Şedinţa publică din data de 11 mai 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii, obligarea pârâtului la plata sumei de 364.888 de RON, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a instituirii interdicţiei de exercitare de către reclamant a activităţii de diriginte de şantier; încetarea interdicţiei impuse reclamantului de a desfăşura activitatea de diriginte de şantier; obligarea pârâtului de a radia de pe site-ul instituţiei (http:/isc. gov.ro) sancţiunea luată faţă de reclamant, înscrisă în Registrul diriginţilor de şantier autorizaţi de Inspectoratul de Stat în Construcţii; obligarea pârâtului la plata daunelor interese în cuantum de 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea sancţiunii din registru; obligarea pârâtului de a publica pe site-ul instituţiei (http:/isc. gov.ro), hotărârea ce se va pronunţa în cauză, după rămânerea definitivă şi de a o păstra timp de doi ani; obligarea pârâtului de a publica şi de a menţine, timp de doi ani, la rubrica sancţiuni/observaţii din Registrul diriginţilor de şantier scuzele privind consemnarea interdicţiei impuse reclamantului de a desfăşura activitatea de diriginte de şantier, cu cheltuieli de judecată.
La 1 martie 2021, reclamantul a precizat capătul trei de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtului de a înscrie pe site-ul instituţiei (http:/isc. gov.ro) datele sale de contact în registrul diriginţilor de şantier autorizaţi de Inspectoratul de Stat în Construcţii, respectiv numerele de telefon, adresa de poştă electronică şi localitatea de domiciliu.
Pin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Maramureş în soluţionarea cauzei, în raport de dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, respingerea cererii de chemare în judecată în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea Tribunalului Maramureş
Prin sentinţa nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată prin întâmpinare, de către pârât. A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii. A constatat că petitele având ca obiect obligarea pârâtului de a dispune încetarea interdicţiei impuse reclamantului de a desfăşura activitatea de diriginte de şantier şi de a radia, de pe site-ul https:/isc. gov.ro, sancţiunea dispusă faţă de reclamant, înscrisă în registrul diriginţilor de şantier autorizaţi de Inspectoratul de Stat în Construcţii au rămas fără obiect şi le-a respins ca atare. L-a obligat pe pârât să înscrie pe site-ul instituţiei, https:/isc. gov.ro, datele de contact ale reclamantului în Registrul diriginţilor de şantier autorizaţi de Inspectoratul de Stat în Construcţii. L-a obligat pe pârât să publice pe site-ul instituţiei, https:/isc. gov.ro, sentinţa, timp de doi ani de la rămânerea sa definitivă, însoţită de scuze pentru menţinerea la rubrica observaţii a interdicţiei de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021. A respins petitele având ca obiect obligarea pârâtului la plata beneficiului nerealizat şi la plata daunelor interese de 700 RON/zi. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea Curţii de Apel Cluj
Prin decizia nr. 29A din 20 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva sentinţei nr. 528 din 20 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă. L-a obligat pe apelantul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii să plătească intimatului-reclamant A. suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.
4. Recursurile
Împotriva deciziei nr. 29A din 20 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii.
4.1 Recursul reclamantul A.
Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. pentru aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 alin. (3) şi art. 1531 alin. (2) C. civ., privind repararea prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, fiind constatată existenţa prejudiciului, apelul nu putea fi respins cu argumentul că nu s-a făcut dovada cuantumului acestuia.
A apreciat că prejudiciul nerealizat este determinabil, putând fi cuantificat prin comparaţie, în raport cu veniturile pe care le-a realizat anterior impunerii sancţiunii, aspect ce reprezintă cea mai fidelă şi plauzibilă ipoteză de calcul.
Recurentul-reclamant a susţinut că, în situaţia în care instanţa de apel a achiesat la considerentele hotărârii instanţei de fond, implicit a acreditat şi ipoteza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv că, prin acţiunile descrise la pct. III şi IV în cererea de chemare în judecată, pârâtul i-a cauzat un prejudiciu. A considerat că este evidentă natura patrimonială a prejudiciului. Fiind vorba despre un beneficiu nerealizat, cuantumul acestuia putea avea drept criteriu de evaluare obiectiv şi pertinent veniturile anterioare obţinute, astfel cum acestea au fost indicate prin acţiunea civilă şi prin cererea de apel.
