Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 25 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la restituirea sumei de 265.957,46 RON, actualizată la zi cu coeficientul de inflaţie, precum şi la dobânda legală aferentă, calculată de la data de 11 aprilie 2017 şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul B. a formulat o cerere reconvenţională, în contradictoriu cu A. şi C., pentru declararea simulaţiei contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016, prin care a solicitat să se constate caracterul simulat al acestuia, să se stabilească existenţa şi conţinutul real, secret al acordului de voinţă intervenit între părţi şi înlăturarea actului aparent, simulat, constând în contractul de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016, care nu exprimă voinţa reală a acestora.
2. Hotărârea Tribunalului Sibiu
Prin sentinţa civilă nr. 225 din 26 martie 2021, Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul C., cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional B., a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta pârâtă reconvenţional A., în contradictoriu cu pârâtul reclamant reconvenţional B., a obligat pârâtul reclamant reconvenţional B. la restituirea, în favoarea reclamantei pârâte reconvenţional A., a sumei de 299.447,20 RON (reprezentând valoarea actualizată, la data de 31 august 2020, a creanţei de 265.957,46 RON) plus dobânda legală penalizatoare în cuantum de 45.954,20 RON (calculată până la data de 05 octombrie 2020), a respins cererea reconvenţională (acţiune în simulaţie), formulată de pârâtul reclamant reconvenţional B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţional A. şi pârâtul C. şi a obligat pârâtul B. la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 18.024,60 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, şi în favoarea pârâtului C. a sumei de 4.000 RON, cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată.
3. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia
Prin decizia civilă nr. 777 din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâtul reclamant reconvenţional B. împotriva sentinţei civile nr. 225 din 26 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a schimbat, în tot, sentinţa atacată şi rejudecând cauza, a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta pârâtă reconvenţional A., în contradictoriu cu pârâtul reclamant reconvenţional B., a admis cererea reconvenţională, formulată de pârâtul reclamant reconvenţional B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţional A. şi pârâtul C., şi în consecinţă, a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 între reclamanta A. şi pârâtul B., a obligat reclamanta pârâtă reconvenţional A. şi pârâtul C. să plătească pârâtului reclamant reconvenţional B. suma de 6.264,58 RON, cheltuieli de judecată la fond şi a obligat intimaţii A. şi C. să plătească apelantului suma de 3.529,50 RON, cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 777 din data de 5 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta A. şi pârâtul C. au declarat recurs, solicitând instanţei să caseze hotărârea atacată şi să admită cererea de chemare în judecată precizată.
În cererea de recurs, aceştia invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Recurenţii susţin că problema de drept, care trebuia analizată în prezenta cauză, se referă la existenţa sau inexistenţa unui acord simulatoriu. În acest sens, citează din jurisprudenţa pe care o apreciază relevantă şi în care se reţine, în acord cu legislaţia, că acordul simulatoriu reprezintă voinţa reală a părţilor.
Sub acest aspect, arată că au învederat instanţei de apel mai multe împrejurări, de care nu s-a ţinut seama, respectiv că recurentul C. nu are calitate procesuală faţă de cererea reconvenţională, că actele depuse de B. sunt întocmite pro causa, întrucât, pentru a exista o simulaţie, cele două acte trebuie încheiate concomitent. Deşi intimatul a precizat că actul secret este cel din 11 mai 2016, act individual, scris de el personal, instanţa a reţinut ca fiind act secret, o înţelegere din 2007. Susţin că actul secret este semnat doar de intimat, nefiind un acord de voinţă, este o ciornă cu modalitatea de împărţire procentuală a unor sume, ce nu poate fi opus terţilor de bună credinţă, neîndeplinind cerinţele impuse de dispoziţiile art. 1289 din C. civ.. Arată că simulaţia actului unilatral secret nu poate exista în lipsa unui acord simulatoriu şi a unui act juridic individual destinat şi că, în opinia instanţei de apel, acordul simulatoriu este sinonim cu intenţia părţilor de a simula un act anterior anului 2007 şi constă în voinţa lor ca acea operaţiune juridică să producă toate efectele specifice simulaţiei în anul 2016.
