principiu, că declaraţia autentificată sub nr. x din data de 16 iulie 2020 are aceeaşi forţă juridică ca declaraţia autentificată sub nr. x din data de 5 august 2020, însă efectele celor două declaraţii se produc doar cu respectarea siguranţei circuitului juridic civil şi a drepturilor persoanelor care s-au bazat pe acestea; potrivit art. 15 C. civ.: "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe."

Subliniază că, în realitate, au dat declaraţia nr. x constrânşi de către creditor (recurentul-pârât), pentru a li se permite vânzarea directă a terenului ipotecat şi pentru a obţine un preţ mai bun decât ar fi obţinut prin vânzarea la licitaţie în cadrul executării silite, în condiţiile în care aceasta din urmă presupunea costuri suplimentare, iar preţul de vânzare a imobilului ipotecat era de plano subevaluat.

Reiterează susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a reţinut în mod greşit situaţia de fapt, aşa cum a fost detaliată atât prin întâmpinare, cât şi prin apelul incident, ceea ce conduce la o argumentare a deciziei străină de pricină, dar şi la ignorarea completă a unor probe, inclusiv a clarificărilor solicitate cu ocazia dezbaterii apelului şi prezintă pe larg circumstanţele în care a intervenit revocarea declaraţiei nr. x, la data de 5 august 2020, prin declaraţia autentificată sub nr. x, depusă la dosarul cauzei la aceiaşi dată, împreună cu solicitarea expresă de continuare a judecăţii, notificată recurentului-pârât prin executor judecătoresc la data de 9 septembrie 2020.

Recurenţii-reclamanţi apreciază şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, procedând în maniera solicitată de creditorul urmăritor, şi-ar fi exercitat abuziv drepturile, cu scopul de a vătăma sau păgubi pe acesta, contrar bunei-credinţe.

Considerând că, în realitate, recurentul-pârât şi-a exercitat abuziv drepturile şi a acţionat cu rea-credinţă, recurenţii-reclamanţi au invocat şi faptul că instanţa de apel a omis să observe că bunul înstrăinat a fost afectat de dreptul de ipotecă, drept la care nu s-a renunţat decât după primirea sumelor pretinse în contul personal de către recurentul-pârât.

În plus, susţin caracterul contradictoriu al motivării hotărârii recurate în ceea ce priveşte chestiunea vizând posibilitatea de revocare a actelor juridice unilaterale, în condiţiile în care irevocabilitatea are ca scop protejarea intereselor terţilor de bună-credinţă, iar creditorul nu poate fi considerat a fi "terţ", fiind chiar parte a raportului juridic obligaţional, şi, în niciun caz, nu poate fi considerat "de bună-credinţă".

Reafirmă faptul că exerciţiul abuziv al drepturilor de către creditorul intimat este evident, iar instanţa de apel ar fi trebuit să observe că acesta a emis acordul de radiere a ipotecii doar după primirea în contul personal al sumelor solicitate.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că este contradictorie şi motivarea instanţei de apel care extinde sfera irevocabilităţi inclusiv cu privire la pretinsul interes licit şi pragmatic al creditorului.

Consideră că este greşit şi contradictoriu a se aprecia că un creditor, care, într-un raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, percepe dobânzi remuneratorii de aprox. 35% pe an şi respectiv dobânzi penalizatoare de 73% pe an şi care solicită imperativ debitorului aflat sub iminenţa vânzării silite pentru un preţ mult inferior valorii de piaţă, să renunţe la litigiile promovate, manifestă un interes "licit", este o interpretare, în mod egal, greşită şi contradictorie.

Subliniază că, în prezenţa unor dobânzi de camătă, interesul creditorului este în toate cazurile pragmatic – aspect subliniat corect de instanţa de apel – însă nu şi licit.

Totodată, apreciază că este contradictorie motivarea instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că declaraţiile cuprind manifestările de voinţă ale debitorilor şi ale creditorului cu privire la desfăşurarea executării silite, aceste manifestări de voinţă producând efecte juridice şi fiind încuviinţate, respectiv, valorificate de executor, cu consecinţa încetării executării silite ca urmare a stingerii debitului prin virarea unei părţi din suma obţinută de terţul cumpărător în contul de consemnare al executorului; această constatare a instanţei de apel contrazice flagrant principiul legalităţii executării silite, ce nu poate fi anihilat de principiul disponibilităţii, pentru a susţine că părţile ar avea libertatea absolută de voinţă de a condiţiona un anumit curs al executării silite sau de a impune renunţări de orice natură.

Recurenţii-reclamanţi arată şi că, admiţând - ad absurdum - că s-ar afla în prezenţa unei renunţări la "dreptul subiectiv", instanţa de apel a ignorat chiar manifestările exprese ale creditorului care nu a susţinut până în faza apelului, teza unei renunţări la dreptul subiectiv; astfel, raţionamentul instanţei de apel este contrazis flagrant şi de poziţia procesuală a recurentului-pârât, astfel cum rezultă din circumstanţele cauzei la care fac referire în cuprinsul cererii de recurs.

Subliniază că, dacă oricare dintre părţi, în special recurentul-pârât, ar fi avut reprezentarea că a solicitat sau a obţinut o renunţare la "dreptul subiectiv", ar fi susţinut-o expres şi, eventual, nu ar fi negat posibilitatea încheierii unei tranzacţii, ci ar fi confirmat existenţa tranzacţiei deja încheiate, având ca efect renunţarea la dreptul subiectiv.

De asemenea, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi contradictoriu că ne-am afla în prezenţa unei tranzacţii complexe, fiind evident că declaraţia nr. x este privită şi analizată nu individual, ci ca parte a unei înţelegeri complexe.

Subliniază că există contradicţie între considerentele care reţin pretinsa înţelegere cu caracter complex şi cele care susţin sumar că declaraţia nr. x cuprinde şi următoarea precizare expresă: "Totodată, declarăm că renunţam la înaintarea ulterior închiderii dosarului de executare nr. 202/2019, a oricărui litigiu ce priveşte contractele mai sus indicate", cu consecinţa că renunţarea la dreptul pretins, făcută de reclamanţi prin act autentificat la notariat, trebuia validată de prima instanţă.

De asemenea, apreciază că raţionamentul curţii de apel nu este nici argumentat şi nici detaliat în raport de susţinerile pe care le-au formulat şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din care reiese că declaraţia nr. x nu a reprezentat o manifestare liberă de voinţă şi neviciată şi, cu atât mai puţin, nu a reprezentat o renunţare la dreptul subiectiv de a refuza plata dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare pretinse şi obţinute de creditor cu încălcarea legii şi ordinii publice.

Mai arată că, deşi a apreciat în mod greşit că drepturile creditorului ar fi afectate urmare a revocării, instanţa de apel nu precizează în niciun fel cum sunt sau cum ar fi afectate drepturile dobânditorului de bună-credinţă (terţul cumpărător).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, a admite că, dincolo de primirea sumelor pretinse cu rea-credinţă şi sub ameninţarea executării silite, creditorul ar avea dreptul să condiţioneze în orice mod un eventual acord de vânzare (aşa cum reţine instanţa de apel) sau că ar face o concesie prin emiterea declaraţiei de radiere a ipotecii ulterior primirii sumelor pretinse, înseamnă o deturnare a legii de la scopul ei.

Învederează că, faţă de existenţa unor cauze de nulitate absolută, un creditor nu poate impune orice tip de renunţare, iar radierea dreptului de ipotecă după primirea sumei garantate, reprezintă o obligaţie şi nu un drept, potrivit art. 2.419 C. civ. or, asupra acestor susţineri, instanţa de apel a omis să se pronunţe.

Totodată, recurenţii-reclamanţi apreciază că este străin de pricină şi argumentul prin care instanţa de apel a arătat că "înţelegerea pluripartită intervenită pe parcursul executării silite, în al cărei conţinut intră şi declaraţia x, nu putea fi desfiinţată unilateral de una dintre părţi, în speţă debitorii, fără ca aceasta să formuleze măcar o contestaţie la executare".

În plus, susţin că este evident că, dacă instanţa de apel – în virtutea rolului activ şi al disponibilităţii – ar fi pus în discuţia părţilor existenţa unei contestaţii la executare împotriva încheierilor D. din 16 iulie 2020, ar fi concluzionat că actele de executare au fost contestate tocmai sub aspectul lipsei acordului cu privire la plata sumei de 3.800.000 euro şi încheierea unei tranzacţii, motivat de imposibilitatea confirmării nulităţii absolute, menţionându-se expres că nu a existat niciun acord însuşit privind plata nelegală a sumei menţionate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În plus, apreciază că se încadrează în sfera de aplicare a acestui motiv de casare şi ipoteza în care instanţa nu a aplicat normele sau principiile de drept substanţial incidente, prin raportare la situaţia de fapt stabilită în cauză, cu atât mai mult cu cât partea/părţile s-au referit în mod explicit la ele sau chiar în aplicarea principiului înscris în art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".

Raportat la reglementarea "renunţării la judecată" şi a "renunţării la dreptul subiectiv" (pe care o expun în cuprinsul cererii de recurs), recurenţii-reclamanţi consideră că declaraţia nr. x nu conţine o renunţare la dreptul subiectiv, iar în măsura în care conţine o renunţare, o astfel de renunţare nu este valabil dată, fiind lovită de nulitate absolută, în principal pentru încălcarea unor dispoziţii legale imperative instituite pentru ocrotirea unui interes general [art. 1247 alin. (1) C. civ..].

Susţin recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a interpretat eronat că ultima frază din declaraţia nr. x ("Totodată, declarăm că renunţăm la înaintarea ulterior închiderii dosarului de executare nr. 202/2019, a oricărui litigiu ce priveşte contractele mai sus indicate") ar viza "o renunţare expresă la dreptul pretins în prezenta acţiune" şi, ca atare, a calificat declaraţia nr. x ca fiind o renunţare la drept, iar nu o renunţare la judecată.

Arată că, în speţă, instanţa de apel a considerat în mod greşit că ne aflăm în situaţia în care părţile ar putea confirma sau renunţa la dreptul subiectiv de a invoca o cauză de nulitate absolută prevăzută ope legis, decurgând din încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, dispoziţii pe care, de altfel, a refuzat să le analizeze.

Totodată, afirmă că instanţa de apel nu putea limita cercetarea actului (declaraţia în discuţie) doar la efectele acestuia, fiind obligată să se asigure că şi sub aspectul încheierii acestuia au fost respectate cerinţele legii, având în vedere că, potrivit art. 1325 C. civ., actul juridic unilateral trebuie să respecte dispoziţiile legale privitoare la încheierea contractelor.

Mai invocă şi că instanţa de apel a ignorat toate susţinerile formulate cu privire la neîndeplinirea cerinţelor art. 2273 alin. (1) coroborat cu art. 1225 alin. (2) si (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, dar şi cu art. 1237 C. civ., aplicabile în mod egal pretinsului act juridic unilateral, şi nici nu motivează de ce nu le reţine sau de ce le înlătură.

Apreciază că, instanţa de apel, concluzionând că s-ar afla în prezenţa unei "tranzacţii complexe pluripartite", a ignorat toate apărările pe care le-au formulat în legătură cu lipsa oricărei tranzacţii (în sensul dispoziţiilor art. 2267 şi următoarele C. civ.); prin întâmpinarea depusă în apel, au arătat şi că valabilitatea şi efectele declaraţiei de renunţare nr. x ar fi trebuit apreciate de instanţă şi în raport de dispoziţiile art. 11 C. civ.