Fiindu-i interzis de către pârât dreptul la muncă, recurentul-reclamant a considerat că existenţa prejudiciului este prezumată, iar cuantumul acestuia (beneficiul nerealizat) se poate stabili doar prin raportare la veniturile anterioare realizate din exercitarea activităţii. Beneficiul nerealizat are ca temei legal prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ. şi reprezintă venitul net pe care l-ar fi putut realiza pe o perioadă de doi ani. Acest venit ar fi putut fi mai mare faţă de cel la care s-a realizat raportarea, respectiv venitul net din anul 2008 (182.444 RON), fiind de natura activităţii exercitate o evoluţie pozitivă. A menţionat că, pentru perioada invocată (doi ani), beneficiul nerealizat este de 364.888 RON.
Recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia dintre motivele de apel, respectiv asupra celui referitor la modul de calcul al daunelor interese solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, şi nici asupra criticii aduse hotărârii primei instanţe din perspectiva faptului că s-a apreciat că acordarea acestor daune reprezintă o dublă despăgubire.
A arătat că daunele-interese solicitate la pct. 4 al cererii de chemare în judecată vizează perioada cuprinsă între 12 aprilie 2020 (când expira "termenul" impus arbitrar de pârât), până la 1 februarie 2021 (dată la care, în timpul procesului, s-a radiat sancţiunea din registru). La momentul introducerii acţiunii, radierea nu fusese efectuată (şi cel mai probabil nici nu s-ar fi efectuat în lipsa formulării acţiunii), motiv pentru care solicitarea iniţială, de la petitul patru, a vizat momentul radierii.
Întrucât, în prezent, durata menţinerii abuzive a sancţiunii este certă, recurentul a afirmat că poate indica valoarea netă a prejudiciului, respectiv 206.500 RON, calculată astfel: 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la 1 februarie 2021, în total 295 zile x 700 RON, adică 206.500 RON.
Recurentul-reclamant a menţionat că nu se pune problema unei duble despăgubiri, întrucât daunele-interese solicitate la pct. 4 al cererii de chemare vizează perioada de după 12 aprilie 2020, iar despăgubirile pentru beneficiul nerealizat se referă la perioada 12 aprilie 2018 - 12 aprilie 2020. A arătat că modul de calcul a fost explicitat în motivarea acţiunii, în scopul de a face dovada că nu s-au suprapus perioadele pentru care a solicitat despăgubiri.
4.2 Recursul pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcţii
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin sentinţa nr. 2073 din 12 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Baia-Mare în dosarul nr. x/2010, s-a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa de doi ani închisoare şi doi ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă complementară. Totodată s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate, sub supraveghere, fixându-se, în acest sens, un termen de doi ani.
Judecătoria Baia-Mare - Departamentul Executări Penale, prin adresa înregistrată la Inspectoratul Judeţean în Construcţii Maramureş sub nr. x din 19 iunie 2020, a solicitat efectuarea menţiunilor cuvenite în evidenţele registrului activităţii de diriginte de şantier, publicat pe pagina de internet a pârâtului, www.isc. gov.ro, pedeapsa accesorie şi cea complementară aplicată de instanţele de judecată fiind menţionată la rubrica sancţiuni/observaţii, respectiv textul "interzicerea dreptului de a desfăşura activitatea de dirigenţie de şantier prin decizia penală nr. 550/A din 12 aprilie 2016 a Curţii de Apel Cluj, definitivă."
Prin adresa din 25 aprilie 2019, recurentul-pârât a arătat că i-a adus la cunoştinţă reclamantului faptul că, prin punerea în executare a hotărârilor instanţei, nu îi îngrădeşte dreptul la muncă, acesta putând beneficia de dreptul menţionat.
Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 253 C. civ., considerând că este corectă sentinţa tribunalului cu privire la obligarea sa la înscrierea pe site-ul său, pe o perioadă de doi ani, a sentinţei civile nr. 528 din 20 mai 2021 a Tribunalului Maramureş, însoţită de scuze pentru menţinerea la rubrica observaţii din registrul diriginţilor de şantier a interdicţiei de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu se poate face prin aplicarea unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de partea vătămată în plan fizic, psihic şi afectiv, de importanţa valorilor lezate, de măsura în care acestea au fost lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Recurentul-pârât a susţinut că reclamantul a obţinut venituri din activitatea desfăşurată în perioada în care pe site-ul instituţiei era înscrisă în registrul de evidenţă a activităţii de diriginte de şantier pedeapsa accesorie şi cea complementară aplicată de instanţa penală.
