Şedinţa publică din data de 09 martie 2023
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 25.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. prin D. S.R.L., E. şi F., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la repararea prejudiciului moral în cuantum de 500.000 euro cauzat prin răspândirea în spaţiul public, prin intermediul presei scrise şi online a unor false şi defăimătoare informaţii; obligarea pârâţilor în solidar la publicarea pe cheltuiala acestora a hotărârii judecătoreşti de condamnare, atât pe pagina de internet a publicaţiei G., cât şi în C., precum şi într-un ziar de circulaţie naţională.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1819 din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. prin D. S.R.L., D. S.R.L., E. şi F., ca neîntemeiată şi a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.
A obligat reclamanţii la plata către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A. şi B..
Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele motivării.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenţii au arătat că decizia este numai aparent motivată, fiind preluate ca atare texte legale şi indicate pasaje din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu trasarea unor concluzii generale, linii directoarea, fără nicio raportare la speţă.
Totodată, au susţin că există contradicţie în raţionamentul instanţei în sensul că, pe de o parte, se reţine necesitatea analizării dovezilor factuale, iar, pe de altă parte, se face o analiză exclusiv pe datele şi informaţiile din articol, ca premise corecte, probate, cu excluderea de plano a posibilităţii recurenţilor de a proba contrariul.
Cu privire la acest aspect, au arătat recurenţii că este constant raţionamentul eronat al instanţei de a stabili necesitatea probării de către intimaţii-pârâţi a documentării suficiente a articolului şi a bunei lor credinţe, ca mai apoi să respingă pretenţiile recurenţilor tocmai prin raportare la aceste elemente pe care le-a considerat premise necesare a fi dovedite cu prioritate, cu privire la care a refuzat însa orice probă ce excede informaţiilor şi datelor din cuprinsul articolului, pe care le-a preluat ca deja corecte.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenţii au invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. prin raportare la art. 70-75 C. civ., art. 1, art. 26 şi art. 30 din Constituţie, art. 8 şi art. 10 din CEDO, cu încălcarea orientărilor practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenţii au învederat că, fiind o investigaţie/ştire/articol informativ/fapte obiective, instanţa trebuia să analizeze dacă intimaţii-pârâţi au probat în concret adevărul acestora. Veridicitatea informaţiilor nu a fost însă verificată de instanţa de apel, care nu s-a raportat la probele administrate în cauza, dincolo de conţinutul articolului, concluzionând că există o minimă documentare pe baza datelor arătate în articol.
Orice ştire ce se doreşte a fi răspândită în spaţiul public trebuie documentată riguros, informaţiile trebuie să fie transmise corect, fără artificii comerciale care să le afecteze substanţa sau să inducă cititorii în eroare din prisma contextului mai larg, exagerat sau denaturat în care sunt prezentate.
Au mai arătat recurenţii că, dată fiind natura susţinută a articolului, libertatea de critică nu poate tinde spre maxim, precum în cazul politicienilor (persoane publice) şi a dezbaterilor politice, hotărâri CEDO precum Lombardo si alţii împotriva Maltei, Dyuldin şi Kislov împotriva Rusiei, Lienges c. Austriei trebuind să fie privite cu nuanţarea aferentă.
În opinia acestora, instanţa de apel nu a procedat la o delimitare clară a "datelor factuale" de "judecăţile de valoare", iar atunci când a făcut o delimitare, a calificat greşit afirmaţiile din articol ca fiind "judecăţi de valoare", faţă de calificarea lor corectă de "date factuale", din considerentele hotărârii reieşind că reprezintă "date factuale" exclusiv informaţiile legate de "condiţiile locative improprii, a administrării excesive a unor medicamente sau tratamente şi a alimentaţiei":
Or, această greşită calificare are implicaţii pe plan probatoriu, instanţa de apel tratând mult prea lejer, în opinia recurenţilor, obligaţia intimaţilor-pârâţi de a proba caracterul real al afirmaţiilor larg răspândite.
Totodată, au arătat că "baza faptică suficientă" în cazul judecăţilor de valoare şi "conformitatea cu adevărul" în cazul datelor factuale trebuiau analizate în concret prin raportare la probele administrate în cauză, iar nu prin preluarea automată a afirmaţiilor din articol ca fiind corecte şi adevărate.
Mai mult, au arătat recurenţii că instanţa de apel nu a analizat fiabilitatea şi exactitatea informaţiilor din articolul defăimător, omiţând şi normele Codului deontologic care stipulează că se dau publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate jurnalistul este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din cel puţin două surse credibile.