Totodată, arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1325 C. civ., dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, a omis să analizeze încheierea şi efectele declaraţiei nr. x prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 1179, art. 1225, 1236-1238 C. civ., texte care reglementează condiţiile de validitate a contractelor, şi nu a analizat nici excepţia de nulitate relativă (vicierea consimţământului prin violenţă), invocată prin întâmpinarea la apel.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea textelor legale menţionate, nu a verificat scopul mediat urmărit de părţi prin emiterea declaraţiilor nr. x, nr. 499 şi nr. 1020, respectiv intenţia reală şi determinantă a părţilor, ci a analizat scopul imediat aşa cum a fost reţinut tocmai prin actele de executare şi încheierile D., contestate în dosarele care vizează contestaţiile la executare (dosarele conexate la dosarul civil nr. x/2019).

Consideră că instanţa de apel, în mod nelegal, a decis că există un "scop licit şi pragmatic" în privinţa creditorului urmăritor, atunci când, condiţionând emiterea acordului de vânzare, a urmărit doar să-şi prezerve folosul nelegal decurgând din perceperea de dobânzi remuneratorii şi penalizatoare cu mult peste limita maximă permisă de dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 şi, totodată, a aplicat greşit dispoziţiile art. 408 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 1179, art. 1225, art. 1236-1238, art. 1216 şi următoarele C. civ., neanalizând scopul părţilor la emiterea declaraţiei nr. x, prin raportare la cerinţele de validitate a contractului şi intenţia lor reală.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că, instanţa de apel nu a analizat existenţa cauzei ilicite şi frauda la lege prin raportare la circumstanţele în care a fost emisă declaraţia nr. x, or, motivele de nulitate pe care le-au invocat nu sunt ulterioare încheierii actului juridic, ci contemporane cu naşterea actului juridic.

Subliniază că aspectele deduse judecăţii în prezentul dosar (care vizează, printre altele, o nulitate absolută expresă declarată conform O.G. nr. 13/2011 pentru încălcarea unor norme imperative, de ordine publică) nu sunt susceptibile de confirmare, renunţare şi/sau conversiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 1247 C. civ.

Arată că, instanţa de apel, considerând eronat că, în cauza de faţă, partea are libertatea de a renunţa la dreptul subiectiv, a validat în realitate un comportament nelegal, nici C. civ. şi nici O.G. nr. 13/2011 nepermiţând părţilor ca, prin voinţa lor, să se sustragă, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, limitelor dobânzilor remuneratorii convenţionale şi penalizatoare reglementate prin art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Ca atare, susţin recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a ignorat şi nu a aplicat dispoziţiile de drept material referitoare la incidenţa nulităţii absolute cu privire la pretinsa tranzacţie complexă şi a validat presupusa exercitare a unui drept de dispoziţie, ca modalitate de fraudare a legii/normelor imperative de ordine publică.

Făcând trimitere la reglementarea nulităţii contractului prin dispoziţiile art. 1246 alin. (1) noul C. civ., precizează că motivul de nulitate valorificat în cauza de faţă este, generic, cauza ilicită, prin urmare, o cauză contrară legii şi ordinii publice [art. 1236 alin. (2) C. civ..].

Din perspectiva elementului obiectiv, arată că, aparent, părţile s-au prevalat de dispoziţii legale în vigoare privind derularea executării silite (citate selectiv, incomplet şi fără o analiză detaliată de instanţa de apel), iar sancţiunea nulităţii declaraţiei nr. x operează în aplicarea dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) C. civ., nu pentru un motiv intrinsec, ci din cauza unui motiv extrinsec reprezentat de eludarea dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011 (aspect de natură a contura elementul subiectiv).

Subliniază că, în speţă, creditorul urmăritor s-a folosit de un mijloc legal (necesitatea emiterii acordului de vânzare şi a declaraţiei de radiere a ipotecii) pentru un scop ilicit (evitarea aplicării art. 5 din O.G. nr. 13/2011), astfel încât, să poată încasa totalitatea dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare puse în executare în dosarul execuţional nr. x/2019, iar, ulterior, în dosarul execuţional nr. x/2020, ambele instrumentate de D.; or, contrar a ceea ce pare a reţine instanţa de apel, o astfel de atitudine nu poate plasa abuzul de drept de partea debitorilor ipotecari, ci exclusiv de partea creditorului urmăritor.

Se mai arată de către recurenţi că, în mod obiectiv, nu poate fi identificat vreun motiv sustenabil în legătură cu opţiunea semnatarilor de a proceda la emiterea declaraţiei nr. x, altul decât acela de a evita o pierdere patrimonială importantă, cu atât mai mult cu cât aceştia au promovat atât contestaţii la executare, cât şi acţiunea în nulitate, întemeiate, printre altele, tocmai pe dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, dispoziţii care erau cunoscute în detaliu de recurentul-pârât.

Solicită instanţei de recurs să reţină faptul că frauda la lege, fiind sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) C. civ., este un motiv ce poate fi valorificat de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, conform regimului juridic de invocare a nulităţii absolute, stabilit de art. 1247 alin. (2) şi (3) C. civ., instanţa având chiar obligaţia de a invoca din oficiu nulitatea absolută (aspect ignorat de instanţa de apel); pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile art. 1247 alin. (1) C. civ., sancţiunea nulităţii absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, aşadar nu doar de terţi, ci inclusiv de părţi.

Consideră şi că în mod greşit instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1324 şi următoarele C. civ. şi, în plus, raportat la prevederile art. 1325 din acelaşi act normativ, susţin că legiuitorul a dorit să imprime şi actelor unilaterale exact aceleaşi condiţii de validitate ca şi contractelor

Menţionează recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, care a concluzionat în mod eronat că ne-am afla în prezenta unui act juridic unilateral irevocabil, a omis să se pronunţe cu privire la aspectele şi mijloacele de apărare, detaliate pe larg prin întâmpinarea pe care au formulat-o în apel, cu privire neîndeplinirea condiţiilor de validitate a actului juridic.

Mai arată şi că actelor unilaterale li se aplică şi regimul juridic al nulităţilor – art. 1246 şi următoarele noul C. civ. – şi subliniază că au în vedere, în principal, prevederile legate de confirmarea contractului (art. 1262-1265 C. civ.).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă o cauză de nulitate relativă este susceptibilă de confirmare, conform art. 1264 C. civ., este evident că nu poate fi admis în materia nulităţii absolute (dacă s-ar presupune ad absurdum că ar fi susceptibilă de confirmare) că cerinţele de validitate aplicabile unei astfel de confirmări/renunţări la dreptul subiectiv ar fi semnificativ mai permisive decât cele aplicabile nulităţii relative, astfel încât să poate fi "dedusă" o "renunţare la dreptul subiectiv", din cuprinsul declaraţiei nr. x.

Totodată, critică decizia recurată, arătând că, în legătură cu pretinsa irevocabilitate a actului juridic unilateral (declaraţia nr. x), instanţa de apel a ignorat principiile aplicabile contractelor în materia regulilor de interpretare (art. 1266-1269 noul C. civ.), aplicabile şi actelor juridice unilaterale, care impuneau o concluzie contrară celei la care a ajuns instanţa de apel sau cel puţin, necesitau administrarea de probe suplimentare.

Susţin că este evident că existenţa unui dubiu impunea interpretarea declaraţiei în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo (art. 1269 C. civ.), întrucât, din toate înscrisurile administrate, rezultă că voinţa concordantă a părţilor (art. 1266 C. civ.) confirmă că nu s-a avut în vedere în niciun moment o eventuală renunţare la dreptul subiectiv (de a refuza plata dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare superioare limitelor prevăzute de lege).

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a unui act juridic unilateral (art. 1270 noul C. civ.), consideră că aceasta nu poate fi reţinută decât dacă respectivul act juridic este valabil şi, în al doilea rând, irevocabilitatea acestuia subzistă numai dacă prin revocare s-ar aduce grave vătămări intereselor unor terţi de bună-credinţă, ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, motivarea instanţei de apel sub acest aspect (de la fila x ultimul paragraf a deciziei) este lipsită de orice fundament.

Apreciază că tot greşit au fost interpretate de instanţa de apel şi argumentele care au vizat lipsa oricărei tranzacţii, întemeiate fundamental pe faptul că nulitatea absolută decurgând din încălcarea dispoziţiilor legale imperative conţinute în O.G. nr. 13/2011 este o nulitate care nu este susceptibilă de confirmare şi asupra căreia nu se poate tranzacţiona, deoarece depăşeşte sfera drepturilor asupra cărora părţile ar putea dispune.

Susţin că, în cazul în care legea ar fi recunoscut părţilor implicate posibilitatea încheierii unei tranzacţii şi faţă de considerentele instanţei de apel care se referă ad absurdum la o înţelegere pluripartită, se impune a fi avute în vedere dispoziţiilor art. 2274 C. civ., potrivit cărora este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii; cu atât mai puţin poate fi admis că pe calea actului juridic unilateral se poate acoperi sau renunţa la invocarea unei cauze de nulitate absolută.

Subliniază că din declaraţie nu rezultă, nici direct nici indirect, o manifestare a voinţă a declarantului, în sensul că renunţă la invocarea nulităţii absolute a clauzelor privind plata daunelor moratorii totalizând 570.000 euro şi a penalităţii de 0,2 % pe zi de întârziere, calculată atât asupra debitului principal, cât si asupra pretinselor daune moratorii.

Totodată, arată că, potrivit principiului obligativităţii constatării din oficiu a nulităţii [art. 1247 alin. (3) C. civ..], impune concursul instanţei de judecată, care are rolul de a cenzura şi de a nu lăsa să se manifeste în plan judiciar un act juridic nul absolut.

II.1.2. Recursul principal formulat de intervenienta accesorie G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Prin primele două motive de recurs, recurenta-intervenientă susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţie pe fond cererea de intervenţie pe care a formulat-o, pronunţându-se direct asupra acesteia, precum şi că nu i-a acordat cuvântul pentru susţinerea concluziilor pe fondul apelul incident formulat de soţii Fathi.

Ca atare, arată că instanţa de apel s-a pronunţat direct asupra acestor cereri, cu încălcarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii.

De asemenea, precizează că, în contextul discutării probelor, în şedinţa publica din data de 21 octombrie 2021, instanţa de apel a reţinut: "Dacă se va considera că soluţia primei instanţe este greşită, se va pronunţa o hotărâre intermediară conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ. şi, în evocarea fondului, din perspectiva motivelor de nulitate necercetate de prima instanţă, se va pune în discuţie probatoriul.".

Subliniază recurenta-intervenientă că, fără a reveni asupra încheierii anterioare, în şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021, când s-a dezbătut apelul principal, instanţa de apel (deşi a admis în principiu cererea de intervenţie) nu i-a dat cuvântul pentru susţinerea apelului incident în favoarea căruia intervenise şi nici nu a pus în discuţia părţilor cererea de intervenţie pe fond (procedură diferită de admiterea în principiu).

Mai susţine recurenta-intervenientă şi că instanţa de apel nu a pus în discuţie probatoriul pentru apelul incident, aşa cum reţinuse în şedinţa anterioară, întrucât anumite probe erau specifice tezelor apelului incident.

În opinia sa, criticile aduse în cadrul acestor două motive de recurs sunt încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-intervenientă critică hotărârea recurată, arătând că instanţa de apel a acceptat adăugarea unor motive noi de apel, care nu au fost invocate în faţa primei instanţe.

Astfel, arată că, prin cererea scrisă, recurentul-pârât a investit instanţa de fond cu presupusa renunţare a soţilor Fathi la judecată sau, alternativ, să ia act de o presupusă tranzacţionare; prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 25 septembrie 2021, a respins aceste cereri ale pârâtului, pronunţându-se în cauză doar asupra aspectelor cu care a fost investită.