De asemenea, a solicitat să se constatate că nu există consecinţe negative suferite de către reclamant sau un prejudiciu real şi dovedit, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel în mod greşit considerând că sunt întrunite cerinţele art. 1349 C. civ.
Recurentul-pârât a susţinut că, potrivit art. 253 alin. (3) C. civ., instanţa poate să dispună orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. Însă, în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea sa la a publica hotărârea pronunţată, însoţită de scuze, pe site-ul instituţiei, timp de doi ani.
Fiind respinsă cererea privind obligarea la repararea pretinsului prejudiciu material invocat prin acţiune, recurentul-pârât a susţinut că este nelegală şi obligarea sa la repararea prejudiciului moral, prin instituirea altor măsuri, respectiv prezentarea scuzelor şi afişarea hotărârii pe site-ul instituţiei timp de doi ani.
Referitor la obligarea sa de a menţiona pe site datele de contact ale reclamantului, recurentului-pârât a apreciat că instanţa de apel a nesocotit şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 677/2001 şi ale Legii nr. 506/2004.
A arătat că această obligaţie apare ca fiind o sancţiune aplicată pentru o conduită necorespunzătoare, iar, odată cu implementarea reglementărilor privind protecţia datelor cu caracter personal pe pagina principală a site-ul instituţiei, la rubrica aferentă, au fost publicate formulare de exercitare a drepturilor de către persoanele de specialitate, respectiv un model de acord privind publicarea datelor diriginţilor de şantier. Cum reclamantul nu a completat, semnat şi transmis acest acord, în mod justificat datele personale ale acestuia nu figurează pe site, în prezent. Astfel, nu poate fi reţinută culpa recurentului-pârât pentru faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi a recursului nu figurau pe site datele personale ale reclamantului, întrucât, în condiţiile legislative actuale, fără acordul expres al acestuia, datele nu pot fi afişate.
5. Apărările formulate
Prin întâmpinarea depusă la 8 noiembrie 2022, recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC) a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.
La 24 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului pârâtului, pentru neîncadrarea motivelor expuse în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursurile din perspectiva criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
6.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., instanţa reţine că motivele invocate vizează, pe de o parte, nepronunţarea curţii de apel asupra criticilor referitoare la modul de calcul al daunelor-interese pe zi, solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, şi a celor aduse sentinţei din perspectiva faptului că s-a apreciat că acordarea acestor daune reprezintă o dublă despăgubire (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 alin. (3) şi art. 1531 alin. (2) C. civ. în raport de solicitarea sa de reparare a prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat.
Analizând incidenţa cazului de casare prevăzut de at. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la criticile invocate în susţinerea acestuia şi la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC) la plata despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a menţinerii nejustificate a interdicţiei de a exercita profesia de diriginte de şantier, precum şi acordarea daunelor interese în cuantum de 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea din registrul diriginţilor de şantier a interdicţiei menţionate. Astfel, pentru aceeaşi pretinsă faptă ilicită, recurentul-reclamant a solicitat repararea prejudiciului şi prin acordarea unor despăgubiri pe zi, în cuantum de 700 RON, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea sancţiunii din registrul diriginţilor de şantier, veniturile indicate ca reper al cuantificării acestui prejudiciu fiind tot cele din anul 2008.
Prin sentinţa nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins aceste capete de cerere, reţinând că daunele menţionate au fost solicitate prin raportare la venitul net din anul fiscal 2008, deşi condamnarea definitivă a recurentului-reclamant şi executarea pedepsei au intervenit în perioada 2016 - 2018, iar pentru perioada în care interdicţia a fost menţinută nejustificat (2018 - 2021), nu au fost prezentate elemente obiective de stabilire a prejudiciului, nefiind administrat un probatoriu adecvat care să permită determinarea concretă a prejudiciului material invocat.
