Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, la data de 13 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 euro pentru întregul prejudiciu moral produs prin atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii prin campania de presă pe care au susţinut-o împotriva sa în luna iunie 2014; totodată, a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2205/2015 din 18 martie 2015, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâtii B., C. şi D., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 mai 2015, sub nr. x/2015.
2. Hotărârea pronunţată la fond
Prin încheierea din 15 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a pus în discuţie excepţiile invocate de pârâtul C., respectiv lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii procesuale pasive, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., invocată prin întâmpinare.
Instanţa, după deliberare, a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei C., ca neîntemeiată, constatând că nu s-au depus înscrisuri în susţinerea acestei excepţii. A apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. este o apărare de fond de care se va ţine seama la dezlegarea pricinii.
Totodată, tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B. reprezintă o apărare de fond.
La acelaşi termen de judecată, pârâtul B. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar instanţa a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii şi a amânat pronunţarea la data de 18 decembrie 2015.
Prin încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a amânat pronunţarea la 21 decembrie 2015.
Prin încheierea din 21 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul B. şi a acordat termen în vederea continuării judecăţii la data de 19 ianuarie 2016.
Prin sentinţa civilă nr. 627 din 24 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., ca neîntemeiată.
A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii B. şi D., în cuantum de 1.000 RON fiecare, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta A. şi apel incident pârâţii C. şi D..
3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1025A din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul principal formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi C. şi D. şi cu intimatul-pârât B., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâţii C. şi D. la plata sumei de 2000 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
A înlăturat obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâtul D..
A menţinut dispoziţiile de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâtul B. şi de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către acest pârât.
A respins apelul incident formulat de apelanţii-pârâţi C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 627 din 24 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.
A respins apelul incident formulat de apelanţii-pârâţi C. şi D., împotriva încheierilor din 15 decembrie 2015, 18 decembrie 2015 şi 21 decembrie 2015, ca inadmisibil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A. şi pârâţii C. şi D., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4. Decizia pronunţată în recurs
Prin decizia nr. 1221 din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015*.
5. Decizia pronunţată în apel –rejudecare
Prin decizia civilă nr. 1576 A/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 627/24.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015; a respins, ca nefondate, apelurile incidente formulate de apelanţii-pârâţi C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 627/24.05.2016 şi a încheierilor de şedinţă din 15.12.2015, 18.12.2015 şi 21.12.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu intimatul-pârât B..
6. Cererea de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 1576 A/2020 din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., la data de 8 martie 2021, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris (dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotătârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului principal şi a admiterii în totalitate a acţiunii reclamantei.
În dezvoltarea recursului, recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din cauza unor grave erori în care s-a aflat instanţa de apel asupra aspectelor esenţiale ale cauzei.
Astfel, recurenta a arătat că analiza întregii cauze s-a făcut prin raportare la calitatea de ziarişti – autori ai articolelor incriminate a pârâţilor D. şi C., deşi, aşa cum a arătat prin cererea introductivă, cele două articole care au stat la baza acţiunii, şi anume "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv" (23 iulie 2014) şi "Cine doreşte muşamalizarea cazului A.?" (30 iunie 2014) nu au fost semnate de niciun ziarist, fiind anonime, situaţie în care a chemat în judecată pe pârâţii C., entitate juridică cu sediul în Israel, şi pe Directorul general şi redactor şef D..
În continuare, a arătat că instanţa s-a aflat într-o gravă eroare de fapt şi în ceea ce priveşte articolele care au stat la baza acţiunii, conducând la o motivare contradictorie; după ce la fila x instanţa a identificat, în mod corect, cele două articole incriminate în acţiune, ulterior, în momentul analizei caracterului ilicit al faptei, instanţa a făcut referire la un alt articol, la fila x paragraful 9, care se referă la "activitatea desfăşurată necorespunzător cu privire la taxele plătite în vederea obţinerii serviciilor de stare civilă", făcând trimitere la un alt articol apărut în numărul din 30 octombrie 2014 al aceluiaşi ziar, la câteva luni după publicarea articolelor incriminate în acţiune; această eroare se repetă în motivare, la fila x ultimele 4 paragrafe, în care instanţa s-a referit pe larg la problema aşa-ziselor chitanţe false, în realitate falsuri preconstituite de martorul E., care nu au făcut obiectul cauzei.
Astfel, instanţa, aflându-se în confuzie cu privire la obiectul cauzei şi cronologia evenimentelor, a apreciat că nu se poate reţine caracterul ilicit al faptelor pe baza interpretării unor evenimente ulterioare care nu au fost deduse judecăţii.
A mai arătat recurenta că motivarea este contrară probelor administrate în cauză, fiind străină de natura pricinii întrucât, pe de-o parte, la fila x paragraful 6 instanţa a reţinut că "jurnaliştii" şi-au respectat obligaţia de a informa corect şi obiectiv opinia publică asupra temelor de interes general, "având în vedere că existau numeroase reclamanţii cu privire la activitatea desfăşurată", fără a explica cum a ajuns la această concluzie, având în vedere că, din adresa nr. x/27.06.2017 emisă de MAE – Direcţia Relaţii Consulare, rezultă că singurele reclamaţii au fost făcute de E. (martorul din dosar) şi de D. şi B.; aşadar, contrar celor susţinute în decizia atacată, nu au existat reclamaţii la adresa activităţii de consul a A., cu excepţia celor două anterior menţionate. Pe de altă parte, concluzia de la fila x ultimul alineat, că în urma controlului MAE ar fi fost identificată o chitanţă falsă nu se bazează pe nicio probă din dosar.
O altă critică a recurentei a fost aceea că instanţa nu a răspuns motivului de apel privind solicitarea de înlăturare a depoziţiei martorului E., în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., şi nici motivului privind etichetarea sa ca antisemită, deşi aceste susţineri ale pârâţilor i-au compromis cariera în Israel, unde se afla de 5 ani, motivarea instanţei având la bază exclusiv consideraţii de ordin general, chestiuni de natură pur juridică, fără o analiză efectivă a probelor şi a afirmaţiilor grave din cuprinsul celor două articole, precum şi a naturii informaţiilor din articole.