Menţionează că, prin cererea de apel, recurentul-pârât nu a învestit instanţa cu o cerere prin care să ceară a se lua act de renunţarea la drept, ci a reiterat aceleaşi cereri făcute în faţa primei instanţe, solicitând anularea încheierii de şedinţă din data de 25 septembrie 2021 pentru aceleaşi motive (presupusa renunţare la judecată sau, în subsidiar, presupusa tranzacţionare).

Precizează că, la al doilea termen de judecată, anume cel din data de 16 decembrie 2021, recurentul-pârât a formulat o cerere incidentală prin care a solicitat instanţei de apel să se ia act de presupusa renunţare la drept.

Recurenta-intervenientă susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii incidentale şi a preluat integral motivele noi susţinute de recurentul-pârât, acestea fiind singurele motive pentru care a admis apelul.

Subliniază că instanţa de apel a anulat o încheiere interlocutorie (august 2021), reţinând alte motive decât cele cu care a fost învestită instanţa în faza procesuală de primă instanţă şi, deşi prin "Cererea incidentală" din data de 16 decembrie 2021, recurentul-pârât recunoştea că este vorba despre un motiv nou de apel, pe care dorea să îi valorifice prin cererea incidentală, încălcând normele imperative de procedură, instanţa de apel, în loc sa pună în discuţie cererea incidentală şi admisibilitatea adăugării unui nou motiv de apel, a procedat la acceptarea acestuia (care era tardiv formulat).

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta-intervenientă invocă faptul că instanţa de apel a considerat în mod eronat că o presupusă renunţare la drept are efect dirimant şi peremptoriu şi că instanţa îi poate da efecte juridice direct în apel.

Susţine că procedura prin care se ia act de renunţarea la drept în faţa primei instanţe, reglementată de art. 408 C. proc. civ., este diferită de cea prevăzută de art. 409 C. proc. civ. pentru căile de atac, iar instanţa de apel a încălcat normele de drept procedural, trecând direct la procedura prevăzută de art. 408 C. proc. civ., fără a fi legal învestită cu renunţarea la drept.

Invocă faptul că, în lipsa unei declaraţii exprese de renunţare la drept în faţa instanţei de apel, care să facă aplicabile prevederile art. 409 C. proc. civ., instanţa de apel nu are competenţa materială sau procedurală să aplice direct art. 408 C. proc. civ., aşa cum a făcut-o.

În plus, arată că, dacă instanţa de apel ar fi pus în discuţie cererea incidentală formulată de recurentul-pârât sau cererea sa de intervenţie, ar fi observat că a invocat aspecte procedurale ce ţin de necompetenţa instanţei de apel, respectiv de lipsa legalei învestiri.

Prin motivul cinci de recurs, recurenta-intervenientă, cu referire la declaraţia nr. x/2020, susţine că nu a fost analizată incidenţa nulităţii absolute, prevăzute de O.G. nr. 13/2011, şi nici aplicabilitatea art. 11 C. civ., instanţa de apel considerând, cu încălcarea normelor de drept material şi procedural, că se poate da eficienţă juridică unei operaţiuni interzise de lege.

Şi din această perspectivă, arată că instanţa de apel, dacă ar fi analizat apelul incident şi cererea de intervenţie, ar fi observat ca aceste aspecte sunt tratate pe larg.

Prin cel de-al şaselea motiv de recurs, recurenta-intervenientă invocă faptul că nu există o declaraţie de renunţare la dreptul dedus judecăţii în dosarul nr. x/2019, instanţa de apel admiţând apelul principal în lipsa unei declaraţii exprese de renunţare, formulate în faţa instanţei de fond.

Menţionează că declaraţia nr. x/2020 are prevăzute distinct, pentru fiecare dosar existent între părţi, ce tipuri de renunţări înţeleg părţile să formuleze, pentru prezentul litigiu prevăzându-se doar renunţarea la judecată şi nu la drept (ulterior retractată).

Al şaptelea motiv de recurs cuprinde criticile prin care recurenta-intervenientă susţine că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Făcând referire la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi la instituţia denegării de drept, recurenta-intervenientă arată că, faţă de susţinerile sale din cuprinsul întâmpinării, instanţa de apel a reţinut că situaţiei de fapt îi sunt aplicabile anumite dispoziţii legale, redate ad literam, fără a realiza un raţionament propriu şi fără a le raporta la susţinerile părţilor; instanţa de apel a refuzat analiza susţinerilor sale, formulate prin întâmpinare, precum şi a celor din cuprinsul apelului incident, refuzând, astfel, aplicarea legii în vigoare.

Invocă faptul că instanţa de apel nu a analizat nulitatea drept şi prioritatea nulităţii de drept a unei presupuse renunţări la dreptul subiectiv, obţinută prin violenţă, incidenţa prevederilor O.G. nr. 13/2011, precum şi că nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Similar celor invocate de recurenţii-reclamanţi, apreciază că, dacă instanţa de apel ar fi pus în discuţia părţilor aspectul privind posibilitatea desfiinţării înţelegerii pluripartite reţinute sau existenţa/inexistenţa contestaţiei la executare, ar fi concluzionat că încheierile D. din data de 16 iulie 2020 au fost contestate tocmai sub aspectul lipsei unui acord şi a unui consimţământ valabil cu privire la plata sumei de 3.800.000 euro, pretinse de creditor pe calea executării silite în fiecare din dosarele conexate la dosarul civil nr. x/2019

Recurenta-intervenientă consideră şi că instanţa de apel a ignorat complet chiar voinţa părţilor, exteriorizată expres prin înscrisurile aflate la dosar, încălcând şi principiul disponibilităţii şi, deşi manifestă un profund rol activ în analiza cererii de constatare a renunţării la drept, formulată de recurentul-pârât direct în apel, a procedat la schimbarea temeiului juridic care a stat la baza dezbaterilor vizând problema unei renunţări în faţa instanţei de fond, întrucât cele două instituţii (renunţarea la judecată şi, respectiv renunţarea la drept) nu pot fi confundate, întrucât în planul dreptului substanţial au efecte complet diferite.

În opinia recurentei-interveniente, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ceea ce constituie exces de putere.

Reiterează susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu a dat curs rolului său activ, limitându-se sumar la recalificarea temeiului juridic al renunţării, chiar fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi fără a observa că în faţa primei instanţe, acesta nu a făcut obiectul dezbaterilor.

Consideră că hotărârea recurată este criticabilă şi din perspectiva faptului că, necercetând în mod obiectiv şi nepărtinitor susţinerile părţilor şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de apel a admis implicit că un subiect de drept civil poate proceda, unilateral şi chiar în contra voinţei sale exprimate în mod expres în faţa tribunalului, la ignorarea unei norme imperative pentru a gratifica un creditor urmăritor cu totalul sumelor pretinse în mod nelegal de acesta.

Susţine că nu poate fi considerat valid consimţământul exprimat atunci când o astfel de renunţare intervine prin intermediul forţei coercitive a statului şi sub ameninţarea vânzării bunului la un preţ semnificativ sub valoarea de piaţă.

Invocă faptul că instanţa de apel nu a interpretat nici raportul de evaluare întocmit de H. S.R.L., depus chiar de recurentul-pârât, care confirmă în totalitate susţinerile pe care le-au formulat în legătură cu subevaluarea bunului executat silit şi emiterea declaraţiei nr. x în circumstanţe în care, în mod evident, orice persoană ar fi acţionat într-o modalitate similară.

Prin cel de-al optulea motiv de recurs, recurenta-intervenientă susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în speţă, fiind incidente, în opinia sa, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, reglementate reglementat de art. 6 şi art. 13 alin. (3) C. proc. civ., precum şi de art. 24 din Constituţia României şi nu a stabilit, în condiţii de contradictorialitate, cadrul procesual cu privire la obiectul cererii incidentale având ca obiect solicitarea adresată instanţei de se a constata renunţarea la dreptul subiectiv, în temeiul art. 408 C. proc. civ.

Totodată, apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 15 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al oralităţii, precum şi pe cele ale art. 478 din acelaşi act normativ privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

Precizează că obiectul cererii formulate de recurentul-pârât în faţa instanţei de fond nu a fost niciun moment constatarea renunţării de către reclamant la dreptul subiectiv dedus judecăţii în temeiul art. 408 C. proc. civ., ci de a se lua act, în temeiul art. 406 C. proc. civ., de renunţarea de către recurenţii-reclamanţi, la judecarea cererii de chemare în judecată şi corespunzător, de renunţarea la cererea de obligare acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că, acceptând în mod greşit că s-a aflat în situaţia unei renunţări la dreptul subiectiv în calea de atac, ignorând limitele învestirii instanţei de fond, curtea de apel a pronunţat astfel o hotărâre cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului, pe baza unor motive noi, invocate direct în apel.

Susţine că schimbarea obiectului şi temeiului juridic al cererii nu au fost puse în discuţia părţilor de instanţa de apel, iar prin pronunţarea asupra unei cereri cu un alt obiect, pentru care nu s-au administrat probe la fond, a fost lipsită de o fază procesuală, fiind încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie.

La fel ca recurenţii-reclamanţi, arată că, în faţa instanţei de fond, s-a discutat exclusiv procedural solicitarea recurentului-pârât ca instanţa să ia act de încheierea unei tranzacţii şi respectiv, a unei renunţări la judecată, faţă de aceste cereri fiind invocate atât cauze de nulitate absolută, cât şi de nulitate relativă.

Reiterează susţinerea potrivit căreia temeiul de drept invocat de către recurentul-pârât în faţa primei instanţe a fost exclusiv art. 406 C. proc. civ., în timp ce, în apel, s-a solicitat instanţei constatarea renunţării la dreptul subiectiv în temeiul art. 408 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu schimbarea cadrului procesual de la fond.

Menţionează că nici prin cererea de apel recurentul-pârât nu a dezvoltat in extenso aspectul unei renunţări la dreptul subiectiv, acesta depunând, la termenul din 21 octombrie 2021, în faţa instanţei de apel, o cerere incidentală prin care a solicitat să se constate o renunţare la drept.

Apreciază că modul de soluţionare de către instanţa de apel a acestui incident procedural (în fapt, o cerere nouă în apel), reprezintă o încălcare atât a dreptului la apărare, cât şi a principiul disponibilităţii, soluţia instanţei de apel fundamentându-se în mod greşit exclusiv pe interpretarea dată de recurentul-pârât declaraţiei nr. x, în condiţiile în care, până în faza apelului, nici măcar acesta nu a susţinut că respectiva declaraţie ar conţine o renunţare la dreptul subiectiv.

Printr-o altă critică, recurenta-intervenientă a susţinut că instanţa de apel a procedat greşit şi în ceea ce priveşte regulile de administrare a probelor, omiţând toate aspectele pe care le-a susţinut cu privire la incidenţa nu doar a unor cauze de nulitate relativă a declaraţiei nr. x, dar şi a unor cauze de nulitate absolută – neîndeplinirea cerinţelor art. 2273 C. civ., coroborate cu cele ale: art. 1225 alin. (2) şi (3), art. 1226 alin. (2), art. 1236 şi art. 1237 C. civ.

