Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea formulată la data de 12.05.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă sub nr. x/2014, reclamanţii A. S.R.L., B. S.R.L., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâţii F., G. şi H. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâţi, constând în folosirea semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" şi în crearea website-ului http:/startransportcurierexpres.ro, prin producerea unor confuzii în ceea ce priveşte persoanele care exercită respectivele activităţi comerciale şi, pe cale de consecinţă, un prejudiciu de imagine;
- să îi oblige pe pârâţi la încetarea imediată a faptelor de folosire a semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" a numelor C., D. şi E., precum şi a website-ului http:/startransportcurierexpres.ro, întrucât produc confuzie în ceea ce priveşte persoanele care exercită respectivele activităţi comerciale şi, pe cale de consecinţă, un prejudiciu de imagine şi, totodată, încalcă prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor aparţinând reclamantei A. S.R.L.;
- să constate că numele de domeniu www.x.ro aparţine reclamantei, că a fost preluat şi folosit abuziv de către pârâţi şi să se dispună anularea/dezactivarea acestuia sau transferul acestuia în beneficiul reclamantei, precum şi interzicerea utilizării pe viitor de către pârâţi a domeniului de internet reprezentat de pagina web http:/startransportcurierexpres.ro;
- să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 146.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului material pe care aceştia l-au cauzat prin faptele lor culpabile şi a sumei de 1.046.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi a dobânzii legale până la data plăţii;
- să-i oblige pe pârâţi la publicarea hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acestora;
- să-i oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Primul ciclu procesual. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă
Prin sentinţa nr. 282/11.10.2016, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive; a respins acţiunea formulată şi precizată, cu obligarea reclamanţilor la plata către pârâtul F. a sumei de 3.309 RON, iar către pârâta G., a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 319/31.10.2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi D. şi C. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul F.; 1-a obligat pe pârâtul F. să înceteze să folosească semnele grafice asociate denumirii A. S.R.L. şi a domeniului de internet www.x.ro; a dispus anularea domeniului de internet www.x.ro; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins în rest pretenţiile reclamantei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; l-a obligat pe intimatul F. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel şi în primă instanţă şi pe intimata G. la plata sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 1064/09.06.2020 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, au fost admise recursurile declarate de reclamanţii C., D. şi S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul F. împotriva deciziei nr. 319/C/2017 - A din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel, în rejudecare
Prin decizia nr. 230/C/25.06.2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de reclamanţi S.C. A. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei nr. 282/COM/2016 din 11.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bihor şi a obligat apelanţii să plătească intimatului F. suma de 2.500 RON şi intimatei G. suma de 10.800 RON, cheltuieli de judecată în apel (primul ciclu procesual), în recurs şi în apel (rejudecare după casarea cu trimitere).
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamanţii A. S.R.L., D. şi C..
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală.
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată prin încălcarea prevederilor art. 477 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin hotărârea recurată instanţa de apel nu a făcut altceva decât să reia motivele de recurs dezbătute de înalta Curte şi să rejudece situaţia analizată de instanţa de recurs, adică să rejudece cauza strict în limitele de casare şi să ignore cealaltă limită trasată de principiul efectului devolutiv al apelului.
Hotărârea atacată iniţial cu recursuri de către părţi a fost casată, efectele acesteia fiind anulate în totalitate, situaţie în care se impunea rejudecarea apelului formulat de recurenţii de faţă sub toate aspectele invocate în cuprinsul acestuia şi bineînţeles, cu luarea în considerare şi respectarea dezlegărilor date de instanţa de recurs. În virtutea principiului efectului devolutiv al apelului, în faţa instanţei de apel se impunea devoluarea întregii cauze, cu întreg contextul de chestiuni de fapt şi de drept ce aparţin căii de atac exercitate.
Prin hotărârea recurată instanţa de apel a considerat în mod greşit că limitele în care trebuie rejudecat apelul sunt reprezentate de: analizarea incidenţei în speţă a Legii nr. 84/1998 şi a Legii nr. 11/1991, incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 677/2001, analizarea pretinsului conflict dintre numele de domeniu şi numele comercial, precum şi capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea numelui de domeniu de internet.