Instanţa de apel a fost în eroare şi în privinţa faptei ilicite imputate pârâtului B., stabilind, în afara oricăror probe, că pe site-ul personal a fost publicat articolul în cauză, urmărind "o consultare rapidă a electoratului său", ceea ce nu s-a probat şi nu s-a susţinut în proces, fiind prima dată când se face această afirmaţie.
Cu privire la prezentarea unor informaţii din viaţa privată, instanţa de apel a apreciat că acestea nu se circumscriu interesului public, însă nu s-a pronunţat pe critica de la punctul 3 din motivele de apel care priveşte tocmai acest aspect; odată admisă corectitudinea susţinerilor apelantei în privinţa caracterului privat al informaţiilor prezentate, instanţa a admis implicit şi critica reclamantei faţă de sentinţa pronunţată la fond, astfel că nu a explicat de ce a respins motivele de apel pe acest aspect.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a ausţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la problema de drept soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 1221 din 13 iunie 2019, în care s-a reţinut că, în cauză, trebuie analizată incidenţa art. 1353 C. civ. referitor la exerciţiul abuziv al drepturilor, în sensul că trebuie stabilit dacă fapta prejudiciabilă a pârâtului B. a fost săvârşită în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. Or, motivarea instanţei pe acest aspect nu are în vedere cele stabilite prin decizia de casare, instanţa reţinând că va avea în vedere exclusiv dispoziţiile art. 1349 C. civ., demers contrar celor stabilite de Înalta Curte, problema de drept dezlegată fiind obligatorie în rejudecare.
A mai susţinut recurenta, în susţinerea acestui motiv de casare, că, în cauză, nu este aplicabilă, în favoarea pârâtului C., jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici Decizia CNA 220/2011 (Codul audiovizualului).
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene se aplică conform art. 1 din Convenţie, oricărei persoane aflate sub jurisdicţia Înaltelor Părţi Contractante, or, C. funcţionează în Israel, stat care nu este membru al Consiliului Europei.
Nu este aplicabilă nici Decizia CNA nr. 220/2011, întrucât, în cauză, sunt în discuţie două articole din presa scrisă, nu audiovizuală, pârâtul C. neaflându-se sub autoritatea CNA din România, întrucât îşi desfăşoară activitatea în Israel, iar printr-o decizie a CNA nu se pot restrânge drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind contrar art. 56 din Constituţie.
O altă critică a recurentei a fost aceea că instanţa nu a mai analizat aplicabilitatea art. 7 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi a Recomandării R7/2002 referitoare la dreptul jurnalistului de a nu divulga sursele de informare, deşi tocmai acesta a constituit temeiul rejudecării, alături de evaluarea declaraţiei martorului E. şi efectele ordonanţei de clasare, neanalizate în rejudecare.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349, art. 1351 şi art. 1352 din C. civ., când a reţinut că afirmaţia "individă antisemită" nu aparţine jurnaliştilor, ci altor persoane, fiind redate de aceştia în cuprinsul articolelor, neputându-se angaja răspunderea civilă delictuală a jurnaliştilor pentru afirmaţiile menţionate (pag. 20 paragraful 4 din decizia atacată).
De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit art. 1349 C. civ., în ceea ce priveşte fapta pârâtului B., în rejudecare, reţinând că este reprobabilă folosirea antetului Parlamentului României pe un document privat, conferind acestuia aparenţa unui document oficial, şi că această acţiune nu este contrară ordinii sociale; în privinţa acestui pârât, instanţa nu a respectat dezlegarea dată prin decizia de casare, instanţa făcând aprecieri vădit părtinitoare, deşi ar fi trebuit să se limiteze la aplicarea unor norme de drept material.
Instanţa de apel a reţinut că acest pârât a acţionat în afara dispoziţiilor legale invocate de reclamantă, respectiv art. 1349 C. civ. raportat la dispoziţiile din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi la Regulamentul Camerei Deputaţilor art. 167-174, însă a apreciat că faptele sale nu sunt contrare ordinii sociale, deşi reclamanta a invocat ordinea de drept.
Conchizând, recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să analizeze incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1553 C. civ., în sensul că trebuia să stabilească dacă fapta prejudiciabilă a pârâtului B. a fost săvârşită în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv, care presupune respectarea limitelor interne şi externe prevăzute de lege, stabilite de uzanţe, bunele moravuri şi cu bună-credinţă, iar exercitarea acestui drept într-un mod reprobabil nu intră în sfera exerciţiului normal al dreptului în cauză, fiind contrară ordinii sociale şi de drept public.
7. Apărările formulate în cauză
La data de 13 mai 2021, intimaţii D. şi C. au formulat întâmpinare, în termen legal, prin poştă electronică, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În cuprinsul întâmpinării, intimaţii au făcut referire la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar cu privire la primul motiv de recurs, au arătat că se impune a fi analizat din două perspective, pe de-o parte calitatea de ziarist a pârâtului D. şi calitatea de ziar a publicaţiei C., iar pe de altă parte din perspectiva aplicabilităţii hotărârilor CEDO în cauză.
Referitor la punctul 2 al motivelor de recurs privind motivarea contradictorie a hotărârii atacate, intimaţii au susţinut că aceste susţineri sunt nefondate, întrucât nu există elemente contradictorii în motivarea deciziei civile, iar instanţa de judecată a supus analizei întregul material probator administrat în această cauză, implicit probele solicitate de recurenta reclamantă.
În ceea ce priveşte punctul 3 al motivelor de recurs, recurenta reclamantă a susţinut eronat că motivarea hotărârii este contrară probelor administrate, viciată şi străină de natura pricinii. Termenul de reclamaţie în cuprinsul frazei din paragraful invocat de reclamantă nu a fost folosit de către instanţa de judecată în referire la sesizarea unei autorităţi, ci prin indicarea faptului că cetăţenii au formulat reclamaţii prin care sesizau jurnalistul cu privire la săvârşirea anumitor fapte, respectiv reclamaţii care au reprezentat opiniile cetăţenilor în cuprinsul articolelor.
În continuare, intimaţii au susţinut că este nefondat şi punctul 4 al motivelor de recurs, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă nefiind întemeiate, deoarece nu există o obligativitate instituită în sarcina instanţei de judecată de a relua în cuprinsul motivării fiecare sintagmă, expresie, noţiune sau cuvânt redat de către părţi în cuprinsul cererilor adresate instanţei.