Arată că menţiunea din declaraţia nr. x, în sensul că, ulterior închiderii dosarului de executare silită, se renunţă la orice pretenţii prezente şi viitoare ce ar putea deriva din contractele de împrumut este lovită de nulitate absolută, constituind mijlocul de prezervare de către creditor a unui avantaj injust şi nelegal, reprezentat de perceperea unor dobânzi remuneratorii şi penalizatoare cu mult peste limita permisă de lege; în plus, renunţarea la un drept este un act procedural de dispoziţie şi trebuie să fie expresă şi neechivocă, invocată personal sau prin mandatar cu procură specială, fiind un act unilateral de voinţă liberă şi neviciată (de existenţa unei temeri absolut convingătoare că patrimoniul personal va suferi o pierdere semnificativă ca urmare a derulării executării silite).

De asemenea, consideră că, instanţa de apel a ignorat flagrant împrejurarea (dovedită prin înscrisurile aflate la dosar) că, ulterior pretinsei închideri a dosarului de executare silită nr. x/2019, în baza aceloraşi titluri executorii şi prin intermediul aceluiaşi executor, este instrumentată o nouă executare silită pentru pretinsa diferenţă de penalităţi la care s-ar fi renunţat, executare care a format obiectul dosarului execuţional nr. x/2020 (finalizată prin consemnarea sumei pretinse).

Recurenta-intervenientă susţine şi că, ajungând la concluzia că declaraţia nr. x ar fi conţinut o renunţare la dreptul subiectiv, instanţa de apel a ignorat flagrant principiul rolului activ al instanţei, în temeiul căruia avea obligaţia să supună controlului său declaraţia în discuţie, pentru a cerceta dacă prin aceasta s-a urmărit eludarea unor norme de ordine publică.

Subliniază că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 sunt norme imperative, de ordine publică, care se aplică tuturor raporturilor în care părţile stipulează o dobândă remuneratorie sau convenţională, constituind o reglementare specială, iar, faţă de consecinţa decăderii, expres prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, este evident că nu poate opera o pretinsă renunţare la dreptul subiectiv.

În opinia recurentei-interveniente, validarea de către instanţa de apel a unei pretinse renunţări la dreptul subiectiv de a contesta plata unor dobânzi remuneratorii şi penalizatoare de peste 10 ori mai mari decât limita permisă de lege, în contra unor dispoziţii legale care interesează ordinea publică, nu poate fi făcută decât prin ignorarea completă a rolului activ al instanţei, dar şi a normei legale incidente; raţionamentul instanţei de apel permite ca, printr-o eventuală înţelegere a părţilor, să fie limitate, modificate sau înlăturate efectele unor norme legale imperative, ceea ce nu poate fi admis.

Apreciază că, în consecinţă, nu suntem în sfera exerciţiului discreţionar al unor drepturi, exerciţiul acestor drepturi fiind limitat chiar de cadrul normativ, aspect care putea şi trebuia să fi fost cenzurat de instanţa de apel.

Susţine că raţionamentul curţii de apel care a validat renunţarea la dreptul subiectiv reprezintă, în realitate, un caz de fraudă la lege, prohibit expres, întrucât o astfel de operaţiune ar fi nulă absolut, în sensul art. 1237 C. civ. renunţarea la dreptul subiectiv nu ar fi altceva decât mijlocul prin care s-ar eluda aplicarea art. 5 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 13/2011, dar şi a celorlalte norme imperative în materie de nulitate absolută, incidente în privinţa unor clauze ale contractelor de împrumut din prezenta cauză.

În cadrul motivului nouă de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-intervenientă critică decizia recurată arătând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Astfel, la fel ca recurenţii-reclamanţi, invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit situaţia de fapt a speţei, ceea ce, în opinia sa, conduce la o argumentare contradictorie a deciziei, precum şi la ignorarea completă a unor probe, inclusiv a clarificărilor solicitate de instanţa cu ocazia dezbaterii apelului.

Prezentând circumstanţele în care a fost dată declaraţia nr. x, apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, procedând în maniera solicitată de creditorul urmăritor, recurenţii-reclamanţi şi-ar fi exercitat abuziv drepturile cu scopul de a vătăma sau păgubi pe creditor.

În continuare, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, aduce în discuţie aceleaşi argumente pe care le-au prezentat şi recurenţii-reclamanţi prin propria cerere de recurs, cu privire la reaua-credinţă şi exercitarea abuzivă a drepturilor de către recurentul-pârât, la motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, pretins a fi fost cuprinse în motivarea instanţei de apel.

Ca atare, a susţinut că instanţa de apel a realizat nu numai o analiză formală (incompletă) a apărărilor formulate prin întâmpinare, dar şi a motivelor de apel sumarizate prin apelul incident, nu a analizat deloc o parte dintre apărările susţinute în etapa apelului şi în primă instanţă şi a omis să pună în discuţie şi să se pronunţe cu privire la probele administrate.

Apreciază că instanţa de apel nu s-a conformat obligaţiei imperative de a soluţiona cauza cu respectarea principiului disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil al părţilor implicate în proces.

În opinia recurentei-interveniente, absenţa din decizia recurată a oricărei analize care să releve o reevaluare concretă şi efectivă a situaţiei de fapt, corespunzător criticilor susţinute prin întâmpinarea la cererea de apel, ilustrează neobservarea exigenţelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a celor stabilite imperativ dispoziţiile art. 6 şi 8 din acelaşi act normativ.

Prin ultimul motiv de recurs, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-intervenientă a adus deciziei recurate critici identice cu cele formulate de către recurenţii-reclamanţi în dezvoltarea propriului motiv de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, critică cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la efectele pe care le produce declaraţia nr. x, susţinând că, în analiza acesteia, nu se regăsesc elementele evidenţiate de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: manifestarea neechivocă de voinţă şi temeiul de drept.

Apreciază că interpretată fie singular (ca act individual), fie în contextul în care a fost emisă, declaraţia nr. x nu conţine o renunţare la dreptul subiectiv, iar, în măsura în are s-ar aprecia că aceasta conţine o renunţare, o astfel de renunţare nu este valabil dată, fiind lovită de nulitate absolută, în principal, pentru încălcarea unor dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general [art. 1247 alin. (1) C. civ..].

Susţine că, în speţă, instanţa de apel a considerat în mod greşit că ne aflăm în situaţia în care părţile ar putea confirma sau mai grav, ar putea renunţa la dreptul subiectiv de a invoca o cauză de nulitate absolută decurgând din încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.

Subliniază şi că, raportat la prevederile art. 1325 C. civ., instanţa de apel nu putea limita cercetarea actului doar la efectele acestuia, fiind obligată să se asigure că şi sub aspectul încheierii lui au fost respectate cerinţele legii.

Consideră că efectele pretinsei înţelegeri pluripartite identificate de instanţa de apel ignoră toate susţinerile referitoare la neîndeplinirea cerinţelor art. 2273 alin. (1) coroborat cu art. 1225 alin. (2) şi (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, precum şi cu art. 1237 C. civ., aplicabile pretinsului act juridic unilateral.

Totodată, arată că instanţa de apel, concluzionând că s-ar afla în prezenţa unei tranzacţii complexe pluripartite, a ignorat toate apărările formulate în legătură cu lipsa oricărei tranzacţii.

Recurenta-intervenientă mai invocă şi faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că, potrivit art. 1325 C. civ., dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, a omis să analizeze încheierea şi efectele declaraţiei nr. x prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 1179, 1225 şi 1236-1238, texte care reglementează condiţiile de validitate a contractelor.

Arată că scopul părţilor la emiterea declaraţiei în discuţie nu a fost nici analizat şi nici stabilit de către instanţa de apel prin raportare la cerinţele de validitate a contractului şi la intenţia reală a acestora, iar, pe de altă parte, analizarea condiţiilor de valabilitate a cauzei exclusiv prin prisma intereselor pragmatice ale creditorului urmăritor reprezintă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, susţine şi că instanţa de apel nu a analizat existenţa cauzei ilicite şi frauda la lege prin raportare la circumstanţele în care a fost emisă decizia nr. x, iar, considerând că partea are libertatea de a renunţa la dreptul subiectiv, instanţa a validat, în realitate, un comportament nelegal.

Consideră că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1324 şi următoarele C. civ. şi arată că, potrivit art. 1325 C. civ., toate prevederile generale aferente contractelor se aplică şi în cazul actelor juridice unilaterale.

Recurenta-intervenientă invocă şi faptul că instanţa de apel, deşi a concluzionat în mod eronat că ne-am afla în prezenta unui act juridic unilateral, a omis să se pronunţe cu privire la aspectele privind neîndeplinirea condiţiilor de validitate a actului juridic, invocate prin întâmpinarea din apel.

Totodată, arată că actelor unilaterale li se aplică regimul juridic al nulităţilor (art. 1246 C. civ.), în cadrul cărora se includ o seamă de prevederi speciale legate de actele juridice unilaterale (art. 1262-1265 C. civ.), aspect ignorat, în opinia sa, de către instanţa de apel.

Mai susţine şi că, în legătură cu pretinsul act juridic unilateral (declaraţia nr. x), instanţa de apel a ignorat principiile aplicabile contractelor în materia regulilor de interpretare, întrucât regulile de interpretare ale contractelor (art. 1266-1269 C. civ.) impuneau o concluzie contrară celei la care a ajuns sau, cel puţin, necesitau administrarea de probe suplimentare.

Subliniază că, din înscrisurile administrate, rezultă că nu s-a avut în vedere în niciun moment o eventuală renunţare la dreptul subiectiv de a refuza plata dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare superioare limitelor prevăzute de lege, iar, în ceea ce priveşte forţa obligatorie (art. 1270 C. civ.) a unui act juridic unilateral, irevocabilitatea trebuie considerată de la un anumit moment.

Consideră că instanţa de apel a interpretat greşit şi argumentele care au vizat lipsa oricărei tranzacţii, argumente întemeiate fundamental pe faptul că nulitate absolută, decurgând din încălcarea dispoziţiilor legale imperative conţinute în O.G. nr. 13/2011, este o nulitate care nu este susceptibilă de confirmare şi asupra căreia nu se poate tranzacţiona, deoarece depăşeşte sfera drepturilor asupra cărora părţile ar putea dispune.

Menţionează că, potrivit art. 2274 alin. (2) C. civ., este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii şi invocă faptul că, dacă prin contract, părţilor le este interzisă tranzacţionarea unei cauze de nulitate absolută, în afară de cazul în care legea permite tranzacţionarea, iar părţile tranzacţionează expres asupra nulităţii (cauzei de nulitate), cu atât mai puţin poate fi admis că pe calea actului juridic unilateral se poate acoperi sau renunţa la invocarea unei cauze de nulitate absolută; din declaraţie nu rezultă nici direct nici indirect, o manifestare a voinţei a declarantului, în sensul că renunţă la invocarea cauzei de nulitate absolută a clauzelor privind plata daunelor moratorii totalizând 570.000 euro şi a penalităţii de 0,2% pe zi de întârziere, calculate atât asupra debitului principal, cât şi asupra pretinselor daune moratorii.

II.1.3. Recursul incident formulat de pârâtul C. împotriva încheierilor de şedinţă din 21 octombrie 2021 şi 17 decembrie 2021, precum şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Recursul incident este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţinând că hotărârile împotriva cărora a fost declarată calea de atac au fost date prin nerespectarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte încheierea instanţei de apel pronunţată la data de 21 octombrie 2021, apreciază că au fost încălcate prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 309 din acelaşi act normativ, împrejurare ce a produs vătămări pe plan procesual, în sensul încălcării dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, prin încheierea din data de 21 octombrie 2021, a respins proba cu martorul propus, reţinând că ar tinde a demonstra aspecte care fie nu pot fi dovedite prin martori deoarece se referă la acte juridice a căror valoare este mai mare de 250 RON, fie au la bază teze probatorii care excedează cadrul procesual din apel.