Nu s-a făcut nicio minimă analiză asupra activităţii de investigaţie efectuată de intimatul E., hotărârea recurată fiind deficitară, cu repunctarea faptului că la dosar nu există nicio probă în legătura cu activitatea de cercetare a jurnalistului, prealabilă articolului defăimător din 2016.
Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata - pârâtă D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală a deciziei civile nr. 1527/2021 din data de 08 noiembrie 2021, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Pentru evaluarea cazurilor de casare pe care reclamanţii s-au întemeiat - motive contradictorii, motivare doar aparentă (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.
În fapt, reclamanţii arată că la data de 03.05.2016, jurnalistul pârât E. a publicat în mediul online, pe site-ul www.x.ro un articol în cuprinsul căruia a susţinut textul "în căminele de bătrâni ale artiştilor Saleno, bolnavii sunt înfometaţi, suprasedaţi şi casele le sunt scoase la vânzare".
La data de 04.05.2016, în C. jurnalistul a publicat un articol pe aceeaşi temă, alegând un titlu şi subtitluri cu un puternic impact emoţional asupra publicului cititor, de genul "Legea a uitat azilurile. Duet de excepţie pentru afaceri cu bătrâni bolnavi. Căminele de bătrâni patronate de tenorul A. şi soprana B. nu pot fi controlate de nicio instituţie a statului pentru că activitatea acestora nu este reglementată", "un tenor şi o soprană s-au apucat să ridice aziluri pentru bătrâni, însă în loc de aplauze au primit reclamaţii", "duet de excepţie pentru afaceri cu bătrâni bolnavi" şi " apartamente luate de la bătrâni". Acest material a fost publicat pe prima pagină a C., la rubrica "tema zilei", fiind ulterior preluat de alte publicaţii, cu consecinţa răspândirii rapide în presa scrisă, TV şi online.
Articolul de presă publicat în C. de către pârâtul E. a fost preluat pe site-uri de ştiri precum www.x.ro, www.x.com, www.x.ro, www.x.ro şi pe pagina de internet a unor publicaţii precum www.nasul.tv, www.x.ro, www.x.com, în perioada 04.05.2016 - 22.04.2019.
Prin cererea cu care au învestit instanţa de judecată, recurenţii-reclamanţi au supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurenţilor-reclamanţi la viaţă privată (art. 26 din Constituţia României, art. 58 şi art. 71 şi următoarele C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale) şi, respectiv, dreptul părţilor adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Prin sentinţa civilă nr. 1819 din 23 noiembrie 2020, prima instanţă a respins cererea reclamanţilor, reţinând că cele relatate de jurnalist în cuprinsul articolului publicat pe platforma online şi presă ce au făcut obiectul analizei în prezenta cauză nu reprezintă faptă ilicită, în sensul prevederilor C. civ. sau ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, existând o bază factuală suficientă cu privire la cele menţionate în articol.
Prin decizia civilă nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.
În esenţă, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, susţinând, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele motivării, iar, pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare şi răspunderea civilă delictuală, precum şi a prevederilor naţionale şi europene care reglementează principiile de etică jurnalistică.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele motivării, fiind doar aparent motivată, fiind preluate ca atare texte legale şi indicate pasaje din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu trasarea unor concluzii generale, linii directoarea, fără nicio raportare la speţă.
Totodată, au susţinut că există contradicţie în raţionamentul instanţei în sensul că, pe de o parte, se retine necesitatea analizării dovezilor factuale, iar, pe de altă parte, se face o analiză exclusiv pe datele şi informaţiile din articol, ca premise corecte, probate, cu excluderea de plano a posibilităţii recurenţilor de a proba contrariul.
Critica astfel dezvoltată este nefondată.
În ceea ce priveşte ipoteza motivării doar aparente a hotărârii instanţei de apel, este de menţionat că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Sub un prim aspect, trebuie subliniat că evaluarea îndeplinirii obligaţiei de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, impusă atât de dispoziţiile procesual civile, cât şi de dispoziţiile convenţionale, se realizează global, analizând întreaga hotărâre judecătorească care expune raţionamentul juridic ce determină soluţia pronunţată în cauză, iar nu analizând sintagmele folosite, extrase din context şi dându-le o anumită conotaţie subiectivă.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, analizând raporturile dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză.
Astfel, instanţa de apel a analizat, pentru pronunţarea soluţiei, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, a existenţei faptei ilicite, în cazul concret dedus judecăţii - depăşirea dreptului la liberă exprimare, prin raportare la probele administrate în cauză, precum şi la practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru motivarea deciziei pronunţate, invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, reglementată de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de prim control judiciar, nu a făcut decât să enunţe standardele de protecţie pe care jurisprudenţa europeană le-a stabilit în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge, fără a se considera că încalcă dreptul la viaţă privată, onoare şi demnitate a unei persoane, subiect al investigaţiei jurnalistice.