Astfel, instanţa de apel a prezentat, în cuprinsul considerentelor, motivele pentru care a exclus existenţa faptei ilicite a intimaţilor, ca urmare a publicării celor două articole, reţinând că tema articolelor a fost una de interes general, fiind prezentate informaţii legate de comportamentul consulului României şi activitatea desfăşurată de către acesta în soluţionarea cererilor privind acordarea cetăţeniei. A mai constatat instanţa de apel că, prin conţinutul articolelor, s-a urmărit atragerea atenţiei asupra modului defectuos în care recurenta reclamantă şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, precum şi faptul că se aducea la cunoştinţa publicului conţinutul sesizării formulate de deputatul B..
De asemenea, în mod legal, instanţa de judecată a evaluat starea de fapt, stabilind existenţa judecăţii de valoare a jurnalistului cu privire la obiectul articolelor prezentate şi a constatat că a fost respectată obligaţia de a informa în mod corect şi obiectiv opinia publică asupra unei teme majore de interes general şi buna-credinţă în furnizarea de informaţii exacte şi demne de crezare, nefiind depăşite nici limitele ce ţineau de protecţia persoanei şi nici dozele de exagerare permise de jurisprudenţa Curţii Europene.
Referitor la punctul 6 al motivului de recurs, în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul că prin articolele de presă s-au prezentat 0 informaţii din viaţa privată a reclamantei, intimaţii au învederat că instanţa a supus analizei şi acest motiv de apel şi a conchis că afirmaţiile privind frecventarea unui coafor şi a unei săli de fitness nu pot fi considerate jigniri, aceste activităţi fiind absolut normale în societate .
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel nu i-a respectat recurentei-reclamante drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană, intimaţii susţin că prin decizia atacată a fost analizată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atât din perspectiva respectării art. 10 care reglementează libertatea de exprimare, cât şi din perspectiva art. 8 care statuează cu privire la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Astfel, instanţa a expus hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care este definit dreptul la libertatea de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la imagine şi dreptul la reputaţie şi, în considerarea acestora, a evaluat întreaga situaţie de fapt, respectiv conţinutul articolelor, tema de interes public general al acestora, concluzionând în sensul că, prezentarea unor informaţii cu privire la activitatea necorespunzătoare a recurentei, în calitate de consul al României în Statul Israel, nu constituie o faptă ilicită a ziaristului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prezentat la punctul IV, respectiv că s-au ignorat limitele casării, intimaţii au precizat că prin decizia nr. 1221 din data de 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinându-se că părţilor nu li s-a solicitat depunerea la dosar a elementelor de identificare a persoanelor care au formulat sesizările depuse la adresa redacţiei sau depunerea acestor sesizări, în integralitate, astfel încât pârâţii nu au avut interesul să invoce în faza apelului dispoziţiile comunitare şi interne referitoare la protejarea surselor de informaţii ale jurnaliştilor, ceea ce a condus la situaţia în care instanţa de apel nu s~- pronunţat asupra acestor dispoziţii legale.
La termenul de judecată din data de 22 iulie 2020, pârâţii au susţinut că au comunicat identitatea persoanelor care au sesizat publicaţia C., atitudinea controversată a recurentei-reclamante în relaţionarea cu solicitanţii de servicii consulare şi au indicat numele şi prenumele, adresa domiciliului si numărul de telefon ale acestora.
Intimaţii au mai susţinut că nefondat este şi motivul de recurs prezentat la punctul V, prin care s-a invocat aplicarea greşită a art. 1349, art. 1351 şi art. 1352 din C. civ., întrucât din lecturarea articolului reiese că ziaristul a redat dialogul cu persoana care a formulat sesizarea, transpunând întocmai expresiile folosite.
Concluzionând, intimaţii au susţinut că, în mod absolut legal şi temeinic, instanţa de apel apreciat că jurnalistul a acţionat corect şi obiectiv, iar prin prezentarea opiniei cetăţenilor în cuprinsul articolelor şi-a îndeplinit rolul de "câine de pază" al democraţiei, expunând modul în care era percepută activitatea consulului de către cetăţeni; prin urmare, au solicitat instanţei de recurs să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, activitatea jurnalistică fiind expresia exercitării dreptului la liberă exprimare, drept prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1576A din data de 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 10 noiembrie 2021, ora 9:00, completul C10 cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.
Uzând de o acţiune civilă în răspundere civilă delictuală, în data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 euro pentru întregul prejudiciu moral produs prin atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, urmare campaniei de presă pe care au susţinut-o împotriva sa în luna iunie 2014; totodată, a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată determinate de actualul proces.
În esenţă, reclamanta precizează că, în iunie 2014, deţinea funcţia de consul al României în Israel, pârâtul D. era directorul publicaţiei pârâte C., ziar israelian editat în limba română, iar pârâtul B. avea calitatea de deputat în circumscripţia electorală nr. 43 DIASPORA, Colegiul Uninominal nr. 4.
Faptele reclamate privesc conţinutul a două articole, publicate în C., primul apărut în data de 23.06.2014, cu titlul "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv", iar al doilea, în data de 30.06.2014, intitulat "Cine doreşte muşamalizarea cazului A.?", precum şi împrejurarea că, pe o pagină de socializare (F.) a G., s-a deschis un subiect unde s-au putut posta puncte de vedere faţă de activitatea reclamantei, multe dintre aceste postări, conţinând aprecieri, fiind şterse.
În cuprinsul celui de-al doilea articol de presă, a fost prezentat facsimilul unei întrebări formulate de către pârâtul B., în calitate de deputat, în cadrul procedurii oficiale de control parlamentar asupra Guvernului, întrebare adresată ministrului de externe H., cu referire la conţinutul articolului din 30.06.2014 apărut în C., fiind ataşate şi câteva zeci de mesaje care susţin ideile din articol (cinci pagini în care deputatul B. enumeră o parte dintre mesajele cetăţenilor postate pe pagina F. a G.).
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, apreciind, în esenţă, că nu poate fi reţinută reaua-credinţă a pârâţilor C. şi D., având în vedere subiectele abordate de aceştia, care pot fi apreciate ca fiind de interes general şi au legătură cu informarea publicului despre chestiuni de interes public, nefiind depăşite limitele ce ţin de protecţia drepturilor persoanei.