Faţă de această împrejurare, precizează că proba cu un martor a fost propusă cu teza probatorie reprezentată de faptul că sumele nu au fost împrumutate de reclamanţi pentru nevoi personale, ci în scop de afaceri, respectiv să dovedească faptul că raportul juridic care s-a născut în urma încheierii contractelor de împrumut şi a actelor adiţionale este unul între profesionişti.

Subliniază că raportul juridic şi calitatea în care o parte şi-a asumat în respectivul raport juridic drepturi şi obligaţii (fie simplu particular, fie profesionist) reprezintă un aspect extrinsec actului juridic ce reprezintă izvorul raportului juridic.

Menţionează că proba propusă nu avea ca scop demonstrarea existenţei unui act juridic sau a întinderii acestuia, ci a unui fapt juridic independent de existenţa actului juridic, respectiv acela că recurenţii-reclamanţi exploatează o întreprindere cu scop lucrativ (activităţi specifice domeniului imobiliar).

Totodată, apreciază că şi sintagma din considerente referitoare la faptul că teza probatorie ar depăşi cadrul procesual atrage încălcarea prevederilor procesuale anterior menţionate, în condiţiile în care, în prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu verificarea unei cauze de nulitate relativă care se aplică doar raporturilor juridice ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ; or, demonstrarea faptului juridic al calităţii de profesionişti a recurenţilor-reclamanţi nu depăşeşte cadrul procesual, fiind în limita strică a acestuia.

Recurentul-pârât mai susţine şi că nu există nicio normă care prezumă relativ sau absolut faptul că persoanele fizice ar contracta de plano în afara unei întreprinderi cu scop lucrativ, sens în care pentru a se soluţiona cauza implicit instanţa trebuie să administreze probe care să demonstreze regimul raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă, arată că, în speţă, considerentele referitoare la simulaţie nu au suport în vreun silogism juridic, având în vedere faptul că nu există în cauză niciun act juridic care să confirme sau să stabilească faptul că, la data încheierii actelor adiţionale, părţile ar fi contractat în afara unei întreprinderi cu scop lucrativ.

De asemenea, în opinia recurentului-pârât, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 231 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., atunci când a respins cererea de eliberare a înregistrării audio a şedinţei din data de 6 noiembrie 2020.

Subliniază că teza probatorie a respectivei solicitări a fost reprezentată de faptul că "(...) deşi la momentul luării interogatoriului reclamantului A. au fost menţionate anumite aspecte, acestea nu se regăsesc în interogatoriul consemnat (...)".

Învederează că, pentru a putea contesta efectiv notele grefierului potrivit art. 231 alin. (3) C. proc. civ. şi consemnările acestuia referitoare la răspunsurile la interogatoriu, era imperios necesar să se dispună eliberarea înregistrării potrivit prevederilor art. 231 alin. (5) lit. a) şi alin. (6) C. proc. civ.

Menţionează că, în cauză, cererea de eliberare a fost formulată la termenul imediat următor termenului în care a fost administrat interogatoriu, respectiv la primul termen din apel, ţinând cont de faptul că interogatoriu a fost administrat în aceeaşi şedinţă în care a avut loc şi dezbaterea cauzei în fond.

Prin motivarea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 decembrie 2021, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele procedurale privind incompatibilitatea judecătorilor.

Precizează că, prin intermediul cererii de recuzare, a arătat faptul că necesitatea formulării acesteia a survenit ca urmare a faptului că prin considerente încheierii din data de 21 octombrie 2021 a fost depăşit cadrul admisibilităţii probelor, sens în care judecătorii au antamat şi rezultatul final al cererii de apel; încă de atunci a arătat faptul că recuzarea nu a fost formulată în raport de soluţia de respingere a probelor.

Astfel, recurentul-pârât arată că, prin considerentele încheierii din 21 octombrie 2021, instanţa a reţinut că "interogatoriu părţilor sau audierea martorilor nu poate fi încuviinţată pentru a se dovedi simulaţia prin schimbare de obiect sau prin interpunere de persoane (schimbarea calităţii părţilor sau a unei dintre acestea) din moment ce instanţa de fond şi, implicit, instanţa de apel nu au fost sesizate cu o acţiune în constatarea simulaţiei (...)".

Recurentul-pârât apreciază că prin acest considerent, se prefigurează o decizie asupra faptului că în soluţionarea cererii de apel nu s-ar mai putea reţine calitatea de profesionist în persoana recurenţilor-reclamanţi, prin raportare la cadrul procesual stabilit în cauză; cei doi judecători deja au decis că, pentru a se putea reţine o altă calitate decât cea reţinută de instanţa de fond, ar fi trebuit ca acesta să fie învestită cu o acţiune în simulaţie.

Ca atare, consideră că, astfel, considerentul de mai sus pare că soluţionează principalele şi cele mai importante critici formulate prin cererea de apel, respectiv cele cuprinse la punctele 52-80 din cererea de apel.

Arată că, prin aceleaşi considerente cei doi judecători s-au pronunţat asupra motivelor de apel care tind să demonstreze faptul că o persoană fizică poate fi considerată profesionist şi în lipsa unei autorizaţii emise în acest scop şi asupra motivelor potrivit cărora o persoană fizică poate fi profesionist şi poate încheia cu titlu ocazional contracte de împrumut fără a intra sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) C. civ.

În opinia recurentului-pârât, curtea de apel, prin încheierea din data de 17 decembrie 2021, a încălcat prevederile art. 44 alin. (1) C. proc. civ. raportat la cele ale art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., privind motivele de incompatibilitate a judecătorilor.

Prin urmare, apreciind că instanţa de apel a încălcat norme procedurale privind admisibilitatea probelor, precum şi incompatibilitatea judecătorilor, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierilor atacate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât C. a depus întâmpinare la recursurile declarate de către părţile adverse, combătând argumentele aduse prin cererile de recurs, pe care le apreciază a fi neîntemeiate, şi solicitând respingerea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâtul C. formulând susţineri ce tind a demonstra caracterul nefondat al acestuia, arătând, în esenţă, că teza probatorie pentru care fusese solicitată proba cu un martor excedează cauza dedusă judecăţii, fiind, din acest motiv, şi neutilă soluţionării pricinii, precum şi că instanţa de apel nu a încălcat normele ce reglementează incompatibilitatea judecătorilor.

Totodată, au apreciat că nu poate constitui o critică de nelegalitate susţinerea părţii adverse privind încălcarea prevederilor art. 231 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

În concluzie, au solicitat respingerea recursului incident, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-intervenientă G. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, susţinând că acesta nu a răspuns în fapt la niciuna dintre tezele relevante incidente şi specifice căii de atac a recursului.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 iunie 2022, în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022, când, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru deliberare şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 29 noiembrie 2022, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte apreciază potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi şi recurenta-intervenientă, în cea mai mare parte, formulează critici comune împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, astfel încât, se va răspunde acestora în cadrul unor considerente comune, în timp ce intervenienta G. S.R.L., pe lângă acestea, are şi critici proprii, subsumate poziţiei sale procesuale şi formei de procedură la care a înţeles să recurgă pentru a interveni în proces (cerere intervenţie accesorie în interesul apelanţilor-reclamanţi, titulari ai unui apelul incident în faţa curţii de apel, cerere consacrată de art. 63 din C. proc. civ.); de asemenea, recurenţii-reclamanţi au formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 16.12.2021 prin care instanţa de apel a amânat pronunţarea asupra cauzei si au fost date o serie de dezlegări incidentale asupra unor aspecte ce au format obiectul dezbaterilor.

Ambele categorii de recurenţi se prevalează de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., iar recurenta-intervenientă susţine şi teza de la art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. (încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe).

În ceea ce priveşte motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. – instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti – este ilustrat prin susţinerea unei pronunţări a instanţei pe calea unor pretinse dispoziţii generale, dar şi prin referirea la încălcarea principiilor procesului echitabil şi a altor principii fundamentale ce guvernează procesul civil.

În acelaşi context, se invocă de către recurenţi şi refuzul instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la incidenţa O.G. nr. 13/2011, sens în care aceştia impută instanţei de apel denegarea de dreptate, întrucât nu a aplicat legea în vigoare, care o obliga să analizeze dacă în cauză operează un motiv de nulitate absolută, care nu poate face obiectul unei renunţări sau confirmări din partea titularului dreptului subiectiv.

Înalta Curte reţine că ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că instanţa a intrat în sfera atribuţiilor celorlalte două puteri ale statului – legislativă şi executivă.

Se constată că dintre aceste posibile variante, recurenţii au în vedere ipoteza uzurpării unui atribut al puterii legiuitoare, întrucât s-a susţinut că instanţa de apel s-ar fi pronunţat pe calea unor pretinse dispoziţii generale, sens în care au făcut trimitere şi la art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. în schimb, atunci când se explicitează această critică se face referire la evocarea enunţiativă de către instanţa de apel în cuprinsul considerentelor deciziei recurate a dispoziţiilor legale de drept material şi de drept procesual pe care le-a considerat incidente pentru soluţionarea pricinii în etapa procesuală cu a cărei soluţionare era învestită, fără a dezvolta un raţionament propriu şi fără a aplica aceste dispoziţii legale la susţinerile părţilor şi probele aflate dosarul cauzei.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că cele susţinute de către recurenţi cu titlu de motiv de casare încadrabil în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu sunt apte a susţine în mod veritabil acest caz de recurs, întrucât enunţarea de către instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, chiar fără a argumenta modalitatea de aplicare a fiecărei dintre ele în dosar, nu poate constitui un caz de pronunţare pe calea unor dispoziţii generale; eventual, o astfel de omisiune ar fi susceptibilă de sancţionare prin invocarea altor vicii de nelegalitate consacrate de art. 488 din cod, dacă sunt îndeplinite cerinţele cazului de casare respectiv.

Însă, din analiza deciziei recurate, se constată că nu pot fi identificate dispoziţii ale instanţei (fie în cuprinsul dispozitivului, fie în cadrul unor considerente decizorii) care să îşi propună să depăşească sfera de obligativitate şi opozabilitate a efectelor hotărârii judecătoreşti, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 435 din C. proc. civ.

În plus, recurenţii, invocând denegarea de dreptate, ilustrată prin trimiterea inclusiv la dispoziţii art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, dar şi la prevederile art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., dezvoltă critici prin care pretind că, în speţă, printr-o greşită aplicarea a dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a luat act de renunţarea la dreptul dedus judecăţii, astfel că, soluţionând pricina pe baza acestui incident procedural, curtea de apel nu a trecut la analizarea fondului cauzei (a criticilor din motivele de apel vizând fondul şi a apărărilor invocate prin întâmpinare), întrucât a devenit de prisos, faţă de soluţia pronunţată, prin care (în aprecierea sa) dădea eficienţă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că aceste critici se circumscriu motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., critici care nu sunt însă fondate, astfel cum s-a arătat.

Dacă titularul cererii de chemare în judecată, fundamentându-se pe valorificarea unui drept subiectiv civil sau a unui interes propriu ocrotit de lege, în mod veritabil renunţă fie la cererea de chemare în judecată, fie la dreptul dedus judecăţii (în apel manifestarea dreptului de dispoziţie procesuală, putându-se particulariza în alte acte de dispoziţie subsumate aceleiaşi finalităţi), instanţa de judecată are obligaţia de a da curs manifestărilor de voinţă neechivoce ale părţii, în aplicarea normelor de procedură edictate în acest scop, întrucât regula în materie este că procesul civil nici nu porneşte şi nici nu continuă ex officio (excepţii prevăzute de lege neinteresând cauza pendinte).