Instanţa de recurs a dat unele dezlegări cu privire la aceste aspecte şi a identificat şi sancţionat nelegalitatea primei decizii pronunţate în apel, dezlegări care sunt obligatorii evident în rejudecare, însă această împrejurare nu înseamnă că apelul formulat în cauză trebuia doar parţial reanalizat şi rejudecat. Acesta trebuia rejudecat sub toate aspectele invocate prin cuprinsul lui, cu respectarea prevederilor art. 477 C. proc. civ.
Aşadar, instanţa de apel a omis să reanalizeze şi să rejudece motivul de apel referitor la pretenţiile de daune morale pentru reclamanţii persoane fizice ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de denigrare a onoarei şi demnităţii. Instanţa de apel nu a reanalizat aceste pretenţii şi argumentele aduse în susţinerea lor prin apelul formulat în cauză, nesocotind astfel principiul efectului devolutiv al căii de atac exercitate.
Instanţa a pronunţat direct o hotărâre de respingere a apelului, fără să rejudece situaţia de fapt şi de drept prezentată prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel în susţinerea pretenţiilor constând în daune morale ce se impun a fi acordate reclamanţilor D. şi C.. Se impunea cercetarea din nou a site-ului deţinut de către F. pentru a se stabili natura postărilor şi legătura cu activitatea economică sau practicile comerciale ale societăţilor la care reclamanţii au fost asociaţi sau administratori etc.
De asemenea, instanţa de apel nu a reanalizat şi reiudecat motivul de apel referitor omisiunea primei instanţe de a lua în analiza incidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, iar aceste vicii atrag incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
S-a mai susţinut totodată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, neexistând vreo analiză a situaţiei de fapt şi de drept referitoare la daunele morale solicitate pentru subsemnaţii D. şi C..
Instanţa de apel a dat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greşită a mai multor norme de drept material, respectiv cu încălcarea: normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 677/2001, dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 11/1991, a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 72 şi art. 252 C. civ.
Cu privire la dispoziţiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. respectiv a Legii nr. 11/1991 republicată privind combaterea concurenţei neloiale, susţin că instanţa de apel în mod greşit a interpretat şi aplicat în speţă aceste acte normative, susţinând că nu sunt incidente în cauză raportat la faptul că intimatul-pârât nu are calitatea de comerciant şi nici nu a utilizat domeniul de internet în scopuri comerciale, pentru servicii/produse identice sau similare cu cele ale subscrisei. De asemenea, acesta nefiind un concurent/competitor al societăţii reclamante, s-a apreciat că nu s-a putut pune problema denigrării produselor/serviciilor sau a deturnării clientelei.
Instanţa de apel s-a rezumat la a considera, prin aplicarea greşită a legii, că intimatul nu are calitatea de comerciant şi în consecinţă nu poate comite actele ilicite sancţionate de legea mărcilor, însă nu a analizat sub niciun aspect faptele săvârşite de acesta, scopul urmărit şi rezultatele efective, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin hotărârea instanţei de apel care a fost casată s-a reţinut corect faptul că includerea în numele de domeniu "startransportcurierexpes.ro" a denumirii societăţii apelante nu a fost întâmplătoare ci, pe fondul conflictelor între părţi, aceasta a fost intenţionată şi cu rea-credinţă, scopul urmărit nefiind doar de a se identifica în spaţiul virtual, ci aceea de a concentra şi a pune la dispoziţia clienţilor sau potenţialilor clienţi ai societăţii reclamante informaţii referitoare la procese, la asociaţi, sau aspecte legate de legătura comercială defectuoasă. Această împrejurare a fost de natură a crea confuzie în rândul consumatorilor, fiind de aşteptat ca aceştia să creadă că persoana care deţine numele de domeniu este una şi aceeaşi cu societatea care poartă o denumire identică, iar prin accesarea site-ului se aşteaptă să primească informaţii de la societatea reclamantă despre activitatea şi serviciile prestate.
Trecând peste premisa la care s-a oprit în mod eronat instanţa de apel - că intimatul nu este concurent/competitor - reprezintă în esenţă acte de concurenţă neloială utilizarea fără drept a numelui societăţii, a numelor reclamanţilor, încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conferite de marcă, în scopul inducerii în eroare a clienţilor/partenerilor reclamantei şi atragerea acestora pe pagina de internet "startransportcurierexpes.ro", pagină care oferă informaţii defăimătoare şi denigratoare la adresa societăţii A. S.R.L. şi a reclamanţilor, acest fapt fiind susceptibil a genera riscul creării unor confuzii în ceea ce priveşte persoanele care exercită acele activităţi comerciale, fiind creat astfel un prejudiciu de imagine.