Totodată, solicitarea pârâtului B., ca în urma verificărilor ce vor fi considerate oportune, Ministerul de Externe să confirme sau să respingă aspectele sesizate în articolul publicat în C., alături de conţinutul a zeci de mesaje care susţin ideile din articol, nu poate atrage incidenţa art. 1349 şi urm. C. civ., nefiind de natură a angaja răspunderea delictuală a pârâtului, câtă vreme fapta acestuia se circumscrie dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputăţiilor şi a senatorilor, prin care se reglementează relaţia parlamentarilor cu cetăţenii, cu referire la posibilitatea acestora de a se adresa organelor administraţiei publice centrale şi locale, pentru a transmite sau a se informa asupra solicitărilor şi petiţiilor cetăţenilor din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora sau pentru a obţine informaţii cu caracter public necesare exercitării mandatului. De altfel, prin răspunsul la interogatoriul încuviinţat pârâtului (pct. 7), reclamanta a recunoscut că singura activitate culpabilă a acestui pârât, pentru care solicită plata unor daune este întrebarea adresată ministrului Afacerilor Externe, pentru motivul că această întrebare a provocat un scandal mediatic.
Prin urmare, doza de exagerare permisă în jurisprudenţa Curţii europene privitoare la judecăţile de valoare pe care presa le formulează se încadrează în interiorul limitelor de exercitare a libertăţii de exprimare, sens în care prima instanţă a concluzionat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, în sensul dispoziţiilor art. 1349 C. civ.
În rejudecare, urmare casării cu trimitere, instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a stabilit prin considerentele deciziei de casare, şi a apreciat că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., iar motivele de apel invocate sunt nefondate.
Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, îl constituie, în esenţă, aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
1. Astfel, o primă critică dezvoltată de recurentă vizează eroarea gravă în care s-a aflat instanţa de apel, analizând întreaga cauză prin raportare la calitatea de ziarist a pârâţului D., în condiţiile în care cele două articole care au stat la baza prezentului demers judiciar nu au fost semnate de un ziarist, fiind anonime. Or, calitatea de redactor al ziarului sau aceea de director al unei publicaţii nu atrage aplicarea principiilor conturate prin jurisprudenţa CEDO, referitoare la jurnalişti.
Critica este nefondată.
Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că pârâtul D. a fost chemat în judecată şi în calitatea acestuia de redactor al publicaţiei C., iar C., prin reprezentantul ei, a fost chemată în judecată în calitatea acesteia de publicaţie în care a apărut articolul pretins a fi denigrator, din 23 iunie 2014.
Curtea observă că reclamant înseşi, prin cererea de chemare în judecată, iar mai apoi prin căile de atac exercitate în cele două cicluri procesuale, în mod consecvent, afirmă nerespectarea obligaţiilor pe care "ziarul" şi "ziaristii" le au, atunci când publică informaţii a căror sursă este necunoscută, de natură să aducă atingere gravă onoarei şi demnităţii unei persoane prin " campania de presă susţinută". Mai mult, reclamanta a invocat ea însăşi, pe parcursul procesului jurisprudenţa CEDO referitoare la libertatea de exprimare prin presă, în raport cu dreptul la viaţa privată. Prin urmare, această poziţionare în recurs, în sensul în care principiile conturate prin jurisprudenţa CEDO, referitoare la jurnalişti nu sunt aplicabile speţei apar a fi invocate cu caracter de noutate, pentru prima dată în faţa instanţei de recurs şi în contradicţie cu ceea ce face obiectul învestirii primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată formulată de aceeaşi parte.
De altfel, prin Hotărârea din 10 octombrie 2013, pronunţată în cauza Delfi AS împotriva Estoniei (Cererea nr. 64569/09) Curte europeană reţine că un editor mass media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie. Faptul că publicarea articolelor şi comentariilor într-un portal internet echivalează totodată cu activitatea jurnalistică şi că administratorul portalului în calitate de întreprinzător echivalează cu un editor se poate considera, în opinia Curţii, ca o aplicare a legislaţiei privind răspunderea civilă delictuală în vigoare într-un domeniu nou corespunzător noilor tehnologii (a se compara, de exemplu, I. şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 24117/08, pct. 126, 14 martie 2013, în care Curtea nu a constatat niciun motiv să pună la îndoială interpretarea dată de instanţa internă, conform căreia dispoziţiile legale concepute iniţial în legătură cu documentele în format tipărit sunt considerate aplicabile totodată documentelor stocate în format electronic).Referindu-se cu precădere la răspunderea care poate fi atrasă inclusiv în privinţa publicaţiilor de pe internet, Curtea constată: "în calitatea ei de editor profesionist, societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi că aceasta ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea." În opinia Curţii, faptul că şi autorii reali erau, în principiu, răspunzători nu exclude scopul legitim al considerării societăţii reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputaţiei şi drepturilor altora.
Prin urmare, se recunoaşte aplicarea normelor comunitare şi aprecierea libertăţii de exprimare din perspectiva principiilor fundamentale consacrate în jurisprudenţa Curţii, inclusiv în privinţa editorilor, precum şi a publicaţiilor care au făcut posibilă transmiterea unor articole, asumându-şi astfel conţinutul lor.
De altfel, prin decizia instanţei de casare nu se contestă acest aspect, dimpotrivă, instanţa de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare anulării deciziei din apel în integralitatea ei, în scopul verificării condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la toţi pârâţii chemaţi în judecată, inclusiv din perspectiva libertăţii de exprimare ca drept esenţial, protejat prin art. 10 din Convenţie, în echilibru cu dreptul la protecţia vieţii private.
În consecinţă, aceste critici se vor respinge.
2. Recurenta susţine că instanţa de apel s-a aflat într-o eroare gravă de fapt în ceea ce priveşte articolele care au stat la baza acţiunii, că este în eroare instanţa şi în privinţa faptei ilicite imputate pârâtului B., stabilind împrejurări în afara oricăror probe, că instanţa concluzionează, fără a se baza pe probele de la dosar şi fără să procedeze la o analiză a probelor care s-au administrat; se contestă, practic, cele reţinute în fapt de către instanţa de apel, interpretarea dată probelor şi omisiunea unora dintre ele.