Prin urmare, neanalizarea de instanţă a motivelor de apel referitoare la fondul cauzei nu reprezintă o omisiune imputabilă instanţei de apel (aptă a fi fost sancţionată pe temeiul art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.), ci reprezintă aplicarea regulilor de procedură care dau prioritate actelor procedurale de dispoziţiile ale părţilor şi au ca finalitate încetarea procesului, întrucât obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor [art. 9 alin. (2) din Cod], principiul rolului activ al judecătorului găsindu-şi limitarea în cel al disponibilităţii părţilor procesului.

Întrucât recurenţii susţin, şi în cadrul acestui motiv de recurs, chestiunea neanalizării incidenţei O.G. nr. 13/2011 în ceea ce priveşte actul procedural de dispoziţie căruia curtea de apel i-a dat eficienţă în calificarea juridică dată declaraţiei nr. x (criticată de către recurenţii reclamanţi şi intervenientă), susţinând această critică şi în cadrul argumentelor dezvoltate pe temeiul ipotezelor de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza ulterior acest aspect, întrucât este inadecvată cercetarea acestei critici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 din cod.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondat motivul de casare încadrat de recurenţii-reclamanţi şi de intervenientă în cazul de la art. 488 alin. (1) pct. 4, nefiind întrunite cerinţele acestuia şi nici cele de la art. 488 alin. (1) pct. 5 în care au fost recalificate, potrivit celor arătate, unele dintre criticile dezvoltate de recurenţi.

Pe de altă parte, se reţine că recurenţii-reclamanţi şi intervenienta, în cadrul acestui motiv de recurs (pct. 4), formulează şi alte critici susceptibile de încadrare în norma de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume: nestăruirea prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului – încălcarea art. 22 alin. (2) din cod; încălcarea principiului disponibilităţii părţilor prin ignorarea voinţei lor, exteriorizată expres prin înscrisurile aflate la dosar; schimbarea temeiului juridic care a stat la baza dezbaterilor vizând problema renunţării reclamanţilor în faţa instanţei de fond; încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel s-a limitat sumar la recalificarea temeiului juridic al renunţării, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi fără a observa că în fata tribunalului această chestiune nu a făcut obiectul dezbaterilor; că instanţa de apel prin calificarea dată declaraţiei nr. x a permis părţilor ca prin utilizarea instituţiei renunţării la dreptul subiectiv, să evite conformarea la norme imperative, de ordine publică ale sistemului de drept etc.

Având în vedere că recurenţii au reluat aceste critici şi în cadrul motivului de recurs de la pct. 5 (potrivit propriei încadrări), Înalta Curte le va analiza exclusiv din perspectiva acestui caz de casare, criticile anterior enunţate nefiind susceptibile de a se circumscrie în mod real motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În esenţă, din perspectiva cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi şi intervenienta) susţin că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, anume încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, a dispoziţiilor art. 406 şi 408 din C. proc. civ., art. 478 din acelaşi cod etc., susţinând că în apel nu s-a respectat cadrul obiectiv al judecăţii şi au fost acceptate cereri noi în calea devolutivă de atac.

În vederea analizării acestor critici, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea cronologiei cererilor părţilor şi actelor de procedură ale acestora, dar şi ale instanţelor de fond, cu relevanţă în acest context.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea depusă de pârât la 6.08.2020, dezbătută în faţa tribunalului prin încheierea din 11.09.2020, acesta a solicitat să se dea efect declaraţiei autentificate sub nr. x/16.07.2020 date de reclamanţi; prima instanţă, prin încheierea din 25.09.2020, a respins cererea pârâtului de a se lua act de renunţarea la judecată de către reclamanţi, precum şi de pronunţare a unei hotărâri de expedient, respingându-se ca neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes în soluţionarea cererii de chemare în judecată, excepţie invocată de către pârât.

Această încheiere din 25.09.2020 (alături de sentinţa civilă nr. 1869/27.11.2020 a tribunalului) au fost atacate pe calea unui apel principal de către pârât.

Curtea de apel, prin decizia recurată, a reţinut că apelantul-pârât a susţinut că prin declaraţia autentificată sub nr. x/16.07.2020, reclamanţii au renunţat la judecată, tranzacţionând cu creditorul care, la rândul lui, a făcut anumite concesii debitorilor. De asemenea, acelaşi apelant-pârât, prin motivele apelului declarat, a arătat că prin această declaraţie s-a renunţat şi la dreptul dedus judecăţii, adică la dreptul de a se invoca nulitatea clauzelor indicate în cererea introductivă.

La data de 20.10.2021, apelantul-pârât a formulat în faţa curţii de apel o cerere incidentală, solicitând să ia act de renunţarea intimaţilor-reclamanţi la însuşi dreptul dedus judecăţii în cauza aflată pe rolul său.

Cu referire la aceste cereri şi acte de procedură ale părţilor şi ale instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi şi intervenienta susţin că au fost încălcate reguli de procedură esenţiale în derularea procesului civil.

Astfel, în primul rând, se susţine că operaţiunea juridică a calificării declaraţiei autentificate sub nr. x date de reclamanţi în faţa unui notar public şi depusă la dosarul de primă instanţă nu a făcut obiectul învestirii instanţei de apel, că nu ar fi fost supusă dezbaterii părţilor, dar şi că cererea incidentală formulată de apelantul-pârât la 20.10.2021 (de a se lua act de renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, ca efect al acestei declaraţii) a depăşit limitele devoluţiunii în calea de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 478 din C. proc. civ., fiind fie o cerere nouă în apel, fie un motiv nou, invocat în cursul soluţionării apelului.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit celor deja arătate, pârâtul cauzei a atacat cu apel încheierea primei instanţe din 25.09.2020 prin care, între altele, s-a respins cererea sa de a se lua act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii de chemare în judecată, în valorificarea efectelor declaraţiei nr. x, iar prin motivele apelului declarant, a supus analizei curţii de apel însăşi calificarea manifestării de voinţă a reclamanţilor rezultată din conţinutul acestui act autentic notarial extrajudiciar; de altfel, rezultă că apelantul-pârât a susţinut în mod explicit în memoriul de apel, teza interpretării acestei declaraţii în sensul unei renunţări a reclamanţilor la dreptul dedus judecăţii.

Că este aşa o confirmă, odată în plus, şi constatarea apărărilor invocate de către intimaţii-reclamanţi în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de apel ale pârâtului, în acest sens, curtea de apel reţinând că "apelanţii reclamanţi au susţinut prin întâmpinarea la apelul principal că declaraţia nr. x/16.07.2020 era un act de dispoziţie de drept procesual (renunţare la judecată) şi nu un act de dispoziţie de drept material (renunţare la dreptul pretins)."

Faptul că apelantul-pârât a mai formulat şi cererea din 20.10.2021, prin care solicita să se ia act de cererea de renunţare la dreptul pretins, nu constituia nicio o cerere nouă în apel şi nici un motiv nou de apel, invocate în cursul soluţionării căii de atac, întrucât, astfel cum s-a arătat, chestiunea calificării declaraţiei nr. x a fost invocată de către apelantul-pârât prin motivele de apel, iar apelanţii-reclamanţi (titulari ai apelului incident) au combătut, prin întâmpinarea formulată la motivele de apel, această interpretare preconizată de pârât.

Ca atare, reluarea, prin cererea depusă la 20.10.2021, a concluziei care s-ar fi impus în măsura în care instanţa de apel valida punctul de vedere al apelantului-pârât,cu referire la calificarea declaraţiei nr. x în sensul celor susţinute de acesta prin motivele de apel, nu a fost de natură nici să învestească instanţa de apel cu depăşirea limitelor judecăţii la prima instanţă (art. 478 din C. proc. civ.) şi nici a limitelor fixate prin cererea de apel (art. 477 din cod).

În subsidiar, poate fi făcută precizarea că, şi în ipoteza în care apelantul-pârât nu ar fi făcut menţiune expresă în cererea de apel despre o calificare a declaraţiei nr. x în sensul renunţării reclamanţilor la drept, cererea depusă la 20.10.2021 putea fi formulată în mod legal în cursul soluţionării căii de atac cu valoarea celor prevăzute de art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. – explicitarea pretenţiilor care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, astfel cum această normă a fost interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 28/2015, publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015.

Nici încălcarea dreptului la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), a principiului contradictorialităţii (at. 14 din acelaşi cod), al rolului activ al judecătorului (art. 22) ori înfrângerea garanţiilor procesului echitabil (art. 6 din C. proc. civ. şi din Convenţia europeană a drepturilor omului) nu pot fi reţinute, susţinerile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-interveniente fiind concepute, de asemenea, în legătură cu interpretarea dată de curtea de apel declaraţiei autentificate sub nr. x.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reiterează argumentul că problema calificării manifestării de voinţă a reclamanţilor din cuprinsul declaraţiei nr. x, a făcut obiect al criticilor apelantului-pârât în cuprinsul motivelor de apel, iar cererea de apel a fost comunicată apelanţilor-reclamanţi (intervenienta nefiind parte în cauză în etapa măsurilor prealabile stabilirii termenului de judecată în apel), iar apelanţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la acestea.

Drept urmare, nu există niciun temei a se susţine că această chestiune ar fi fost dezlegată de instanţa de apel doar în cuprinsul considerentelor, aşadar, într-o manieră care să îi surprindă pe reclamanţi sau fără ca aceştia să o fi cunoscut şi să aibă posibilitatea de a-şi face apărări în raport de aceste susţineri ale apelantului-pârât.

Pe de altă parte, astfel cum deja s-a arătat, apelanţii-reclamanţi au exprimat un punct de vedere asupra calificării propuse de către apelantul-pârât, susţinând fără echivoc, în cuprinsul întâmpinării, că declaraţia nr. x/16.07.2020 era un act de dispoziţie de drept procesual (renunţare la judecată) şi nu un act de dispoziţie de drept material (renunţare la dreptul pretins).

Mai mult decât atât, astfel cum va rezulta din considerente subsecvente ale prezentei decizii, apelanţii-reclamanţi au invocat şi apărări de fond prin care au invocat cauze de nulitate absolută şi relativă a acestei declaraţii nr. x, pentru ipoteza calificării acesteia ca fiind o renunţare la drept.

Or, pentru etapa preliminară fixării primului termen de judecată în apel principiile contradictorialităţii, al dreptului la apărare se realizează, în etapa scrisă, prin comunicarea actelor de procedură ale fiecărei părţi către adversarii din proces, în condiţiile art. 471 din C. proc. civ., toate acestea fiind şi elemente ce dau conţinut şi dreptului părţilor la echitatea procedurii şi din perspectiva egalităţii armelor.

De asemenea, Înalta Curte constată că apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să îşi expună şi oral în faţa instanţei de apel, la termenul din 16.12.2021 de dezbatere asupra căilor de atac declarate în cauză, punctul de vedere şi argumentele propria, susţinerile acestora prin apărător fiind consemnate în încheierea menţionată; ca atare, se apreciază că principiul oralităţii a fost respectat (art. 15 din C. proc. civ.).

Totodată, este de menţionat că nu era necesară supunerea separate, spre dezbaterea părţilor, a chestiunii calificării declaraţiei nr. x a reclamanţilor (aceasta fiind chestiunea tratată de ambele părţi prin actele procedurale proprii poziţiei lor procesuale în calea de atac – cererea de apel şi întâmpinare), întrucât curtea de apel nu a schimbat obiectul şi temeiul cererii decât prin reformarea soluţiei date de prima instanţă prin încheierea din 25.09.2020, încheiere atacată cu apel de către pârât.