Referitor la normele de drept material cuprinse în Legea nr. 677/2001, instanţa de apel interpretează greşit că acestea nu sunt incidente în speţă.
Instanţa de apel reţine că nu s-au încălcat aceste prevederi întrucât intimatul F. nu a utilizat CNP-ul reclamanţilor, nu deţine calitatea de operator în sensul art. 3 lit. e) din actul normativ menţionat şi oricum, chiar dacă ar fi incidenţă legea, informaţiile publicate sunt accesibile publicului prin unele site-uri, astfel încât nu a fost necesar consimţământul reclamanţilor persoane fizice. Şi de această dată sunt ignorate prevederile art. 4 din Legea nr. 677/2001, aşa cum a reţinut ICCJ că s-a întâmplat şi în cazul hotărârii casate, iar celelalte prevederi interpretate şi aplicate greşit.
Prin hotărârea recurată instanţa de apel nu a procedat conform dezlegărilor date de instanţa de casare, respectiv nu a rejudecat apelul cu respectarea prevederilor art. 477 C. proc. civ. şi a limitelor de casare, întrucât nu a rejudecat situaţia de fapt şi nu a argumentat dacă prelucrarea a fost efectuată cu bună sau rea credinţă, dacă a existat un scop legitim, respectiv dacă datele colectate şi prelucrare sunt adevărate, pertinente şi neexcesive prin raportare la acest scop.
Referitor la existenţa consimţământului, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001 conform căruia consimţământul persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii.
Cu privire la conflictul dintre numele de domeniu - numele comercial - marcă înregistrată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit în speţă prevederile art. 30 din Legea nr. 26/1990, respectiv prevederile art. 81 din Legea nr. 31/1990 şi dispoziţiile Legii nr. 84/1998.
În ceea ce priveşte anularea domeniului de internet, instanţa de apel interpretează şi aplică greşit prevederile art. 254 alin. (2) şi art. 257 din C. civ. şi ale Convenţiei de la Paris.
Instanţa de casare a reţinut faptul că sancţiunea anulării domeniului nu s-a corelat cu vreunul dintre textele de lege citate de instanţa de apel - art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris, art. 254 alin. (2) şi art. 257 C. civ., însă nu a conchis că o astfel de sancţiune ar fi nejustificată sau nelegală în speţă.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
6. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimaţii G. şi F. au depus întâmpinări prin care au combătut cele susţinute de către recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs şi au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
7. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. S.R.L., D. şi C. împotriva deciziei nr. 230/C/25.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fixat Fixează termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Astfel, nu se poate reţine încălcarea normelor procedurale ce configurează limitele judecăţii în calea de atac a apelului, deoarece limitele rejudecării după casarea cu trimitere nu erau conturate numai de art. 477 C. proc. civ., ci şi de prevederile cuprinse în art. 501 C. proc. civ. şi de cele reţinute în decizia de casare.
De aceea, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, la rejudecare instanţa de apel nu era chemată a devolua în întregul ei pricina astfel cum se cerea prin cererea de apel formulată faţă de sentinţa primei instanţe, ci, faţă de conţinutul concret al deciziei de casare, rejudecarea urma a purta exclusiv asupra acelor aspecte cu privire la care s-a reţinut temeinicia căilor de atac şi cu privire la care Înalta Curte a dispus fie cercetări de fapt, fie realizarea unei analize ce a lipsit din prima decizie din apel.
După cum a rezumat în mod corect a doua instanţă de apel, în consecinţa admiterii recursurilor declarate de reclamanţi şi de pârâtul F., la rejudecare urma a se verifica de către instanţa de apel dacă în cauză cererea reclamanţilor avea ca temei prevederile Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 11/1991 şi, în caz afirmativ, a se verifica dacă faptele imputate pârâţilor îmbracă forma unor încălcări ale drepturilor recunoscute prin aceste reglementări, dacă faptele ce sunt dovedite în cauză conturează ipoteza aplicării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 677/2001 şi dacă este incidentă situaţia de excepţie cuprinsă în art. 5 alin. (2) lit. f) din acelaşi act normativ, precum şi dacă, în urma analizei adecvate a conflictului dintre numele de domeniu aparţinând pârâtului F. şi denumirea comercială a societăţii reclamante, se identifică o activitate ilicită a titularului numelui de domeniu, a cărei sancţionare să fie necesară.