Aceste critici sunt inadmisibile.
În raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ menţionate, în cuprinsul acestei norme.
Prin urmare, posibile erori cu privire la împrejurări de fapt nu pot face obiectul unui control de legalitate, în faţa instanţei de recurs. Incidenţa recursului este imperativ limitată la cazurile de nelegalitate, în timp ce examinarea criticilor de netemeinicie rămâne în competenţa instanţei de apel, ca instanţă de fond. Când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, aceasta presupune un examen de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Tot astfel, eroarea decurgând din aprecierea eronată a probelor ori stabilirea unei situaţii de fapt contrară probelor administrate sunt şi ele aspecte de netemeinicie. Aprecierea probelor şi stabilirea faptelor esenţiale în cauza pendinte ţin de resortul convingerii judecătorului de fond, cel care le administrează şi le apreciează. Recursul nefiind reglementat ca cea de-a treia instanţă de fond şi toate aceste critici fiind unele de netemeinicie, devin incompatibile cu recursul. Legea înseşi subliniază că toate cazurile de casare vizează un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, aceste motive de netemeinicie se vor respinge.
3. Totodată, Înalta Curte relevă că acele critici formulate prin cererea de recurs care se referă la pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, absenţa unei explicaţii cu privire la susţinerile reclamantei, faptul că nu răspunde tuturor motivelor de apel, ori că motivarea este incoerentă şi greu de înţeles sunt susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Însă, se reţine că o mare parte dintre argumentele aduse de recurentă vizează tot situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, combătându-se sub aspectul temeiniciei anumite reţineri ale instanţelor anterioare. Or, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra probatoriilor administrate în cauză şi le-a evaluat nu poate face obiect de analiză în recurs, pentru motivele enunţate anterior.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se reţine că ea este nefondată.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările esenţiale ale părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raţionamentul judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii şi reprezintă o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate, în mod real şi efectiv de instanţă. Aceasta nu impune însă instanţei obligaţia de a răspunde fiecărui argument pe care partea îl formulează, considerăndu-se că este suficient a se răspunde printr-o motivare comună tuturor argumentelor circumscrise aceluiaşi caz de nelegalitate ori de netemeinicie, fără a fi omise cele esenţiale, dacă considerentele instanţei sunt în măsură să susţină în mod fundamental soluţia pronunţată şi să facă posibilă exercitarea controlului judiciar, înlăturând arbitrariul.
Raportând principiile enunţate la litigiul pendinte, precum şi la criticile aduse hotărârii, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ. şi cele ale art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii ei, de apărările şi de susţinerile părţilor.
Contrar susţinerilor recurentei, considerentele decisive există şi, mai mult decât atât, ele nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.
Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că inexistenţa faptelor ilicite imputate intimaţilor-pârâţi, precum şi lipsa vinovăţiei, în condiţiile în care reaua credinţă invocată de reclamantă nu a fost dovedită, determină lipsa întrunirii condiţiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1375 C. civ.
Astfel cum au fost exprimate, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege, a principiilor enunţate de către Curtea Europeană referitoare la fapta ilicită la circumstanţele specifice pricinii. Instanţa de apel reţine, în raport cu situaţia concretă dedusă judecăţii, că tema articolelor era de interes public general, urmărindu-se prezentarea unor informaţii legate de modul de comportament al consulului României la Tel AVIV şi de activitatea desfăşurată necorespunzător în cadrul consulatului, în ceea ce priveşte obţinerea cetăţeniei şi existenţa unor nereguli cu privire la taxele plătite în vederea obţinerii serviciilor de stare civilă.
Se reţine în fapt că primul articol a urmărit să atragă atenţia asupra modului defectuos în care îşi îndeplineşte atribuţiile apelanta-reclamantă, în calitatea aceasteia de consul, şi că există numeroase reclamaţii şi nemulţumiri la adresa acesteia, fiind indicate menţionatele nemulţumiri chiar în cuprinsul articolului. În al doilea articol, se aduce la cunoştinţa publicului existenţa unei sesizări efectuate de către deputatul colegiului 4 pârâtul B. cu privire la activitatea desfăşurată de apelanta-reclamantă.
În ceea ce priveşte titlul articolului şi modul de redare al articolelor de presă, instanţa de apel învederează că acestea au fost realizate prin prezentarea opiniilor unor persoane, care au fost identificate numai prin indicarea iniţialelor.
În cuprinsul articolelor sunt evidenţiate nemulţumirile persoanelor, fiind redate cuvintele acestora între ghilimele.
De asemenea, paragraful respectiv din cuprinsul articolului este delimitat printr-un subtilul intitulat "Reacţiile cetăţenilor", tocmai pentru a sublinia faptul că sunt redate cuvintele unor persoane, şi nu opinia jurnaliştilor.
Instanţa de apel constată că apelanta-reclamantă este nemulţumită de folosirea următoarelor cuvinte: "individă antisemită", "..sunt oripilaţi de limbajul ei vulgar, de modul zeflemitor în care vorbeşte cu publicul şi de lacunele în informaţiile primite".Instanţa de apel subliniază că aceste cuvinte nu sunt ale jurnaliştilor, ci aparţin altor persoane, fiind redate de către aceştia în cuprinsul articolelor, motiv pentru care nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestora pentru afirmaţiile menţionate.
Având în vedere situaţia expusă, instanţa constată că sunt prezentate situaţii faptice în cadrul subtitlului "Reacţiile cetăţenilor" şi judecăţii de valoare ale jurnaliştilor în cadrul subtitlului "Uşi închise".
Referitor la al doilea articol, sunt prezentate situaţii faptice privind frecventarea coaforului şi a sălii de fitness şi judecăţi de valoare referitor la efectele faptelor respective.
Se apreciază corect că prin prezentarea opiniilor cetăţenilor, în cuprinsul articolelor, jurnalistul şi-a îndeplinit rolul de "câine de pază al democraţiei", deoarece a expus modul în care este percepută activitatea consulului, care reprezintă Statul român în străinătate, de către cetăţeni. Chiar dacă au fost utilizate în cuprinsul articolelor cuvintele exacte ale cetăţenilor, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală pentru acest lucru, având în vedere că jurnalistul a redat exact cuvintele persoanelor respective, în virtutea obligaţiei lui de a prezenta realitatea. Orice intervenţie a jurnalistului ar fi afectat veridicitatea informaţiilor oferite şi ar fi atenuat impactul acestor reacţii.