În acest context, susţin că actul secret unilateral reprezintă o excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic unilateral, simulaţia fiind posibilă doar în cazul actelor juridice unilaterale supuse comunicării.
Recurenţii mai arată că instanţa a reţinut o serie de împrejurări nereale, respectiv că actul public este contractul de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 iar actul secret, o convenţie din anul 2007, iar nu un act unilateral, actul ascuns fiind anterior celui public, că regulile aplicabile sunt cele din vechiul C. civ., raportat la data actului secret, că există un început de dovadă scrisă din partea recurentului C..
De asemenea, recurenţii arată că, raportat la situaţiile detaliate anterior, motivul de casare este acela că instanţa de apel a analizat doar vag condiţiile acordului simulatoriu, fără a avea în vedere faptul că cererea reconvenţională a fost depusă tardiv, abia la al treilea termen de judecată, iar ulterior a fost precizată de mai multe ori, intimatului fiindu-i admise toate probatoriile solicitate.
Apreciază că, prin decizia recurată, nu a fost sesizată împrejurarea că actele pe care le-a reţinut, nu privesc aceleaşi persoane iar actul secret este unilateral, nu bilateral, nefiind supus comunicării, simulaţia fiind posibilă doar în cazul în care acesta ar fi supus comunicării sau ar avea un destinatar determinat sau determinabil.
Or, în opinia lor, instanţa de apel nu motivează care sunt considerentele pentru care a înlăturat apărările recurenţilor, împrejurare care conduce la concluzia că recursul este fondat.
În concluzie, solicită casarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.
Obiectul prezentului recurs este reprezentat de decizia civilă nr. 777 din data de 5 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, care, în opinia recurenţilor, este afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Astfel, în cadrul cererii de recurs, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat.
Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:
a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;
b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;
c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.
Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurenţii sunt ţinuţi să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.
În cauza de faţă, recurenţii precizează că hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 777 din data de 5 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, cuprinde motive sumare şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor împrejurărilor invocate de părţi.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii formulează susţineri în sensul că instanţa de apel a analizat doar vag condiţiile acordului simulatoriu, fără a avea în vedere faptul că cererea reconvenţională a fost depusă tardiv, abia la al treilea termen de judecată, iar ulterior a fost precizată de mai multe ori, intimatului fiindu-i admise toate probatoriile solicitate. De asemenea, arată că, prin decizia recurată, nu a fost sesizată împrejurarea că actele pe care instanţa le-a reţinut, nu privesc aceleaşi persoane iar actul secret este unilateral, nu bilateral, nefiind supus comunicării.
Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenţii pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului vag al motivării deciziei recurate sau al nereţinerii unor chestiuni factuale în sensul pretins de ei, practic, recurenţii contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.
Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel. Hotărârea primei instanţe, de respingere a cererii reconvenţionale, ca nefondată, a fost schimbată de instanţa de control judiciar, care a argumentat că a existat un acord simulatoriu, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.
Instanţa de apel a analizat toate situaţiile de fapt şi de drept cu care a fost învestită de către părţi. Neregularitatea cererii reconvenţionale, susţinută în recurs, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanţa de apel, conduita acesteia situându-se în limitele impuse de dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care impun judecătorilor să respecte şi să dea eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor.
Instanţa de recurs învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti. O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.
Instanţa internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81]. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).
Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenţii sunt nemulţumiţi de considerentele ce conţin raţionamentul juridic al instanţei de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.
Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
În cadrul cererii de recurs, a fost invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Înalta Curte apreciază că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Prioritar, este de reţinut că recursul, cale extraordinară de atac, urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; de aceea, în recurs nu se va realiza o reevaluare a stării de fapt statuate în apel, aşa încât nu vor fi avute în vedere niciuna dintre seriile de argumente ale recurenţilor prin care se solicită reexaminarea conţinutului probelor şi a modului în care instanţa de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor. În acest sens, nu sunt corect integrate sferei recursului solicitările recurenţilor de reapreciere a înscrisurilor în scopul reconsiderării contextului factual.