Aşadar, rejudecând în apel cererea, şi dând chestiunii litigioase o altă interpretare şi calificare decât cele către care s-a orientat tribunalul, curtea de apel a reţinut teza renunţării la dreptul subiectiv dedus judecăţii.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate aceste critici ale recurenţilor, nefiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Într-o altă critică, dezvoltată pe temeiul aceleiaşi teze de recurs, s-a susţinut de aceiaşi recurenţi, greşita aplicare a prevederilor art. 406, art. 408 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă arătând că, de altfel, renunţarea la dreptul dedus judecăţii, atunci când are loc în calea de atac, este supusă regulilor de la art. 409 din C. proc. civ.

În privinţa declaraţiei recurenţilor-reclamanţi, autentificată sub nr. x/16.07.2020, aceştia au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei în apel, că aceasta reprezintă o renunţare la judecată, în temeiul art. 406 din C. proc. civ. (temei de drept menţionat ca atare în cuprinsul declaraţiei), iar nu o renunţare la drept, în procedura reglementată de art. 408 din acelaşi cod.

Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acestei cereri era inserat temeiul de drept de la art. 406 din C. proc. civ., curtea de apel a dat o interpretare naturii juridice a acestei manifestări de voinţă a reclamanţilor pornind în sens invers, şi anume de la contextul factual al cauzei şi îndepărtându-se de conţinutul intrinsec al acestui înscris autentic extrajudiciar, în condiţiile în care acesta avea aptitudinea prin el însuşi de a produce efecte juridice în plan procesual.

Se apreciază că pentru a ajunge la o altă calificare juridică a acestei manifestări de voinţă a reclamanţilor [soluţie, în principiu, posibilă, în temeiul art. 477, 478 şi art. 22 alin. (1), (2), (4) şi (5) din C. proc. civ..], instanţa de apel era ţinută să observe cerinţele procedurale presupuse de aplicarea art. 406 din C. proc. civ. şi, consecutiv, să demonstreze în mod judicios de ce se impunea înlăturarea temeiului juridic menţionat fără echivoc de declaranţi în cuprinsul înscrisului autentic menţiona, cele două acte de procedurale de dispoziţie având consecinţe juridice total diferite.

Numai în măsura în care o atare demonstraţie era făcută, în aplicarea principiului conversiunii actelor juridice (cu incidenţă şi în materia dreptului procesual civil), curtea de apel putea trece la verificarea acestei manifestări de voinţă în baza art. 408 din C. proc. civ., cercetând în mod complet condiţiile legale desprinse din această normă de procedură.

Or, instanţa de apel a ignorat că manifestarea de voinţă neechivocă, explicită şi reiterată în apel în mod constant de către recurenţii-reclamanţi, exprimată în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. x, era aceea de renunţare la judecată, iar nu de renunţare la dreptul dedus judecăţii, în condiţiile în care aceştia erau titularii declaraţiei respective, curtea de apel a omis să analizeze această declaraţie exclusiv pe baza criteriilor din art. 408 din C. proc. civ., aplicabile, în mod corespunzător şi în condiţiile în care manifestarea de voinţă a reclamanţilor a fost exprimată în cuprinsul unui act notarial extrajudiciar, iar nu în faţa instanţei de judecată.

O astfel de demonstraţie lipseşte din cuprinsul motivării deciziei recurate, astfel cum corect susţin recurenţii pe baza motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind întrunite şi cerinţele cazului de casare de la pct. 5, potrivit celor arătate.

În plus, şi pentru ipoteza subsidiară (aplicarea principiului conversiunii actelor juridice), deci în prezenţa unei veritabile necesităţi de recalificare a manifestării de voinţă a reclamanţilor din cuprinsul declaraţiei nr. x într-o cerere de renunţare la însuşi dreptul dedus judecăţii în sensul celor prevăzute de art. 408 din C. proc. civ., pentru a da eficienţă unei astfel de pretinse manifestări de voinţă a reclamanţilor, curtea de apel era ţinută de verificarea apărărilor reclamanţilor din acest punct de vedere.

În acest sens se constată că aceştia au invocat nu numai existenţa unei retractări a renunţării, prin declaraţia aut. sub nr. x/5.08.2020 (înlăturată de instanţa de apel pe baza reguli irevocabilităţii actelor juridice unilaterale şi constatarea inexistenţei unui caz de excepţie de la acesta), dar şi, pe cale de excepţie, au invocat motive de nulitate a declaraţiei nr. x (aşa cum reiese de la fila x a întâmpinării formulate la motivele de apel).

Totodată, prin intermediul unei apărări de fond, reclamanţii au mai susţinut că renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii (dreptul de a mai invoca nulitatea absolută a actelor juridice ce erau puse în executare silită) nu era posibilă, nefiind vorba despre drepturi de care puteau dispune, condiţie expres stipulată în cuprinsul prevederilor art. 408 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că nulitatea clauzelor din contractele menţionate în petitul cererii de chemare în judecată, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) rap. la art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, cu consecinţa aplicării art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ (decăderea pârâtului din dreptul de a mai solicita plata dobânzii legale la sumele împrumutate), reprezintă chestiuni ce interesează ordinea publică, fiind reglementate prin norme imperative de la care nu se poate deroga prin voinţa părţilor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat niciuna dintre aceste apărări ale reclamanţilor, astfel încât, se constată, şi pentru aceste motive, incidenţa cazurilor de casare de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., dat fiind că, în privinţa acestor aspecte, curtea de apel a nesocotit atât dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., dar şi limitele devoluţiunii în apel, stabilite de prevederile art. 477 şi 478 din cod.

Aceste apărări ale recurenţilor-reclamanţi, formulate în faţa instanţei de apel, nu vor putea fi analizate pentru prima data de această instanţă de recurs, având în vedere că, în această etapă procesuală, se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate a hotărârii atacate.

Cum asupra acestora curtea de apel nu s-a pronunţat, lipseşte însuşi obiectul verificărilor jurisdicţionale pe care le poate realiza instanţa de recurs, soluţie ce decurge din prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi şi intervenienta susţin o serie de critici referitoare la modalitatea de stabilire şi analizare a situaţiei de fapt, chestiuni care însă nu pot fi cenzurate în prezenta decizie, nefiind critici de nelegalitate.

Pe de altă parte, instanţa de recurs nu va proceda la o reanalizare a conţinutului declaraţiei nr. x dată de reclamanţi în faţa notarului public, pentru aceea că respectiva manifestare de voinţă, fiind exprimată în faţa unui notar public şi, prin urmare, inserată în cuprinsul unui înscris autentic extrajudiciar, evaluarea acestei declaraţii în recurs ar însemna o reapreciere a unei probe administrate în cauză, nefiind vorba despre o manifestare de voinţă exprimată în faţa instanţelor de fond, astfel încât să se poată lua în considerare posibilitatea de cenzurare a acesteia pe temeiuri de ordin procedural [art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ..].

Din perspectiva principiului irevocabilităţii actelor juridice unilaterale, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut, în privinţa pârâtului, calitatea acestuia de "terţ", în explicitarea raţiunii acestui principiu - anume protejarea terţilor de bună-credinţă.

Or, în raport cu declaraţia autentică nr. x a recurenţilor-reclamanţi– act unilateral al acestora – recurentul-pârât are, fără dubiu, calitatea de "terţ", întrucât nu a fost vorba despre un acord de voinţă între recurenţii-reclamanţi şi pârât, consemnat în cuprinsul acestui act juridic (instrumentum), chiar dacă instanţa de apel, reţinând noţiunea de "caracter complex al înţelegerii dintre creditor, debitori şi terţul cumpărător" sau "tranzacţie complexă pluripartită", a concluzionat că "această înţelegere a fost încuviinţată de executorul judecătoresc D. şi formalizată prin autentificarea notarială a tuturor înscrisurilor ce o compun".

Înalta Curte, atât din considerentul citat, cât şi din ansamblul considerentelor deciziei recurate, apreciază că, în realitate, instanţa de apel, chiar având aceste formulări echivoce a avut în vedere nu noţiunea de act juridic rezultând din acordul de voinţă (contract) a două sau mai multe părţi prin care să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice între ele, acord de voinţă consemnat în cuprinsul aceluiaşi înscris, ci s-a raportat la o succesiune de acte juridice unilaterale autentice (în deplin acord cu art. 1324 C. civ.), din care a putut extrage concluzia cu privire la efectele urmărite de fiecare dintre părţile aflate în etapa execuţională a unor raporturi juridice preexistente, anume crearea unei noi situaţii juridice, în condiţiile premise de lege – art. 754, art. 755, art. 758 etc. din C. proc. civ.

În schimb, buna-credinţă a terţului, de natură a justifica incidenţa principiului irevocabilităţii actelor juridice unilaterale – reprezintă o chestiune de apreciere ce intră exclusiv în competenţa instanţelor de fond, nu şi a instanţei de recurs, astfel încât nu poate fi analizată în prezenta decizie.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura criticile recurenţilor cu privire la greşita aplicare a principiului irevocabilităţii actelor juridice civile (declaraţiile reclamanţilor nr. x şi nr. 1020/5.08.2020), critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu vor putea fi analizate celelalte critici ale recurenţilor-reclamanţi şi ale intervenientei referitoare la neanalizarea de către curtea de apel a unor dispoziţii de drept material invocate [art. 1247 alin. (1), art. 2273 alin. (1) coroborate cu art. 1225 alin. (2) şi (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, dar şi cu art. 1237 C. civ. etc.], critici dezvoltate pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., date fiind cele deja reţinute în analiza precedentelor considerente, fiind chestiuni lipsite de obiect în această etapă procesuală, în absenţa analizei realizate de instanţa de apel.

Este de precizat că recurenţii au susţinut aceste critici în legătură cu ipoteza în care manifestarea lor de voinţă, din cuprinsul declaraţiei x, ar primi, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, dar şi după examinarea şi eventuala respingere a apărărilor acestora având ca obiect excepţia de nulitate a acestei declaraţii – calificarea juridică de renunţare la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că intervenienta accesorie G. S.R.L. a dezvoltat şi critici proprii ţinând exclusiv de poziţia sa procesuală în faţa instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că instanţa nu a pus în discuţie mod distinct fondul cererii de intervenţie accesorie şi, de asemenea, că nici nu i-a acordat cuvântul asupra apelului incident formulat de partea în favoarea căreia intervenise în proces (reclamanţii), la termenul când au avut loc dezbaterile pe fondul apelurilor (16.12.2021).

Din verificările efectuate în cauză, se reţine că, într-adevăr, susţinerile anterior evocate ale recurentei-interveniente se confirmă, astfel că urmează a se constata, şi din acest punct de vedere, întrunirea cerinţelor cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

O astfel de omisiune a instanţei de apel la termenul de dezbateri pe fond în calea de atac reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii, oralităţii, dar şi a dreptului la apărare al recurentei-interveniente, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 13, 14 şi 15 din C. proc. civ., consecinţa fiind aceea a producerii unei vătămări procesuale ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului de procedură.

Înalta Curte apreciază că în speţă este vorba despre o nulitate condiţionată [art. 175 alin. (1) din cod] şi relativă [art. 178 alin. (3) lit. b) din cod], urmând ca, în rejudecare, curtea de apel să procedeze la asigurarea respectării drepturilor procedurale şi ale acestei părţi – punând în discuţia părţilor şi fondul cererii de intervenţie accesorie, potrivit art. 67 din C. proc. civ. [act de procedură distinct de admisibilitatea în principiu a cererii discutată la termenul din 21.10.2021, prevăzută de art. 64 alin. (2)] şi luând şi concluziile intervenientei pe fondul apelului incident al reclamanţilor.