După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora, în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia.
În ceea ce priveşte ipoteza unei motivări contradictorii a deciziei, recurenţii au susţinut că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut necesitatea analizării dovezilor factuale, iar pe de altă parte, a constatat că intimatul-pârât a realizat o documentare suficientă, excluzând posibilitatea recurenţilor de a proba contrariul.
Opus susţinerilor recurenţilor, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanţa de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de reclamanţi, stabilind mai întâi afirmaţiile cu caracter factual cuprinse în articol, reţinând că pentru acestea este necesară furnizarea unui temei suficient de precis care să poată fi considerat proporţional cu natura acestor afirmaţii, ca, mai apoi, să arate, într-o manieră coerentă şi judicioasă, care sunt considerentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului ca nefondat.
În concret, curtea de apel a reţinut că sunt afirmaţii cu caracter factual afirmaţiile privitoare la modalitatea de emitere a autorizaţiei de funcţionare, aspectul condiţiilor locative, a administrării tratamentului, modalitatea de dobândire a două imobile de către recurenţii-reclamanţi de la persoane aflate în îngrijire la azil, iar, în urma unei temeinice analize a probatoriului administrat în cauză, a argumentat şi concluzionat că intimatul avea la momentul publicării articolului suficiente motive să creadă în veridicitatea informaţiilor transmise, la baza aserţiunilor sale stând verificări ce pot fi considerate rezonabile.
Înalta Curte constată, aşadar, urmărind raţionamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând a se reţine nici ipoteza unei nemotivări a soluţiei şi nici ipoteza unei motivări contradictorii a soluţiei pronunţate, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele de fapt şi de drept pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a intimaţilor-pârâţi, care să atragă declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale împotriva acestora.
În acelaşi sens, instanţa de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenţii-reclamanţi a elementelor bazei factuale, ce va fi analizată din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, susţinând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (inclusiv a cauzelor menţionate în cuprinsul deciziei recurate), a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare, dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală, precum şi a prevederilor naţionale şi europene care reglementează principiile de etică jurnalistică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a făcut o delimitare clară între judecăţile de valoare şi datele factuale, instanţa de apel tratând "prea lejer" obligaţia intimaţilor de a proba caracterul real al informaţiilor răspândite publicului.
În ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că instanţa de apel a făcut o calificare corectă a publicaţiilor în cauză, constatând că acestea fac parte din categoria investigaţiilor jurnalistice, delimitând în mod clar judecăţile de valoare de datele factuale prezentate de jurnalist în publicaţiile sale.
Trebuie menţionat că, în cadrul acţiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea unei persoane, instanţa de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmaţiile concrete ale jurnalistului se circumscriu conceptului de judecăţi de valoare sau sunt afirmaţii factuale, iar, după calificarea discursului jurnalistic, trebuie verificat, în cazul judecăţilor de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credinţă, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmaţiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunţarea unor "verdicte".
Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, contrar celor susţinute de recurenţii-reclamaţi, a analizat articolele publicate şi a constatat ca fiind judecăţi de valoare afirmaţiile cuprinse în titlu, prin care este prezentată, într-o manieră critică, poziţia autorului articolului referitoare la un domeniu în care legislaţia românească conţine lacune de natură a permite nerespectarea drepturilor persoanelor internate în azilele private.
Totodată, a reţinut că afirmaţiile cu privire la modalitatea de emitere a autorizaţiei de funcţionare, aspectul condiţiilor locative, a administrării tratamentului, modalitatea de dobândire a două imobile de către recurenţii-reclamanţi de la persoane aflate în îngrijire la azil sunt date factuale ce trebuie să aibă o bază factuală rezonabilă, iar, pe baza probatoriului administrat în dosar, a constatat că există o astfel de bază factuală rezonabilă, astfel că fapta jurnalistului nu constituie faptă ilicită, nefiind încălcate limitele liberei exprimări.
Cu privire la această constatare a curţii de apel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa a ajuns la concluzia inexistenţei faptei ilicite, reţinând în mod greşit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată, ca urmare a ignorării sau aplicării eronate a criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de această critică, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susţinerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanţa de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurenţii-reclamanţi, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea şi nu temeinicia deciziei atacate.
Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, în cauze precum Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare, în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat, în mod explicit, că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii.
În speţă, curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanţia unei informări şi cercetări rezonabile a veridicităţii şi a exactităţii informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenţei instanţei europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta şi cărora le-a dat eficienţă în raţionamentul care a dus la soluţia pronunţată asupra apelului.