Tribunalul a apreciat că solicitarea de acordare a daunelor interese pe zi reprezintă o cerere de dublă reparaţie a prejudiciului pretins, lipsită de temei legal şi de suport probatoriu, iar venitul net indicat de recurentul-reclamant include toate activităţile desfăşurate de acesta şi nu doar pe cele de diriginte de şantier, neputând constitui, din această perspectivă, un element obiectiv pentru determinarea prejudiciului.
Recurentul-reclamant a criticat soluţia tribunalului, prin apelul formulat în cauză arătând că durata menţinerii abuzive a sancţiunii cu privire la exercitarea activităţii de diriginte de şantier este certă. Cu privire la considerentele Tribunalului Maramureş, prin care s-a reţinut că acordarea daunelor interese reprezintă o dublă despăgubire, recurentul-reclamant a precizat că nu există o suprapunere a perioadelor pentru care acestea au fost solicitate, întrucât despăgubirile pe zi vizează perioada ulterioară datei de 12 aprilie 2020, iar despăgubirile pentru beneficiul nerealizat se referă la perioada 12 aprilie 2018 - 12 aprilie 2020.
În privinţa modului de calcul al daunelor-interese solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susţinut că a avut în vedere perioada cuprinsă între 12 aprilie 2020 (când expira "termenul" impus arbitrar de pârât) şi 1 februarie 2021 (dată la care, în timpul procesului, s-a radiat sancţiunea din registrul evidenţei activităţii diriginţilor de şantier). Recurentul-reclamant a menţionat că, la momentul introducerii acţiunii radierea interdicţiei nu fusese realizată (şi, cel mai probabil, nici nu s-ar fi efectuat în lipsa formulării acesteia), solicitarea iniţială, inserată în petitul patru al acţiunii, fiind formulată prin raportare la momentul radierii interdicţiei.
Examinând decizia recurată, din perspectiva ipotezei reglementate prin cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a supus analizei critica menţionată, din considerente reieşind că aceasta nu a fost primită pe motiv că s-a constatat că reclamantul nu a dovedit că suma indicată cu titlu de prejudiciu, reprezintă venitul pe care l-ar fi realizat dacă pârâtul ar fi procedat la radierea de pe site-ul său a interdicţiei de a profesa. Curtea a apreciat că simpla menţinere de către recurentul-pârât a acestei sancţiuni nu poate atesta faptul că recurentul-reclamant ar fi avut oferte de muncă în virtutea funcţiei de şef de şantier, iar acestea au fost pierdute, exclusiv, din cauza menţinerii interdicţiei.
Deşi este real că prin hotărârea recurată s-a reţinut că fapta pârâtului, constând în menţinerea pe site-ul său, la rubrica destinată observaţiilor din cadrul registrului activităţii diriginţilor de şantier, a interdicţiei de exercitare a profesiei în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, are caracter ilicit, fiind dispusă prin ignorarea hotărârii penale de condamnare, a dispoziţiilor art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) lit. g), art. 68 şi art. 92 C. pen. şi a adresei emise de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Baia Mare, curtea, analizând probatoriul administrat în cauză şi modalitatea de interpretare a acestuia de către instanţa de fond, a constatat că în mod corect s-a stabilit că recurentul-reclamantul nu a făcut dovada faptului că încasările din anul 2008 reprezintă venitul net pe care l-ar fi putut obţine în perioada de doi ani în care a fost înscrisă nejustificat interdicţia de exercitare a profesiei.
Instanţa de apel a arătat că, potrivit corespondenţei purtate de părţi şi propriilor afirmaţii ale recurentului-reclamant, acesta a colaborat, în scop lucrativ, cu entităţi private în perioada ulterioară executării pedepsei, iar acest aspect prezumă realizarea unor venituri. Iar, câtă vreme această situaţie nu a fost contestată, curtea a apreciat că în mod corect tribunalul a reţinut că recurentul-reclamant nu a oferit repere obiective pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului şi întinderea sa.
În contextul arătat, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele pentru care curtea a procedat la respingerea apelului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, fiind efectuată analiza juridică a criticilor invocate de această parte în cererea de apel.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, considerentele hotărârii atacate corespund obligaţiei legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar o expunere sintetică a motivelor care au condus la adoptarea soluţiei din apel nu poate echivala cu o nemotivare a hotărârii, de vreme ce aceasta cuprinde împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei şi tratează, într-o manieră concisă, punctele litigioase ale pricinii şi apărările formulate.