Instanţa de apel constată că tema abordată este de interes general- îndeplinirea atribuţiilor de către un funcţionar al Statului în străinătate.
De asemenea, se regăseşte cerinţa privind calitatea şi funcţia persoanei criticate, având în vedere că apelanta-reclamantă avea calitatea de consul.
Referitor la forma/stilul şi contextul mesajului critic, se constată că articolele reclamate au exprimat o opinie critică, care nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare a ziaristului.
În considerarea acestui aspect, instanţa are în vedere împrejurarea că a fost declanşat şi efectuat un control de către Ministerul Afacerilor Externe la sediul Ambasadei, în urma căruia s-a constatat că a fost emisă de către angajaţii Ambasadei o chitanţă falsă.
În ceea ce priveşte afirmaţiile privind frecventarea unui coafor şi a unei săli de fitness, instanţa apreciază că nu pot fi considerate drept nişte jigniri, deoarece aceste activităţi sunt normale într-o societate evoluată şi civilizată, având în vedere calitatea şi profesia apelantei-reclamante.
Referitor la împrejurarea că nu au putut fi identificate persoanele menţionate în cuprinsul articolelor, instanţa învederează că acest aspect nu are relevanţă în cauză, întrucât menţionarea numelor cu majuscule era suficientă pentru jurnalist, chemat să atenţioneze opinia publică şi să verifice chiar eventuale nereguli în îndeplinirea atribuţiilor unui înalt funcţionar al Statului român.
Aceste considerente au justificat soluţia pronunţată în soluţionarea apelului declarat în cauză, cu consecinţa respingerii căii de atac şi menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă, în sensul respingerii acţiunii.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.
4. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu i-a respectat drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană, că au fost ignorate limitele casării, ceea ce trebuia analizată fiind incidenţa art. 1353 C. civ., cu privire la fapta pârâtului B., precum şi aplicabilitatea art. 7 din Legea audiovizualului nr. 504/202 şi ale Recomandării R7/2002. Totodată, se afirmă că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1349, art. 1351 şi cele ale art. 1352 din C. civ.
Critica este nefondată.
Înalta Curte reţine că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate.
În cauză, se constată că prin decizia de casare nr. 1221 din 13 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă a admis recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâţii Ziarul "C." şi D. împotriva deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Se reţine că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel, cu privire la caracterul ilicit al faptei imputate pârâtul B.. Astfel, instanţa de apel nu a analizat dacă fapta imputată pârâtului, de a publica pe una din paginile sale de internet în perioada 20-30 iunie 2014 documentul intitulat "Întrebare adresată domnului H.", fără ca acest document să fie înregistrat la acel moment la Camera Deputaţilor, constituie sau nu o încălcare a prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 96/2006.
A mai constatat instanţa de casare că instanţa de apel nu a încadrat în context juridic argumentele referitoare la buna-credinţă şi scopul în care a acţionat pârâtul B., reţinute pentru respingerea acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu acesta. În speţă, reclamanta a invocat încălcarea legii de către pârât sub aspectul modului în care acesta şi-a exercitat dreptul de a formula întrebarea parlamentară, iar această susţinere trebuia examinată şi lămurită de instanţă, pentru a se putea stabili dacă exercitarea dreptului de a formula întrebarea parlamentară a fost făcută în limitele sale normale şi legale, deoarece numai dacă sunt respectate aceste exigenţe se poate reţine cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, prevăzută de textul legal menţionat.
Totodată, instanţa de casare a constatat că pârâţilor nu li s-a solicitat depunerea la dosar a elementelor de identificare a persoanelor care au formulat sesizările depuse la adresa redacţiei sau depunerea acestor sesizări, în integralitate, astfel încât pârâţii nu au avut interesul să invoce în faza apelului dispoziţiile comunitare şi interne referitoare la protejarea surselor de informaţii ale jurnaliştilor, ceea ce a condus la situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor dispoziţii legale.
Faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere a acţiunii formulate de reclamantă, pârâţii nu aveau interesul să declare apel sau să formuleze pe calea apelului incident critici referitoare aplicabilitatea în speţă a prevederilor Recomandării nr. R7(2002) şi ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002. Or, problema referitoare la dreptul jurnalistului de a nu divulga sursele de informare, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. R7(2002) şi ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, presupune verificarea îndeplinirii în speţă a condiţiilor pentru aplicarea acestor dispoziţii legale, mai întâi din perspectiva aplicabilităţii acestor norme în ceea ce priveşte articolele din presa scrisă (aspect invocat de reclamantă prin întâmpinarea la recursul pârâţilor), iar subsecvent, prin raportare la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, verificări care nu pot fi făcute pentru prima oară în recurs.
În consecinţă, având în vedere că ambele recursuri relevă necesitatea unor verificări şi statuări asupra situaţiei de fapt şi a încadrării acesteia în drept, au fost admise recursurile, în sensul celor menţionate.
În rejudecarea căii de atac, la termenul de judecată din data de 03.03.2020, instanţa a încuviinţat proba cu acte solicitată de părţi şi a constatat proba administrată la acest termen de judecată. De asemenea, a pus în vedere apelanţilor pârâţi C. şi D. să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte identitatea persoanelor de la care au preluat informaţiile, care au stat la baza întrebări parlamentare, precum şi dacă există sesizările, în conformitate cu dispoziţiile din decizia de casare.
Procedând la analiza şi sinteza probelor, instanţa de apel a stabilit în fapt următoarele:
În data de 23.06.2014, în C., a apărut articolul cu titlul "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv".
Ulterior, în data de 30.06.2014, a apărut cel de-al doilea articol, intitulat "Cine doreşte muşamalizarea cazului A.?", precum şi împrejurarea că, pe o pagină de socializare (F.) a G., s-a deschis un subiect unde s-au putut posta puncte de vedere faţă de activitatea reclamantei, multe dintre aceste postări, conţinând aprecieri, fiind şterse.