Trecând de aceste considerente, Înalta Curte sesizează că recurenţii critică modalitatea de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia simulaţiei, susţinând că nu sunt întrunite cerinţele impuse de legiuitor în acest sens, întrucât nu există nici act secret şi nici acord simulatoriu. În cadrul acestor susţineri, invocă aplicarea eronată şi a altor dispoziţii legale care au fost avute în vedere de către instanţa de apel.
Simulaţia, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 din C. civ., reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial de un al doilea act secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.
Din analiza dispoziţiilor art. 1289 din C. civ. se desprind condiţiile specifice simulaţiei, respectiv: existenţa unui act public, care s-a încheiat pentru a produce o aparenţă juridică, existenţa actului secret, act real, încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute terţilor şi existenţa acordului simulatoriu, respectiv intenţia părţilor de a disimula adevărata relaţie dintre ele. Intenţia de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părţilor, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret.
Înalta Curte reţine că aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză, soluţia instanţei de apel fiind legală, sub acest aspect.
În primul rând, actul public este contractul de împrumut încheiat, la data de 11 mai 2016, între recurenta - reclamantă A. şi intimatul - pârât B., ce are ca obiect suma de 265.957,46 RON, contract întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Acest contract de împrumut a fost completat pe un formular preexistent, de către recurentul C., după cum acesta recunoaşte, la interogatoriu, iar nu de părţile menţionate în cuprinsul său. Scopul actului a fost justificarea transferului sumei de bani, în condiţiile în care D., instituţa bancară prin care urma a se face transferul, impunea existenţa unui document justificativ pentru efectuarea acestuia, aspect declarat de martorul E., economist la D., audiat în faţa primei instanţe.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, în relaţia cu D. era utilizat exact acelaşi formular de contract de împrumut pentru transferul unor sume de către foştii asociaţi C. şi B., în patrimoniul societăţii. Această împrejurare rezultă din contractele depuse la dosar, cu titlu exemplificativ, întocmite pe acelaşi formular, având număr de înregistrare la D. în anul 2008 şi 2009, prin care asociaţii împrumutau societatea cu sume de bani. Inclusiv termenul împrumutului este identic cu cel din contractul care face obiectul prezentei cauze, anume 11 luni.
Chiar şi obiectul actului public, suma de 265.957,46 RON, este cu zecimale, împrejurare neobişnuită într-un contract de împrumut încheiat între două persoane fizice. O sumă atât de exactă poate fi parte a unei creanţe, cum ar fi despăgubirea încasată pentru terenul expropriat, astfel cum a afirmat pârâtul în motivarea cererii reconvenţionale.
În al doilea rând, actul secret este reprezentat de convenţia dintre părţile acestui proces, respectiv A., B. şi C., de achiziţionare a unui teren în anul 2007, pe numele A. şi împărţirea preţului revânzării, după creşterea valorii imobilului, cu comision pentru aceasta.
Recurenţii contestă existenţa actului secret şi susţin că, prin recunoaşterea acestuia, ca urmare a administrării probei cu martori şi interogatoriu, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1191, 1197 şi 1198 din C. civ. aplicabil presupusei convenţii din 2007.
Întrucât dispoziţiile legale menţionate de recurenţi reglementează reguli de ordin procedural, nefiind norme de drept material, criticile acestora, analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.
Înalta Curte reţine că, prin act secret, trebuie să se înţeleagă convenţia părţilor, în sens de operaţiune juridică (negotium), iar nu înscrisul doveditor (probatium). De asemenea, pentru a opera simulaţia, această convenţie pe care părţile înţeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, printr-un act public, trebuie să intervină fie anterior, fie concomitent cu actul public.