În acest sens s-a exprimat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, statuând că obligaţia instanţelor naţionale de a motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Perez c. Franţei [MC], nr. 47287/99, paragr. 80-81; decizia de inadmisibilitate Jahnke şi Lenoble c. Franţei, nr. 40490/98), ci acestea pot fi analizate grupat, răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele expuse cu privire la chestiunile aflate în legătură directă.
Aplicând aceste statuări ale instanţei de contencios european la speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma faptei ilicite invocate de recurentul-reclamant, explicând care au fost raţiunile pentru care a apreciat că nu există posibilitatea atragerii unei astfel de răspunderi a pârâtului faţă de lipsa dovezilor cu privire la determinarea şi întinderea prejudiciului.
Referitor la motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi reţinută în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului.
Se subsumează noţiunii de faptă ilicită, conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, respectiv acţiunile sau inacţiunile ce conduc la înfrângerea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, ca efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, care, pentru a putea fi supus reparării, trebuie să aibă caracter cert. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existenţa acestuia este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluată sau evaluabilă.
Art. 1385 alin. (1) C. civ. obligă la repararea integrală a prejudiciului, autorul faptei ilicite fiind ţinut să acopere prejudiciul efectiv (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), urmărindu-se restabilirea situaţiei anterioare producerii prejudiciului.
Chiar dacă legiuitorul a statuat principiul potrivit căruia orice prejudiciu este susceptibil de reparaţie (art. 1381 alin. (1) C. civ.), reparaţia poate surveni doar în condiţiile prevăzute de lege. Astfel cum s-a arătat, pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să aibă caracter cert (art. 1385 şi art. 1532 C. civ.), direct (să fie urmarea faptei ilicite), personal (doar persoana care a suferit prejudiciu injust având dreptul să pretindă repararea lui) şi să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.
În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că existenţa prejudiciului este prezumată, acesta constând în interzicerea nejustificată a dreptului său la muncă, iar cuantumul beneficiului nerealizat se poate stabili prin raportare la veniturile anterioare, realizate din activitatea de diriginte de şantier, respectiv la venitul net pe care l-ar fi putut obţine pe o perioadă de doi ani, în care, pe site-ul instituţiei a figurat interdicţia de exercitare a profesiei, de referinţă fiind realizările sale pecuniare din anul 2008 (182.444 RON), ce rezultă din situaţiile fiscale depuse la Registrul Comerţului şi la organele fiscale.
Prin decizia recurată, curtea a reţinut caracterul ilicit al faptei pârâtului, arătând că aceasta constă în prelungirea în timp, peste ceea ce a hotărât instanţa penală de condamnare, a pedepsei şi a interdicţiei de exercitare de către recurentul-reclamant cu privire la exercitarea profesiei de diriginte de şantier.
Potrivit considerentelor hotărârii recurate, soluţia de respingere a cererii de apel formulate de reclamant şi de menţinere a sentinţei tribunalului cu privire la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat şi a daunelor interese pe zi a fost fundamentată pe lipsa dovezilor care să ateste că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu reprezintă venitul posibil a fi fost realizat în situaţia în care pârâtul ar fi radiat la timp, de pe site, interdicţia de a profesa. Curtea a apreciat că menţinerea acestei interdicţii nu face dovada că recurentul-reclamant ar fi avut oferte de muncă în funcţia vizată, de şef de şantier, şi că aceste oferte au fost pierdute, exclusiv, pe considerentul menţinerii de către pârât a interdicţiei.
Concluzia instanţei de apel a intervenit ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, constând în înscrisuri ce reflectă corespondenţa purtată de părţi, care a evidenţiat că recurentul-reclamant a lucrat cu entităţi private în perioada ce a urmat executării pedepsei, aspect ce a fost considerat că prezumă realizarea de către acesta a unor venituri.
În ceea ce priveşte mijloacele de probă existente la dosar, curtea le-a apreciat ca fiind irelevante pentru determinarea prejudiciului reclamat, pe motiv că nu ofereau indicii concrete pentru cuantificarea acestuia.