În cuprinsul celui de-al doilea articol de presă, menţionat anterior, a fost prezentat facsimilul unei întrebări formulate de către pârâtul B., în calitate de deputat, în cadrul procedurii oficiale de control parlamentar asupra Guvernului, întrebare adresată ministrului de externe H., cu referire la conţinutul articolului din 30.06.2014 din C., fiind ataşate şi câteva zeci de mesaje care susţin ideile din articol (cinci pagini în care deputatul B. enumeră o parte dintre mesajele cetăţenilor postate pe pagina F. a G.).
Urmare a publicării acestor articole şi a întrebării adresate de pârâtul B. a fost declanşat şi efectuat un control de către Ministerul Afacerilor Externe la sediul Ambasadei, în urma căruia s-a constatat că a fost emisă de către angajaţii Ambasadei o chitanţă falsă, pentru operaţiuni în valută eliberate de Ambasada României la TELAVIV şi a fost formulată o plângere penală în acest sens. În acest context, a fost întocmit un dosar penal cu privire la falsificarea unei chitanţe pentru operaţiuni în valută eliberate de Ambasada României la TELAVIV, avându-se în vedere şi sesizarea lui E. (persoană aflată în duşmănie cu apelanta-reclamantă).
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat săvârşirea următoarelor fapte ilicite:
- publicarea de către D. şi Ziarul "C. a unor pretinse opinii a unor persoane neidentificate şi neidentificabile, urmărirea apelantei de către reporterii ziarului pârât şi publicarea de informaţii private despre coafor şi sala de fitness, precum şi deschiderea unui subiect având ca obiect strict activitatea sa profesională urmărind declanşarea în presă a unei campanii de denigrare împotriva.sa;
- fapta pârâtului B. de a publica pe site-urile sale personale, în perioada 20-30 iunie 2014, un material intitulat "întrebare adresată domnului H." care a preluat articolul "Scandal la Consulatul României din Tel Aviv", utilizând fără drept antetul Parlamentului României.
Evocând textele normative care reglementează, în dreptul intern, condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, art. 1349, art. 1357-1359 din C. civ., având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la existenţa unei fapte ilicite, instanţa de apel, în urma unei ample analize, a constată că jurnalişti şi-au respectat obligaţia de a informa în mod corect şi obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general- modul de exercitare a atribuţiilor de către consulul României la TELAVIV, având în vedere că existau numeroase reclamaţii, cu privire la activitatea desfăşurată.
Instanţa de apel constată, totodată, că tema abordată este de interes general şi vizează îndeplinirea atribuţiilor de către un funcţionar al statului, în străinătate. De asemenea, se regăseşte cerinţa privind calitatea şi funcţia persoanei criticate, având în vedere că reclamantă avea calitatea de consul.
Referitor la forma şi contextul mesajului critic, instanţa de apel a apreciat în mod corect că articolele reclamate au exprimat o opinie critică, care nu a depăşit însă limitele libertăţii de exprimare a ziaristului, astfel cum sunt acestea conturate prin jurisprudenţa Curţii europene.
Faţă de această împrejurare, instanţa învederează că îngrijorarea manifestată de jurnalişti a fost justificată şi a corespuns interesului general.
În ceea ce priveşte afirmaţiile privind frecventarea unui coafor şi a unei săli de fitness, instanţa de apel le-a avut în vedere şi a apreciat că nu pot fi considerate ofensatoare, câtă vreme asemenea activităţi sunt fireşti într-o societate civilizată, având în vedere calitatea şi profesia reclamantei, în condiţiile în care nu au fost menţionate sume exorbitante alocate în acest scop .
Referitor la împrejurarea că nu au putut fi identificate persoanele menţionate în cuprinsul articolelor, instanţa de apel a reţinut că acest aspect nu are relevanţă în cauză, întrucât menţionarea numelor cu majuscule era suficientă pentru declanşarea unei anchete jurnalistice.
În considerarea celor menţionate, instanţa de apel corect învederează că atitudinea jurnaliştilor respectă exigenţele Legii nr. 504/2002, Codul audiovizualului şi Recomandării R7/2002.
Este adevărat că dispoziţiile legale evocate vizează domeniul audiovizualului însă, în absenţa unui cadru legal similar, specific exclusiv presei scrise, corect instanţa de apel a aplicat, mutatis mutandis, criteriile conturate pentru definirea noţiunii de "interes public justificat", criterii care sunt deplin valabile în ceea ce priveşte activitatea tuturor jurnaliştilor, dat fiind gradul lor de generalitate. Asta nu înseamnă că dispoziţiile specifice din C. civ. nu constituiau un temei legal suficient de clar pentru angajarea răspunderii societăţii pârâte şi editorului ei.
De altfel, Curtea europeană însăşi, prin jurisprudenţa creată, cu referire de această dată la publicaţiile de pe internet, a acceptat că acestea, un editor mass media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie. Faptul că s-a constatat că publicarea articolelor şi a comentariilor într-un portal internet echivalează, totodată, cu activitatea jurnalistică şi că administratorul portalului, în calitate de întreprinzător echivalează cu un editor se poate considera, în opinia Curţii, ca o aplicare a legislaţiei privind răspunderea civilă delictuală în vigoare într-un domeniu nou corespunzător noilor tehnologii (a se compara, de exemplu, I. şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 24117/08, pct. 126, 14 martie 2013, în care Curtea nu a constatat niciun motiv să pună la îndoială interpretarea dată de instanţa internă, conform căreia dispoziţiile legale concepute iniţial în legătură cu documentele în format tipărit sunt considerate aplicabile totodată documentelor stocate în format electronic).
Prin urmare, o extindere a principiilor generale de la un domeniu reglementat la unul nereglementat specific este permisă, date fiind punctele comune, prevederile legale generale putând determina o mai bună adaptare la evoluţia circumstanţelor, decât tentativele de a concepe norme detaliate [a se vedea, comparativ, Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr. 1 şi 2), nr. 3002/03 şi 23676/03, pct. 20, 21 şi 38, CEDO 2009, în care "norma privind publicarea pe Internet" avea ca temei o normă datând iniţial din 1849, şi Redacţia Pravoye Delo şi Shtekel împotriva Ucrainei, nr. 33014/05, pct. 60-68,CEDO 2011.