În sfârşit, ultima critică distinctă a intervenientei priveşte pretinsa încălcare a normelor de competenţă în soluţionarea renunţării la dreptul dedus judecăţii (potrivit calificării din decizia recurată), critică susţinută atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, dar şi pe pct. 5 din aceeaşi normă din cod, sens în care a invocat şi nesocotirea art. 409 din C. proc. civ.

Critica este însă nefondată, întrucât instanţei de apel îi era permis, din punct de vedere procedural (sub rezerva celor arătate anterior în analiza criticilor comune cu ale reclamanţilor), să pronunţe o soluţie fie de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată, fie de renunţare la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii, având în vedere limitele devoluţiunii stabilite în apel prin criticile formulate de către pârât, potrivit art. 477 şi 478 din C. proc. civ.

Drept urmare, o astfel de soluţie este permisă în calea de atac, chiar prin valorificarea unui act procedural de dispoziţie exprimat în faţa primei instanţe sau consemnat în cuprinsul unui act autentic extrinsec judecăţii dacă momentul subiectiv al acestei manifestări de voinţă se situează în cursul soluţionării cauzei la prima instanţă.

Este de precizat că de esenţa căii devolutive de atac a apelului este nu numai faptul că se realizează controlul judiciar, dar şi posibilitatea reformării soluţiei atacate, dat fiind faptul că, în apel, se realizează o nouă judecată a cauzei, în principiu, în limitele criticilor din motivele de apel [excepţie făcând apelul nemotivat, conform art. 476 alin. (2) din cod], o atare soluţie decurgând din interpretarea coroborată a art. 477 şi 478 din C. proc. civ.

Numai în cazul în care actul procedural de dispoziţie al părţii intervine în cursul soluţionării căii de atac ar fi incidentă fie norma de la art. 409 (pentru ipoteza renunţării la drept), fie cea de la art. 406 alin. (5) din cod, pentru cazul renunţării la judecată.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat pârât, se reţine că este întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susţinând critici împotriva încheierilor de şedinţă din 21.10.2021, din 17.12.2021, obiect al recursului fiind, subsecvent, şi decizia dată de instanţa de apel.

În privinţa încheierii de şedinţă din 21.10.2021, recurentul-pârât formulează critici împotriva respingerii de instanţa de apel a probei testimoniale prin care tindea să dovedească, în opinia sa, faptul juridic că sumele nu au fost împrumutate de reclamanţi pentru nevoi personale, ci în scop de afaceri, respectiv să dovedească faptul că raportul juridic care s-a născut în urma încheierii contractelor de împrumut, a celor de ipotecă şi a actelor adiţionale, este unul guvernat de normele juridice edictate în cuprinsul O.G. nr. 13/2011 pentru profesionişti, cu referire la dobânzile compensatorii şi penalizatoare.

Totodată, s-a mai criticat împrejurarea că instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut şi motivul de respingere a aceleiaşi probe testimoniale al depăşirii cadrului procesual în apel, făcând trimitere la operaţiunea juridică a simulaţiei.

În plus, recurentul-pârât critică şi măsura respingerii cererii de eliberare a înregistrării audio a şedinţei din data de 6.11.2020 de la prima instanţă, invocând în justificare, consemnări incomplete ale răspunsurilor la interogatoriul administrat reclamantului A..

În ceea ce priveşte proba testimonială, dincolo de chestiunea de apreciere a utilităţii probei pe temeiul art. 258 coroborat cu art. 255 din C. proc. civ. ce nu ar putea fi cenzurată în recurs, Înalta Curte constată că aspectele de admisibilitate a unor probe ar putea fi evaluate din perspectiva respectării normelor procedurale ce le disciplinează, astfel că, acestea pot fi evaluate pe baza motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod.

Or, din cel din urmă punct de vedere, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, a respins ca inadmisibilă proba testimonială solicitată de pârât, având în vedere teza probatorie propusă de acesta, anume calitatea de profesionist în care reclamanţii (împrumutaţii) ar fi acţionat la încheierea contractelor de împrumut, a contractelor de ipotecă şi a celor adiţionale acestora, atacate cu acţiunea în nulitate parţială prin cererea de chemare în judecată.

În acest context, este de precizat că recurentul-pârât tindea la dovedirea calităţii reclamanţilor de profesionişti prin intermediul probei testimoniale, întrucât, în opinia sa, într-un astfel de caz ar fi avut vocaţia perceperii unor dobânzi penalizatoare superioare [stabilită în baza art. 3 alin. (2¹) din O.G. nr. 13/2011), faţă de cea reţinută de prima instanţă [art. 3 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă].

Noţiunea de profesionist, potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din C. civ. este strâns legată de noţiunea de exploatare a unei întreprinderi, astfel că, în mod just curtea de apel s-a raportat la necesitatea parcurgerii unor formalităţi prevăzute de lege pentru constituirea, în principiu, a unei entităţi juridice, ca şi efectuarea unor formalităţi de publicitate a subiectului de drept astfel constituit.

Drept urmare, câtă vreme în contractele atacate cu acţiunea în nulitate absolută parţială în cauza de faţă, recurenţii-reclamanţi s-au legitimat în faţa notarului public în calitate de persoane fizice, este lipsită de relevanţă chiar eventuala ipostază a acestora în cadrul unei entităţi cu personalitate sau fără personalitate juridică, cu sau fără scop lucrativ, în absenţa unei cereri formulate în cauza de faţă în constatarea simulaţiei, astfel cum corect a reţinut curtea de apel.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât teza probatorie invocată de acesta nu constituia un simplu fapt juridic susceptibil de dovedire cu martori.

Adiacent celor reţinute de curtea se apel, este util a se constata că, în economia datelor cauzei, cum recurentul-pârât este cel care are calitatea de împrumutător, pentru a se lua în considerare eventualitatea incidenţei art. 3 alin. (2¹) din O.G. nr. 13/2011, primordială era calitatea împrumutătorului de profesionist, dublată sau nu şi de calitatea de profesionist a cocontractantului, întrucât norma evocată prevede astfel: "(2¹) În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale."

Cum o atare susţinere nu s-a făcut în cauză, nu este necesară dezvoltarea unor argumente privind calitatea de profesionişti a împrumutătorilor şi condiţiile legale presupuse pentru un astfel de subiect de drept.

Înalta Curte va reţine însă încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 231 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. prin pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de eliberare a înregistrării audio a şedinţei din data de 6.11.2020 de la prima instanţă, pentru verificarea realităţii cosemnării răspunsurilor la interogatoriul administrat reclamantului la prima instanţă, la termenul menţionat.

Norma de la art. 231 alin. (5) din cod permite părţilor ca la simpla lor cerere să obţină, pe cheltuiala lor, o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată; o atare cerere trebuie adresată instanţei care instrumentează dosarul, însă, acelaşi text permite concluzia că partea nu are obligaţia de a justifica vreunui interes procesual pentru o astfel de solicitare; pe de altă parte, se poate constata că aceeaşi normă nu stabileşte un caracter subsidiar al cererii, faţă de posibilitatea obţinerii unei copii de pe notele grefierului de şedinţă, în condiţiile art. 231 alin. (2) din C. proc. civ.

În plus, dacă partea nu a solicitat o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată de la instanţa anterioară, art. 231 alin. (6) din C. proc. civ. permite ca instanţa de control judiciar să solicite înregistrarea şedinţei de judecată; cum textul nu distinge, rezultă că o astfel de măsură a instanţei de control judiciar poate fi dispusă la cererea unei părţi ori chiar din oficiu.

Cum în cauza de faţă instanţa de apel a respins solicitarea apelantului-pârât prin trimitere la procedura îndreptării erorilor materiale (omisiuni de consemnare), Înalta Curte constată că o atare soluţie încalcă prevederile art. 231 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., în sensul celor mai sus explicitate, fiind întrunit cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile recurentului-pârât împotriva încheierii de şedinţă din 7.12.2021 prin care s-a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului.

Se constată că prin intermediul cererii de recuzare, recurentul-pârât a susţinut că prin considerente încheierii din data de 21 octombrie 2021 a fost depăşit cadrul admisibilităţii probelor, întrucât judecătorii au antamat şi rezultatul final al apelului său.

În opinia recurentului-pârât, curtea de apel, prin încheierea din data de 17 decembrie 2021, prin care cererea de recuzare a fost respinsă, a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., privind motivele de incompatibilitate a judecătorilor.

Înalta Curte apreciază nefondate criticile dezvoltate de recurent împotriva încheierii recurate, întrucât acesta nu dezvoltă critici de nelegalitate, ci, în realitate, tinde la reaprecierea de către instanţa de recurs a însăşi cererii de recuzare, ceea ce nu poate fi primit, având în vedere că cenzura exercitată în recurs nu poate fi decât una de legalitate (a încheierii recurate, în acest caz).

Din perspectiva legalităţii, se constată însă că, prin încheierea atacată, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare s-a raportat motivele de incompatibilitate de care pârâtul s-a prevalat, reţinând în mod corect, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. că această normă are în vedere situaţia în care judecătorul învestit cu soluţionarea unei cauze, înainte de momentul procesual al deliberării şi pronunţării soluţiei sale, îşi exprimă părerea cu privire la modalitatea de soluţionare a pricinii; în concret, instanţa a apreciat că argumentele arătate pentru admiterea şi, respectiv, pentru respingerea unor cereri de probe, nu reprezintă exprimarea părerii cu privire la soluţia pe care urmează a o pronunţa, evaluarea admisibilităţii şi utilităţii probelor, fiind, în mod necesar, o etapă prealabilă soluţionării cauzei şi, consecutiv, dezînvestirii instanţei.

Se constată că recurentul-pârât nu susţine critici distincte şi pentru evaluarea motivului de recuzare prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ. de către completul învestit cu soluţionarea acestui incident procedural privind compunerea instanţei; cu toate acestea, se constată că acesta a fost analizat în mod corect de instanţa învestită inclusiv prin raportare şi la reperele jurisprudenţiale ale Curţii europene a drepturilor omului, în aplicarea art. 6 din Convenţia europeană, cu referire la cerinţa independenţei şi imparţialităţii instanţei (pe baza noţiunilor autonome de imparţialitate obiectivă şi imparţialitate subiectivă).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. x din C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 16.12.2021 şi a deciziei date de instanţa de apel, precum şi recursul principal al intervenientei accesorii G. S.R.L., împotriva aceleiaşi decizii a instanţei de instanţa de apel, reţinându-se întrunirea în cauză a cerinţelor de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Totodată, se va admite şi recursul incident al pârâtului numai împotriva încheierii de şedinţă din 21.10.2021 şi, ca efect al acestei soluţii [conform art. 179 alin. (3) din C. proc. civ..] şi împotriva deciziei date de instanţa de apel, fiind întrunit cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul incident al aceluiaşi pârât împotriva încheierii de şedinţă din 17.12.2021.

În consecinţă, Înalta Curte va casa încheierile de şedinţă din data de 21 octombrie 2021, din data de 16 decembrie 2021, precum şi decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecare, potrivit celor arătate prin prezenta decizie.

PENTRU ACSTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul principal declarat de intervenienta G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul incident formulat de pârâtul C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 octombrie 2021, precum şi a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022 şi încheierile de şedinţă din data de 21 octombrie 2021 şi din data de 16 decembrie 2021 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 noiembrie 2022.