Potrivit dispoziţiilor art. 1537 C. civ., creditorul are obligaţia de a dovedi prejudiciul, atât sub aspectul existenţei, cât şi din perspectiva întinderii sale, fiind necesar ca prejudiciul să aibă toate prerogativele unei evaluări obiective.
În sensul normei enunţate, recurentul-reclamant trebuia să depună dovezi din care să rezulte în mod concret că, pentru perioada pentru care s-a constatat că pârâtul a menţinut în mod nejustificat, pe site-ul său, interdicţia de exercitare a profesiei în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, a avut oferte de muncă pe care nu le-a putut onora. De asemenea, recurentul-reclamant trebuia să probeze împrejurările concrete care au condus la împiedicarea încheierii unui contract de muncă, în calitatea sa de diriginte de şantier în intervalul menţionat.
Ignorând aceste obligaţii procesuale, recurentul-reclamant s-a prevalat în susţinerea cererii sale de reparare a prejudiciului de veniturile obţinute anterior perioadei menţionate, respectiv de cele din anul 2008, deşi condamnarea penală definitivă şi executarea pedepsei au intervenit în anii 2016-2018, iar pentru perioada în care interdicţia a fost menţinută nejustificat, 2018-2021, nu au fost identificate repere obiective de stabilire a prejudiciului, respectiv dovezi concrete ale unor venituri care să facă posibilă determinarea acestuia.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că era impropriu a se reţine de către instanţa de apel că veniturile din anul 2008 puteau fi realizate şi în perioada de incidenţă a faptei ilicite şi a se proceda la cuantificarea prejudiciului invocat.
Aceasta deoarece beneficiul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert în ceea ce priveşte existenţa şi posibilitatea sa de evaluare, iar, în speţă, suma pretinsă de recurentul-reclamant cu acest titlu nu a fost dovedită prin mijloace probatorii care să conţină elemente obiective, de natură să permită determinarea concretă a daunelor produse în patrimoniul său prin fapta ilicită reclamată.
În lipsa unor criterii obiective care să confere caracter cert prejudiciului invocat, recurentului-reclamant nu i se puteau acorda despăgubirile materiale corespunzătoare sumelor pretins a fi fost obţinute dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs.
Acelaşi raţionament se impune şi în privinţa daunelor solicitate pe zi de către recurentul-reclamant. Astfel cum acesta a precizat în susţinerea cererii sale, suma de 700 RON/zi, solicitată cu acest titlu, a fost calculată prin raportare la situaţia financiară din anul 2008 şi a venitului aferent, de 182.444 RON/an, în legătură cu care s-a arătat anterior motivul pentru care nu pot constitui reperul juridic pentru determinarea prejudiciului reclamat.
Chiar dacă în susţinerea motivelor de recurs formulate recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la muncă, pentru care dispoziţiile art. 1388 C. civ. dau dreptul la reparaţie, potrivit aceloraşi norme, (alin. (1), despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă urmează a se stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
Dimpotrivă, prin mijloacele probatorii depuse la dosar recurentul-reclamant a solicitat determinarea prejudiciului în raport de veniturile încasate în anul 2008, fără a justifica motivul pentru care a ales acest an ca referinţă, de vreme ce condamnarea sa definitivă şi executarea pedepsei sub supraveghere a intervenit în perioada 2016-2018, iar pentru perioada 2018-2021, când interdicţia de a profesa a fost menţinută nejustificat de către pârât, nu există indicii concrete prin intermediul cărora să se analizeze motivele care au determinat lipsa încheierii unui contract de muncă.
Astfel, veniturile din anul 2008 nu prezintă relevanţă în operaţiunea juridică de evaluare a prejudiciului suferit după data de 12 aprilie 2020 şi nu pot constitui bază a venitului lunar net pe care recurentul-reclamant l-ar fi putut realiza prin raportare la calificarea sa profesională, potrivit art. 1388 alin. (1) C. civ.
Pe de altă parte, astfel cum corect curtea de apel a constatat, venitul net din anul 2008 include toate activităţile desfăşurate de recurentul-reclamant, nu doar pe cea de diriginte de şantier.