Astfel, prin raportare la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Liviu Petrina contra României, Constantin Timciuc împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei, Axel Springer AG împotriva Germaniei, Cornel Ivanciuc împotriva României, Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, Kuhnen împotriva Republicii Federale Germane, Sunday Times împotriva U.K, Jerusalem împotriva Austriei, Brasilier împotriva Franţei, Lingens împotriva Austriei, Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Latviei şi Steel Moris împotriva Marii Britanii, instanţa de apel a reţinut criteriile ce trebuie avute în vedere pentru evaluarea echilibrului just între interesul general şi interesul individului: statutul persoanei vizate, respectiv poziţia ori funcţia acesteia;necesitatea ca informaţiile publicate să servească interesului general; conţinutul mesajului transmis prin publicaţie; modalitatea de obţinere a informaţiei; modul de transmitere a mesajului.
Printr-un prim argument în susţinerea încălcării de către curtea de apel a criteriilor consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind relevante în aprecierea limitelor libertăţilor de exprimare, precum şi a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia jurnaliştilor de a verifica informaţia din surse credibile, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat caracterul real al informaţiilor răspândite prin publicarea articolului şi nu a analizat conformitatea cu adevărul prin raportare la probele administrate în cauză, preluând ca adevărate afirmaţiile din articol.
Aceste susţineri ale recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, instanţa de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare probele adminstrate şi la sursele de informare ale jurnalistului, analizând în mod expres atât relatările surselor jurnalistului, cât şi adresele instituţiilor publice şi documentele avute în vedere de acesta la documentarea articolului.
În speţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, au fost indicate două surse anonime, "un clujean" şi o "bucureşteancă", precum şi numitul H..
De asemenea, în cuprinsul articolului au fost preluare informaţii din răspunsul primit de la Ministerul Muncii, au fost redate informaţii furnizate anterior de la alte publicaţii, extrase de carte funciară, precum şi adrese emise de instituţii publice
Toate aceste aspecte au fost reţinute de către instanţa de apel, care, în analiza efectuată cu privire la existenţa bazei factuale şi a bunei-credinţe a jurnalistului - criterii reţinute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că sursa informaţiilor publicate, astfel cum a fost anterior expusă, a fost în mod cert evidenţiată de jurnalist.
În acelaşi context, analiza instanţei de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenţie, a vizat şi elementul privind verificarea veridicităţii informaţiilor publicate.
În concluzie, în urma unei temeinice analize şi sinteze a probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că jurnalistul a depus diligenţe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolul postat, existând o bază factuală rezonabilă.
Înalta Curte arată că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie factuală nu constituie motiv de recurs, în reglementarea art. 488 C. proc. civ.
Or, recurenţii-reclamanţi, susţinând că instanţa de apel a omis să analizeze aspectul vizând veridicitatea informaţiilor publicate şi a ignorat toate elementele, care, în opinia lor dovedesc contrariul celor reţinute (afirmaţiile cuprinse între pag. 6-12 din memoriul de recurs), în realitate, solicită instanţei de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.
O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba valoarea probatorie a acestora.
Ca atare, argumentele recurenţilor-reclamanţi cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanţa de recurs, vizând aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate şi nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală.
Totodată, în condiţiile în care curtea de apel a procedat la o cercetare amplă a circumstanţelor în care a fost publicat articolulul incriminat, reţinând demersurile efectuate de către jurnalist în acest context, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia jurnaliştilor de a proceda la efectuarea unor verificări personale, prin prisma cerinţei verificării autenticităţii informaţiilor în conformitate cu cele statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de Codul deontologic al ziaristului adoptat de I..
În privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reţine că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.
În plus, contrar argumentelor recurenţilor-reclamani, Înalta Curte are în vedere că, în speţă, potrivit situaţiei de fapt, asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, la baza judecăţilor de valoare şi a afirmaţiilor factuale exprimate, s-au aflat, aşa cum s-a mai arătat, relatări ale unor surse anonime, relatări ale numitului H., cât şi informaţii publicate anterior de alte publicaţii, precum şi comunicate oficiale ale instituţiilor publice.
Sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia pretind lipsa unei analize exigente a conţinutului şi a formei articolului prin care libertatea de critică nu poate tinde spre maxim, precum în cazul politicienilor şi a dezbaterilor publice, conform cauzei Lombardo şi alţii împotriva Maltei, Dyuldin şi Kislov împotriva Rusiei, Lienges contra Austriei, date ca exemplu prin memoriul de recurs, trebuind evitate şi, respectiv, sancţionate denaturările şi exagerările în scop comercial.