Aşadar, între părţi, simulaţia nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. De la această regulă, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat unele excepţii considerând admisibile proba testimonială şi prezumţiile în anumite cazuri: când există un început de dovadă scrisă; când părţile au fost în imposibilitate de a-şi preconstitui un înscris; când actul a fost întocmit prin fraudă şi dol.
Potrivit dispoziţiilor art. 1292 din C. civ., "Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit".
Semnificaţia acestui text de lege este aceea că părţile vor putea face dovada simulaţiei numai potrivit dreptului comun. Aşadar, şi părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă, în măsura în care există un început de dovadă scrisă, potrivit dispoziţiilor art. 1197 şi 1198 din C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1197 din C. civ. "Se numeşte început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia, sau a celui ce el reprezintă şi care scriptura face a fi de crezut faptul pretins".
În cauză, începutul de dovadă scrisă este reprezentat de înscrisul întocmit de C., aflat la dosarul cauzei, în cuprinsul căruia se menţionează că, la data de 21 august 2007, se cumpără terenul în suprafaţă de 16.276 mp, din care pentru 10.000 mp s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru F. care a achitat 97.656 Euro, iar pentru 6276 mp s-a întocmit contractul de vânzare cumpărare pentru suma de 2100 RON, pe numele A., "conform înţelegerii cu B.", care se împarte 1/2 pentru fiecare parte la vânzare. Recurentul C. a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu, că acest înscris a fost scris de el.
Recurenţii susţin că acest act nu dovedeşte simulaţia, fiind un act juridic unilateral, întocmit chiar de partea care îl foloseşte ca mijloc de probă. Însă, prin criticile formulate, aceştia pretind, practic, ca începutul de dovadă scrisă trebuie să întrunească cerinţele dovezii înseşi, ceea ce nu poate fi primit.
Pentru ca o scriere să reprezinte un început de dovadă scrisă, nu este necesar ca aceasta să se refere direct la faptul pretins şi, cu atât mai puţin, să-l probeze, fiind suficient ca scrierea să se refere la un fapt conex din care s-ar putea deduce că faptul pretins este verosimil.
Existând începutul de dovadă scrisă, în mod corect, s-au administrat probatorii complexe, cu martori şi interogatorii, cu care, chiar şi recurenţii au fost de acord.
De altfel, în cauză, datorită relaţiilor de amiciţie care a existat între cei doi foşti asociaţi, se poate reţine şi o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. S-au produs dovezi în acest sens, raportul juridic fiind reţinut, în mod corect, de către instanţa de apel.
Iar toate acestea, coroborate, au condus la concluzia că părţile au încheiat o convenţie, în anul 2007, care reprezintă actul secret, voinţa lor reală.
Recurenţii pretind că această înţelegere nu poate fi apreciată ca fiind un act secret întrucât nu există concordanţă de părţi cu actul pretins a fi public. Însă, în raporturile juridice deduse judecăţii sunt antrenate toate cele trei persoane, părţi ale acestui proces, aspect detaliat anterior. De altfel, reclamanta A. era doar persoana interpusă.
Suplimentar, instanţa de apel a reţinut că relaţiile juridice reale sunt confirmate şi de diferenţa din cele două contracte, prin care au fost cumpărate cele două suprafeţe de teren care au făcut parte din aceeaşi parcelă de 16.276 mp. Astfel, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/ august 2007 la BNP G., societatea F. S.R.L. a cumpărat cota de 10.000/16.276 părţi din întregul imobil teren în suprafaţa de 16.276 mp, cu preţul de 97.656 euro. În aceeaşi zi şi la acelaşi notar public, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru diferenţa de 6.276 mp pe numele pârâtei-reclamante A., cu preţul derizoriu de 2.100 RON.