Din perspectiva aceasta au fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual chestiunile ce priveau pretinsa încălcare a art. 8 din legea nr. 677/2001, precum şi susţinerile reclamanţilor prin care s-a invocat încălcarea art. 30 alin. (6) din Constituţia României, a art. 72 şi art. 252 C. civ., deoarece aceste critici, formulate prin primul recurs de reclamanţi, au fost înlăturate de Înalta Curte.
De asemenea, acele chestiuni care nu au făcut obiectul primului recurs - fiind invocate prin cererea de apel şi nedezlegate sau dezlegate necorespunzător de către prima instanţă de apel - nu mai făceau obiectul învestirii Curţii de apel la rejudecare, deoarece omisiunea de a le critica prin recurs le plasa şi pe acestea sub autoritatea de lucru judecat.
În consecinţă, chiar dacă decizia de casare a privit hotărârea instanţei de apel în integralitatea sa - împrejurare care se impune atunci când dispoziţiile cuprinse în dispozitiv nu au regim juridic distinct şi trebuie tratate unitar, cum s-a întâmplat în cauza de faţă, unde aceleaşi măsuri reparatorii erau solicitate pentru încălcări ale mai multor drepturi distincte exhibate de reclamanţi, iar soluţia nu era fundamentată corect în privinţa unora dintre acestea - împrejurările de fapt şi de drept care nu au fost criticate prin recurs în primul ciclu procesual, precum şi cele care au făcut obiectul analizei instanţei de casare şi au fost înlăturate de aceasta din urmă nu vor mai face obiectul analizei la rejudecare, aceasta urmând regulile cuprinse în art. 501 C. proc. civ.
Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate (în partea care statuează "ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată") cu ignorarea efectelor autorităţii de lucru judecat, ele trebuind văzute în ansamblul reglementării procesului civil în căile de atac.
Aceasta este situaţia în privinţa susţinerilor recurenţilor referitoare la solicitarea lor de despăgubire pentru denigrarea onoarei şi demnităţii, cu privire la care instanţa de recurs a înlăturat motivele recursului declarat (care priveau pretinsa încălcare a art. 72 şi art. 252 C. civ.), astfel încât ele nu făceau obiectul rejudecării.
Similar, nefiind formulate critici în primul ciclu procesual, în recurs, referitoare la susţinerea încălcării dispoziţiilor Legii nr. 61/1991, aceste chestiuni nu mai intrau în obiectul învestirii instanţei de apel în cadrul deciziei atacate.
De aceea, sunt nefondate toate criticile dezvoltate în cererea de recurs care privesc judecarea cauzei în apel cu ignorarea limitelor judecăţii stabilite de apelanţi prin cererea lor, conform art. 477 C. proc. civ.
Nu poate fi primită critica formulată în coordonatele art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care susţine nemotivarea deciziei atacate cu recurs, examinarea considerentelor acesteia relevând că, chiar dacă într-o modalitate succintă, instanţa de apel a expus faptele pe care le-a considerat relevante şi totodată şi raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate.
În absenţa indicării în concret, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a considerentelor care lipsesc din hotărârea recurată, şi acest motiv de critică este considerat nefondat.
În cadrul motivelor recursului care valorifică aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenţii susţin nefondat că în privinţa pretenţiei lor în sensul încălcării drepturilor asupra mărcii, dispoziţiile Legii nr. 84/1998 au fost greşit valorificate.
Astfel, coroborând prevederile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare la data sesizării instanţei cu definiţia mărcii, cuprinsă în art. 2 al legii, rezultă că marca este destinată a deosebi produsele şi serviciile pentru care ea a fost înregistrată, aparţinând titularului său, de produsele şi serviciile unei alte întreprinderi, iar condiţiile în care dreptul exclusiv asupra mărcii este considerat încălcat în temeiul acestor dispoziţii fac referire fie la utilizarea unui semn identic cu privire la servicii identice, fie la alte variante de utilizare a unor semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, dar cu condiţia producerii unui risc de confuzie.