Prin deciziile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei; Jersild împotriva Danemarcei; Oberschlick împotriva Austriei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 10 din Convenţie protejează atât conţinutul ideilor şi informaţiilor comunicate, cât şi modul de exprimare al acestora.
Iar, prin deciziile Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei; Jersild împotriva Danemarcei, a reţinut că, în ceea ce priveşte conţinutul şi forma publicaţiei în litigiu, principiul a fost întotdeauna libertatea de tratament inerentă profesiei de jurnalist; instanţa europeană a amintit, spre exemplu, că nu este de competenţa sa ori a instanţelor naţionale să înlocuiască presa în această privinţă.
Sub acest aspect, curtea de apel, după o prezentare amplă a conţinutului articolului incriminat, a procedat la analiza limbajului utilizat şi a constatat că, întrucât cele relatate constituie aspecte de fapt şi aprecieri critice, potrivit distincţiei făcute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului între judecăţi de valoare şi prezentarea unor elemente faptice, care aveau suport în realitatea factuală, publicarea acestor afirmaţii s-a realizat într-un stil jurnalistic, fiind normală folosirea uneor expresii destinate în mod verosimil să capteze atenţia publicului, fiind permis un mod de prezentare al evenimentelor mai colorat şi un stil senzaţionist, pentru a fi cât mai atractiv, atâta timp cât se înscrie în doza de exagerare specifică presei şi nu sunt deformate informaţiile transmise, în acord cu principiile ce emană din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, fără a putea cenzura temeinicia celor constatate prin decizia recurată, Înalta Curte, contrar celor susţinute de către recurenţii-reclamanţi, reţine că instanţa de apel a făcut o amplă analiză a conţinutului şi a formei articolului pretins a fi defăimător, precum şi a contribuţiei acestuia la o dezbatere de interes general şi a notorietăţii persoanelor vizate, în conformitate cu reperele ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut există o minimă bază factuală pentru articolul publicat, jurnalistul reproducând informaţiile obţinute din propriile surse de informare, iar aprecierile, pe care le-a realizat şi care au natura unor judecăţi de valoare, au la bază argumente şi elemente factuale, care fac ca acestea să se încadreze în parametrii rezonabilităţii şi să îmbrace o formă verosimilă.
Pe cale de consecinţă, a constatat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care aspectele publicate nu au încălcat limitele care se circumscriu exerciţiul rezonabil al libertăţii de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenţionale.
Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenţei fapte ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţi Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept material din legislaţia naţională, corespondente art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior.
Prin ultimul motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia recurată susţinând o interpretare greşită a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, prin prisma celor reţinute în analiza realizată asupra bunei credinţe a jurisnalistului.
În dezvoltarea argumentelor aduse în susţinerea acestei afirmaţii, recurenţii-reclamanţi au arătat că buna credinţă nu se prezumă, ci trebuie probată, instanţa de apel neanalizând fiabilitatea şi exactitatea informaţiilor din articolul publicat, la dosar neexistând nicio probă în legătură cu activitatea de cercetare jurnalistică.
Or, aşa cum s-a mai reţinut, instanţa de apel a procedat la o analiză a tuturor aspectelor la care au făcut referire recurenţii-reclamanţi, observând atât buna-credinţă a pârâtului E., cât şi existenţa unui substrat factologic minimal, rezonabil atât pentru aspectele de fapt expuse, cât şi pentru aprecierile personale.
A constatat că jurnalistul a expus care sunt sursele informaţiilor prezentate, demersurile şi verificările care au dus la concluzia credibilităţii acestora, precum şi faptul că acesta a dat dovadă de o conduită conformă cu etica jurnalistică, caracterizată prin bună-credinţă, iar publicarea informaţiilor nu s-a realizat cu consecinţa deformării realităţii, şi nici cu scopul de a aduce atingere reputaţiei şi demnităţii recurenţilor-reclamanţi.
În plus, Înalta Curte reţine că nu pot face obiectul unei analize în această fază procesuală, criticile prin care recurenţii-reclamanţi au invocat lipsa cercetării jurnalistice şi atitudinea nesinceră a intimatului-pârât E., dând exemple în ultimele paragrafe ale memoriului de recurs.
Aceasta, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, prin aceste susţineri, recurenţii-reclamanţi tind la reaprecierea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.
Ca atare, faţă de toate argumentele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., constatând caracterul nefondat al acestuia.
Faţă de soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.858 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâta D. S.R.L., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu extras de cont din data de 16 septembrie 2022, aflat la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurenţii la plata sumei de 4.858 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâta D. S.R.L..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 09 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.