Având în vedere diferenţa enormă de preţ, care nu este susţinută de diferenţa de suprafaţă, instanţa de apel a tras concluzia, în mod corect, că preţul din primul contract, plătit de societate, a vizat în realitate şi suprafaţa de 6.276 mp, situaţie în care preţul din cel de-al doilea contract, pentru terenul de 6276 mp, nu a fost plătit de cumpărătorul A., ci a fost plătit din banii societăţii, ca urmare a înţelegerii dintre C. şi B.. De altfel, recurenţii au recunoscut că era o practică în sensul folosirii recurentei A. ca persoană interpusă.
În al treilea rând, există acordul simulatoriu (animus simulandi), respectiv intenţia părţilor de a disimula adevărata relaţie dintre ele. Ţinând cont de faptul că voinţa este un element esenţial al simulaţiei, se poate desprinde ideea că intenţia părţilor de a simula trebuie să fie comună pentru a da naştere efectelor scontate.
Instanţa de apel a apreciat că remiterea sumei de 265.957,46 RON reprezintă, în realitate, plata părţii intimatului B., din despăgubirile încasate în urma exproprierii terenului cumpărat pe numele recurentei, dar finanţat de el împreună cu recurentul C., iar nu un împrumut. În acest sens, a reţinut actele prezentate anterior dar şi susţinerea lui C., care a arătat, iniţial, că el a ridicat despăgubirea pentru terenul expropriat, şi că i-a dat suma de bani recurentei A., care i-a înmânat intimatului, încheind actul public (încheierea de şedinţă din 11.03.2021). Chiar dacă, ulterior, şi-a schimbat declaraţia, cu ocazia răspunsului la interogatoriu, a confirmat existenţa unui acord simulatoriu. De asemenea, s-a reţinut că recurenta A. a arătat că era o practică a părţilor de a o folosi ca persoană interpusă pentru diverse tranzacţii juridice.
Prin urmare, chiar dacă acordul simulatoriu în sensul de negotium iuris a precedat începutului de dovadă scrisă analizat în cauză ca instrumentum probationis, circumstanţele particulare ale cauzei au impus-o, dat fiind faptul că, ulterior achiziţionării terenului în 2007, a intervenit procedura exproprierii, părţile desocotindu-se doar după finalizarea procedurii judiciare prin care s-au stabilit despăgubirile, în anul 2016.
Toate aceste aspecte, detaliate anterior, au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerinţele simulaţiei, soluţia instanţei de apel de admitere a cererii reconvenţionale şi de constatare a caracterului simulat al contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 între reclamanta A. şi pârâtul B. fiind consecinţa interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale, astfel că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs se arată şi împrejurarea că pârâtul C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în contractul de împrumut supus controlului judiciar. Însă, în mod corect, instanţele au raportat calitatea procesuală pasivă la cererea reconvenţională formulată de B., în care s-a invocat existenţa unei simulaţii la care a participat şi recurentul C., susţinerile recurenţilor fiind nefondate, şi sub acest aspect.
De asemenea, se susţine o neregularitate a cererii reconvenţionale, care ar fi fost depusă la al treilea termen de judecată. Însă, aşa cum s-a arătat şi anterior, o astfel de împrejurare nu a fost invocată până în prezent, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanţa de apel. Mai mult, sancţiunea depunerii acesteia, cu depăşirea termenului legal, nu se sancţionează cu nulitatea actului de procedură. Cererea incidentală se judecată concomitent cu cererea iniţială sau se disjunge şi se judecă separat, de către acelaşi complet, operând o prorogare legală de competenţă.
În consecinţă, nici aceste susţineri nu pot fi primite.
Prin urmare, dat fiind că hotărârea recurată este motivată şi că dispoziţiile legale, indicate de recurenţi, au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de către reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 777 din 5 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul B., în cuantum de 10.000 RON, potrivit dovezilor depuse la dosarul cauzei, constând în onorariul de avocat achitat pentru faza procesuală a recursului, reduse conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în raport de complexitatea cauzei, volumul activităţii şi termenele de judecată acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 777 din 5 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Obligă recurenţii la plata sumei de 10.000 RON către intimatul - pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.