Cu referire la fapta imputată pârâtului B., aceea de a publica pe site-urile sale personale, în perioada 20-30 iunie 2014, un material intitulat "întrebare adresată domnului H." care a preluat articolul "Scandal la Consulatul României din Tel Aviv", utilizând fără drept antetul Parlamentului României, instanţă a reţinut că ea nu poate fi circumscrisă sferei abaterilor disciplinare parlamentare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, republicată privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. În consecinţă, observând temeiul de drept al cererii deduse prezentei judecăţi, respectiv art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă în materie delictuală, tribunalul a apreciat că nu erau incidente în speţă prevederile Legii nr. 96/2006, republicată, fapta pârâtului urmând a fi apreciată prin raportare la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
Întrucât aceste aspecte au fost analizate în contextul soluţionării excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, iar soluţia dată excepţiei nu a fost apelată de către reclamantă, dobândind autoritate de lucru judecat, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că în analizarea caracterului ilicit al faptei reclamate, pot fi avute în vedere exclusiv dispoziţiile art. 1349 din C. civ.
Consecutiv interpretării, din perspectivă teoretică, a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., referitoare la caracterul ilicit al unei fapte şi celelate condiţii legale care antrenează răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a apreciat că fapta pârâtului B. de a publica pe site-urile sale personale, în perioada 20-30 iunie 2014, un material intitulat "întrebare adresată domnului H." care a preluat articolul "Scandal la Consulatul României din Tel Aviv" nu poate fi considerată o faptă ilicită, deoarece, în calitatea sa de deputat, avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa cetăţenilor existenţa unei teme de interes general şi de a solicita opinia acestora, prin transmiterea mesajelor pe F..
Faptul că au fost primite numeroase mesaje ilustrează că tema era de interes general, precum şi preocuparea cetăţenilor cu privire la modul în care sunt îndeplinite sarcinile funcţionarilor publici care reprezintă Statul Român în străinătate. Se reţine, totodată, faptul că pârâtul este reprezentantul diasporei în Parlamentul României, iar prin modalitate a realizat o consultare rapidă a electoratului său.
Referitor la folosirea antetului Parlamentului, instanţa de apel arată că este reprobabilă folosirea acestuia, atâta timp cât întrebarea parlamentară nu fusese depusă. Cu toate acestea, având în vedere tema abordată, contextul postării respective, împrejurarea că a fost postat pe site-ul personal, iar nu pe cel oficial, declanşarea unui control intern şi a unui dosar penal, instanţa de apel apreciază că această acţiune nu este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
În acest context, Înalta Curte constată că, procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel a făcut o nouă apreciere a probelor, a reanalizat situaţia de fapt în raport cu dezlegările instanţei de casare şi cu probele administrate, nu în ultimul rând cu circumstanţele concrete ale cauzei, în care unele aspect au fost soluţionate definitiv, în primul ciclu processual, iar necesitatea administrării unor probatorii se impunea din perspectiva apărărilor formulate de pârâţi, iar nu a susţinerilor reclamantei. Astfel fiind, s-a reţinut că nu sunt întrunite cumulative condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a confirmat soluţia primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de casare cu privire analiza individuală a condiţiilor răspunderii civile delictuale a fost esenţială pentru instanţa de apel care, ţinând cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, respectiv dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., astfel că nu se poate aprecia că a pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a prevederilor legale în materie, de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Nefondat este şi motivul de recurs prin intermediul căruia recurentul susţine încălcarea normelor reprezentate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantei, raportat la limitele casării stabilite de instanţa supremă, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieţii private, ocrotit de art. 8 din Convenţie.
O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport cu faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurenta afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin afirmaţiile publicate pârâţii s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs, faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că, fiind vorba despre o chestiune de interes general şi de un înalt funcţionar public, afirmaţiile, în ansamblul lor, nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, fiind permis un anumit grad de exagerare sau de provocare, atunci când se critică o persoană publică, aceasta trebuind să manifeste un grad ridicat de tolerenţă.
În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).
Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, acestea trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).
În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).
Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).
Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".
În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor, instanţa de apel a prezentat, aşa cum s-a relevat deja, că afirmaţiile litigioase se încadrează unele în categoria judecăţilor de valoare, iar altele în categoria faptelor, însă forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, pârâtii urmărind a atrage atenţia asupra unei probleme de interes general, iar nu a afecta în mod intenţionat şi gratuit onoarea şi reputaţia reclamantei. S-a mai reţinut că aducerea la cunoştinţa publicului a unor atare informaţii reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie.
Astfel, s-au avut în vedere de către instanţele de fond atât termenii utilizaţi în cuprinsul articolelor publicate de pârâţi, contextul în care acestea au fost făcute publice, precum şi repercusiunile afirmaţiilor.
Este adevărat că dreptul fiecărei persoane la demnitate se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv (sentimentul de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi), cât şi sub aspect obiectiv (preţuirea morală de care se bucură fiecare om în cadrul familiei, prietenilor, colegilor etc., care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor), dar în cauză, instanţele de fond nu au reţinut, în fapt, că reclamanta ar fi făcut dovada afectării reale a acestui drept, astfel încât să fie necesară intervenţia justiţiei, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.
Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere, în apel, faptul că prin afirmaţiile incriminate nu s-a făcut referire grave la viaţa privată a reclamantei, ci a fost vizată, în principal, activitatea acesteia, în calitate de consul, referirile la frecventarea unor saloane de înfrumuseţare fiind complementare şi menite să sublinieze aceleaşi aspecte, legate de modul de exercitare a funcţiei publice de către reclamantă.
Cum reclamanta exercita o funcţie publică în societate, în calitate de consul al României, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţin de activitatea sa profesională este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul afirmaţiilor incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al publicaţiei care a permis un comentariu critic referitor la activitatea profesională.
Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.
În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâţii beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamantă.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1576A din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care o va menţine.
În temeiul art. 452 C. proc. civ., instanţa o va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată dovedite în recurs în sumă de 4.920 RON, către intimatul D. şi în sumă de 3000 RON, către intimatul B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1576A din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.
Obligă pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4920 RON către intimatul D. şi în sumă de 3000 RON către intimatul B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 februarie 2022.