Totodată, riscul de confuzie presupune ca persoana care percepe semnul folosit de cel ce încalcă marca să considere în mod rezonabil că produsele sau serviciile ce poartă acel semn provin de la titularul mărcii sau că între acesta şi pretinsul contrafăcător există cel puţin o legătură economică.
Or, din ansamblul întregii reglementări a mărcii şi cu precădere din dispoziţiile legale anterior evocate rezultă că acordarea protecţiei recunoscute de Legea nr. 84/1998 (ce armonizează, de altfel, legislaţia comunitară în domeniu) presupune ca situaţie premisă ca semnul protejat prin înregistrare să fie folosit de terţ cu titlu de marcă, deci prin asociere cu propriile servicii sau produse.
După cum a reţinut instanţa de apel, pârâtul nu foloseşte marca reclamanţilor cu titlu de marcă, pentru că nu o asociază unor produse sau servicii proprii (nefiind profesionist), astfel încât pretinsele fapte ilicite ale acestuia ce implică folosirea denumirii A. nu îmbracă forma ilicitului sancţionat de art. 36 din legea nr. 84/1998 în varianta aplicabilă litigiului.
Chiar dacă ar fi adevărat ceea ce susţin recurenţii, că prin accesarea paginii web cu aceeaşi denumire, clienţii reclamantei vor considera că accesează o pagină unde vor afla despre serviciile acesteia, ceea ce este relevant pentru analiza de faţă este fapta de a asocia semnul protejat, fără a avea acordul titularului, unor produse sau servicii concrete ale terţului, numai în prezenţa unor asemenea repere putând fi analizată incidenţa vreunuia din cazurile de încălcare reglementate de lege.
De aceea, în absenţa constatării de către instanţa de apel a folosirii semnului pentru produse sau servicii, în mod corect a fost înlăturată susţinerea privind încălcarea mărcii, fiind nefondate toate motivele dezvoltate cu privire la acest aspect.
De asemenea, faţă de dezlegările exprese cuprinse în decizia atacată, nu este fondată nici susţinerea în sensul că această chestiune nu a fost analizată, cu încălcarea celor statuate prin decizia de casare, examinarea considerentelor deciziei de casare relevând că a doua instanţă de apel a atins toate chestiunile rămase în discuţie după admiterea recursurilor în primul ciclu procesual, cu respectarea art. 501 C. proc. civ.
Considerente similare sunt valabile şi pentru motivul de recurs care se referă la încălcarea Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială.
Astfel, în plus faţă de legea mărcilor - în privinţa căreia jurisprudenţa a acceptat că încălcarea nu trebuie să se realizeze exclusiv de către o întreprindere, fiind posibilă şi încălcarea realizată de un neprofesionist, dacă acesta ataşează semnul înregistrat ca marcă sau unul similar unor produse sau servicii identice sau similare şi există riscul de confuzie - în cazul legii concurenţei neloiale prevederile legale arată cu claritate cine poate să săvârşească actele prohibite de aceasta.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din lege în forma aplicabilă litigiului, "Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei - credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.", iar art. 11 lit. b) defineşte practicile comerciale ca fiind "orice comportament, respectiv acţiune, omisiune, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea, efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs."
Or, cât timp pârâţii nu sunt întreprinderi şi nu au desfăşurat o activitate care să cuprindă practici comerciale în sensul legii, faptele imputate acestora nu pot constitui nici fapte de concurenţă neloială.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 677/2001, se observă că instanţa de apel a analizat calitatea pârâtului F. de operator de date cu caracter personal în sensul art. 3 lit. e) din lege, conchizând că acesta nu deţine o astfel de calitate, împrejurare în care a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile actului normativ invocat în ceea ce priveşte condiţiile de prelucrare a datelor cuprinse în art. 4, a cărui nesocotire a fost invocată de reclamanţi.
Suplimentar, instanţa de apel a reţinut că, şi dacă s-ar considera aplicabilă legea în discuţie, este incidentă norma de excepţie (de la necesitatea consimţământului persoanei vizate pentru orice prelucrare a datelor sale) cuprinsă în art. 5 alin. (2) lit. f), observând totodată şi sursa informaţiilor pentru datele de identificare ale reclamanţilor utilizate în postările de pe pagina web a pârâtului, considerând că aceste documente şi date sunt accesibile publicului, astfel cum prevede legea.