Înalta Curte concluzionează, astfel, că în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat la întregul prejudiciu pretins, constatând că nu este cert, nefiind dovedit, nu se impunea în apel o analiză distinctă în legătură cu cererea de despăgubiri aferentă perioadei 12 aprilie 2020 - februarie 2021.
Astfel, chiar dacă legiuitorul statuează regula conform căreia orice prejudiciu este susceptibil de reparaţie (art. 1381 alin. (1) C. civ.), această reparaţie poate surveni doar în condiţiile prevăzute de lege, respectiv atunci când prejudiciul este cert, adică existenţa sa actuală este neîndoielnică.
Or, această ipoteză nu este întrunită în cauză, de vreme ce prejudiciul solicitat a fi reparat nu are caracter cert.
6.2 Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, criticile invocate de pârât, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 253 C. civ., prin validarea soluţiei tribunalului cu privire la obligarea sa de a înscrie pe site-ul instituţiei, pe o perioadă de doi ani, sentinţa primei instanţe, însoţită de scuze pentru menţinerea, în mod nejustificat, în registrul de evidenţă a diriginţilor de şantier, a interdicţiei de exercitare de către reclamant a profesiei, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 şi ale Legii nr. 506/2004, în contextul lipsei nemenţionării pe site a datelor de contact ale reclamantului.
Înalta Curte constată că, prin sentinţa nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă l-a obligat pe recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii să publice pe site-ul instituţiei această hotărâre, timp de doi ani după rămânerea definitivă, însoţită de scuze pentru menţinerea la rubrica observaţii a interdicţiei de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021.
Prin decizia recurată, curtea de apel a menţinut această dispoziţie a instanţei de fond, acreditând constatările acesteia cu privire la existenţa faptei ilicite ce obligă la repararea prejudiciului moral pentru prelungirea în timp, peste ceea ce a hotărât instanţa penală de condamnare, a pedepsei şi a interdicţiei aplicate, de exercitare a activităţii desfăşurate de reclamant, de diriginte de şantier.
Prin sentinţa penală nr. 2073 din 12 septembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Maramureş, secţia penală a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa de doi ani închisoare, cu executarea sub supraveghere, şi doi ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 550/A din 12 aprilie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, care a admis apelul declarat de DNA - Serviciul Teritorial Cluj şi Consiliul Local al Comunei Rozavlea şi a aplicat reclamantul A. pedepsele complementare prevăzute de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen.. Recursul în casaţie declarat de reclamant împotriva acestei ultime hotărâri a fost respins, ca inadmisibil, prin încheierea nr. 300/RC din 13 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Ca urmare a dispoziţiilor sentinţei penale menţionate, astfel cum aceasta a rămas definitivă, recurentul-pârât a procedat la înscrierea pe site-ul său a sancţiunii aplicate reclamantului, respectiv a interdicţiei de a exercita profesia de diriginte de şantier.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
În speţă, hotărârea de condamnare a reclamantului a rămas definitivă la 12 aprilie 2016, ceea ce înseamnă că, potrivit normei juridice mai sus menţionate, pedeapsa complementară aplicată acestuia a fost executată începând de la această dată, până la 12 aprilie 2018, data expirării termenului de executare a pedepsei sub supraveghere.
Astfel cum s-a constatat din cercetarea judecătorească efectuată în cauză de instanţele de fond şi apel, după împlinirea termenului de executare a pedepsei de către reclamant, până în luna februarie 2021, recurentul-pârât a menţinut pe site-ul său, la rubrica observaţii din cuprinsul registrului de evidenţă a activităţii de diriginte de şantier, interdicţia de exercitare a acestei profesii.
Această măsură contravine dispoziţiilor art. 65 alin. (3) C. pen., dispoziţiilor hotărârii penale de condamnare şi adresei din 13 aprilie 2016 emise de Judecătoria Baia Mare - Biroul Executări Penale, conform cărora executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începea de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Ca atare, în mod justificat a reţinut curtea de apel că menţinerea de către recurentul-pârât pe site-ul său, peste termenul legal, a interdicţiei privind exercitarea funcţiei de diriginte de şantier de către reclamant prezintă caracteristicile unei fapte ilicite, care impune repararea prejudiciului în condiţiile prevăzute de art. 1349 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1531 alin. (1) C. civ.