Contrar susţinerilor recurenţilor, concluzia privind absenţa calităţii de operator de date cu caracter personal a pârâtului excludea verificările cerute de art. 4, astfel încât nu se identifică un viciu în ceea ce priveşte argumentarea instanţei de apel în această privinţă.
Corelativ, nu au fost încălcate dispoziţiile instanţei de casare şi limitele rejudecării, deoarece instanţa de recurs a constatat doar că în privinţa aplicării prevederilor art. 4 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită; or, cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt, astfel cum s-a dispus, concluzia instanţei de apel bazată pe aceste fapte a fost argumentată în modul arătat, fără ca prin aceasta să se fi produs o abatere de la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare.
Nefondat critică recurenţii şi dezlegarea ce priveşte conflictul dintre numele de domeniu şi numele comercial, cu privire la care Curtea de apel a reţinut că, atât timp cât înregistrarea numelui de domeniu nu constituie, per se, o încălcare a numelui comercial şi cât timp pârâtul titular al numelui de domeniu nu a realizat acte de folosire a domeniului care să implice şi o atingere adusă numelui comercial, conflictul susţinut nu poate fi reţinut.
Susţin recurenţii că, în prezenţa numelui lor comercial anterior, acesta prevala în faţa numelui de domeniu pe care pârâtul l-a înregistrat ulterior.
Dar această chestiune a fost tranşată de prima instanţă de recurs, care a arătat că simpla înregistrare şi deţinere a numelui de domeniu nu constituie o încălcare a denumirii comerciale sau a numelui comercial (care în speţă coincid, după cum s-a consemnat în aceeaşi decizie de recurs).
De asemenea, s-a statuat în prima decizie de recurs că "confuzia consumatorului se poate produce doar dacă denumirea terţului este asociată cu acelaşi tip de activitate cu cel care face obiectul activităţii desfăşurate de societate sau în strânsă legătură cu aceasta".
Or, apreciind suveran asupra faptelor deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că în speţă nu s-au dovedit utilizări ale domeniului de internet care să constituie modalităţi de a profita de numele comercial, de a aduce atingere acestuia, astfel încât susţinerile recurenţilor privind reaua-credinţă a pârâtului exced controlului judiciar permis instanţei de recurs, pentru că nu privesc aplicarea legii, ci evaluarea probatoriului, iar o reluare a judecăţii în fapt în calea extraordinară a recursului nu este posibilă.
Consecutiv, nu pot fi primite nici susţinerile în sensul că era necesar a se dispune anularea numelui de domeniu deţinut de pârât.
Pe de-o parte, cum a reţinut şi prima instanţă de recurs, nu există o dispoziţie normativă care să permită sancţiunea anulării numelui de domeniu, revenind instanţei sarcina de a găsi reparaţia adecvată în ipoteza unei încălcări a drepturilor unui terţ prin utilizarea numelui de domeniu.
Pe de altă parte, cât timp activităţile pârâtului nu au fost calificate ca fiind ilicite de către instanţa de apel, discuţia despre posibilitatea anulării sau adoptarea unei alte modalităţi de reparaţie a prejudiciului produs reclamanţilor nu este utilă cauzei, pentru că cerinţele răspunderii delictuale sunt cumulative şi absenţa uneia dintre ele (în speţă, a faptei ilicite) exclude necesitatea de a aprecia asupra prejudiciului şi a modalităţii concrete de reparare a acestuia.
Pentru aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat., în temeiul art. 496 C. proc. civ., iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi, căzuţi în pretenţii, vor fi obligaţi la plata către intimaţii-pârâţi a cheltuielilor de judecată, constând în onorarii avocaţiale conform dovezilor depuse la dosar, respectiv 3500 RON către intimata-pârâtă G. şi 2975 RON către intimatul-pârât F..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D. şi S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 230/C din 25 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi S.C. H. S.R.L., F. şi G. şi cu intimaţii reclamanţi S.C. B. S.R.L. şi E..
Obligă pe recurenţii-reclamanţi C., D. şi S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă G. şi la plata sumei de 2975 RON către intimatul-pârât F..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.