Această concluzie s-a desprins din probatoriul administrat în cauză (corespondenţa purtată de părţi), care, analizat fiind de către instanţa de apel, a fost apreciat că justifică încălcarea unui interes legitim al reclamantului şi că justifică vinovăţia recurentului-pârât, de vreme ce acesta a fost sesizat în mod repetat cu solicitarea de a radia interdicţia de pe site, însă, printr-o interpretare eronată a legii şi a dispoziţiilor hotărârii de condamnare, nu a procedat în acest fel.
Fiind dovedită astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a recurentului-pârât şi prejudiciul creat reclamantului, se constată că în mod justificat a reţinut instanţa de apel că nu sunt incidente în cauză împrejurări de natură să justifice înlăturarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, cu atât mai mult cu cât, dispoziţiile art. 253 C. civ., reclamate a fi fost încălcate, dau dreptul persoanei fizice ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate, să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, respectiv obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare (alin. (3) lit. a), precum şi la orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat (alin. (3) lit. b).
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
Prin urmare, odată constatată existenţa faptei ilicite a recurentului-reclamant şi a prejudiciului corelativ, în mod legal a păstrat instanţa de apel dispoziţiile hotărârii instanţei de fond cu privire la înscrierea pe site-ul instituţiei, a sentinţei, timp de doi ani de la rămânerea definită, însoţită de scuze, pentru menţinerea la rubrica observaţii a interdicţiei de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021.
Cu alte cuvinte, contrar susţinerilor recurentului-pârât, curtea a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 253 C. civ. şi a celor care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Înalta Curte nu va primi motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 şi ale Legii nr. 506/2004, prin menţinerea sancţiunii impuse de instanţa de fond cu privire la înscrierea pe site-ul recurentului-pârât a datelor de contact ale reclamantului în registrul diriginţilor de şantier autorizaţi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Este real că, prin sentinţa nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă l-a obligat pe recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii să publice pe site datele de contact ale reclamantului în registrul diriginţilor de şantier autorizaţi (numerele de telefon, adresa de poştă electronică şi localitatea de domiciliu).
Deşi recurentul-pârât a exercitat calea de atac a apelului în cauză, prin motivele invocate în memoriul de apel, acesta s-a limitat să critice sentinţa prin prisma faptului că reclamantului îi aparţine culpa nepublicării pe site-ul instituţiei a datelor sale de contact, întrucât nu a transmis acordul prevăzut de Legea nr. 677/2001, care să cuprindă consimţământul expres şi neechivoc pentru prelucrarea datelor cu caracter personal.
În realitate, motivul pentru care instanţa de fond a dispus obligarea recurentului-pârât să publice datele de contact ale reclamantului pe site-ul său a constat în refuzul nejustificat de a proceda la radierea interdicţiei privind exercitarea funcţiei de diriginte de şantier, izvorât din modul eronat de interpretare a dispoziţiilor hotărârii penale de condamnare şi ale art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) lit. g), art. 68 şi art. 92 C. pen., chiar şi după ce, printr-o revenire, reclamantul i-a atras atenţia asupra modului greşit de aplicare a acestora.
Or, astfel cum corect a constatat instanţa de apel, alegaţiile formulate de recurentul-pârât prin cererea de apel s-au referit la un pretins refuz al reclamantului de a-i comunica acordul cu privire la publicarea datelor cu caracter personal, iar nu la motivele pentru care instanţa de fond a procedat la aplicarea sancţiunii către recurentul-pârât.
Limitându-se să invoce aspecte noi, nesupuse analizei primei instanţe, acestea nu au putut fi cenzurate de curtea de apel în exerciţiul controlului de legalitate şi temeinicie. Prin urmare, şi controlul de legalitate în recurs urmează a fi exercitat doar dacă motivele de apel au vizat considerentele instanţei de fond cu privire la soluţia pronunţată asupra chestiunii deduse judecăţii, însă, în cauză, nu se regăseşte o atare premisă.
Cum în faţa curţii de apel recurentul-pârât nu a formulat apărări cu privire la aspectele reţinute de instanţa de fond şi cum, din acest motiv, curtea de apel s-a aflat în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar asupra motivelor noi de apel invocate, atunci nici instanţa de recurs nu poate analiza acest motiv de casare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 29/A din 20 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva deciziei nr. 29/A din 20 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.