Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017 la data de 1 septembrie 2017, completată ulterior, reclamanta Academia Română a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A. - Cabinet de Avocat şi B. să se constate nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică nr. x/27.07.2006 încheiat între A. - Cabinet de Avocat şi B., în calitate de mandatar al Academiei Române; în subsidiar, să se constate nulitatea absolută parţială a contractului asistenţă juridică nr. x/27.07.2006 în ceea ce priveşte obligaţia de plată a onorariului de succes; repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al constatării nulităţii invocate; obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1173 din 14 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată completată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. x/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce priveşte posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură; a respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată completată; a respins cererea formulată de către pârâtul Cabinet de Avocat A. de amendare a reclamantei şi a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 789 A din 20 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă Academia Română şi apelul incident declarat de apelantul pârât A. - Cabinet de avocat împotriva sentinţei civile nr. 1173/14.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondate.
4. Recursurile declarate în cauză
Împotriva încheierii din 18 iunie 2020 şi a deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta Academia Română şi pârâta B., iar pârâtul A. - Cabinet de Avocat a declarat recurs împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Academia Română a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- prin respingerea cererii de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
- înscrisurile pe care reclamanta le avea în sala de şedinţă erau, pe de o parte, actele adiţionale la contractul de asistenţă juridică dedus judecăţii, care emanau de la toate părţile litigante şi care nu duceau la amânarea judecăţii şi, pe de altă parte, o Decizie a Curţii de Conturi. Aşadar, aceste înscrisuri extrem de utile cauzei puteau şi trebuiau în mod legal admise, conform art. 254 alin. (2) pct. (4) C. proc. civ., aplicabile în faza judecăţii apelurilor în raport cu prevederile art. 482 C. proc. civ.
- respingerea cererii de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate de la B. se putea face, în mod legal, de către instanţa de apel doar într-una dintre ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., iar în cauză nu subzistă niciunul dintre aceste cazuri;
- instanţa de apel a refuzat orice probatoriu, ignorând efectul devolutiv al apelului şi faptul că, în cauză, devoluţiunea opera cu privire la întreaga cauză, nu numai cu privire la anumite soluţii din dispozitivul sentinţei;
- instanţa de apel nu doar că a aplicat în mod eronat dispoziţiile procedurale referitoare la depunerea probelor, dar a şi ignorat cu desăvârşire prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încălcând, de asemenea, şi dreptul recurentei-reclamante la apărare garantat de art. 13 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. precum şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ.
- încheierea de şedinţă atacată contravine şi celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478, alin. (2) şi ale art. 479, alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254, alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (Decizia RIL);
- dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoţită şi de posibilitatea de a dovedi în faţa instanţei de apel susţinerile formulate prin cererea de apel;
- sancţiunea decăderii Academiei Române din dreptul de a depune, cu ocazia judecării apelului, unele înscrisuri esenţiale care aveau aptitudinea de a conduce la o soluţie contrară celei reţinute de Curtea de Apel se vădeşte nelegală inclusiv prin raportare la practica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub imperiul vechiul C. proc. civ., raţionamentul şi motivarea fiind pe deplin aplicabile şi în prezent;
- recurenta reclamantă subsumează criticile de recurs expuse mai sus şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că încălcarea normelor de drept procesual arătate afectează esenţial normele de drept substanţial aplicabile cauzei;
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 789 A din de 20 iulie 2020, recurenta-reclamantă Academia Română a formulat următoarele critici:
- instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, operând cu noţiuni de drept inexistente (e.g. personalitate juridică proprie) şi, deşi nu fundamentează legal teza pentru care pârâtul ar fi avut capacitatea de folosinţă pentru a încheia Contractul, în dispreţul dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, pe care refuză să le analizeze, instanţa îşi arogă veritabile atribuţii de legiferare;
- prima instanţă a reţinut, iar instanţa de apel a preluat fără a adăuga vreun raţionament juridic propriu, teza existenţei capacităţii de folosinţă a pârâtei în lipsa personalităţii juridice;
- instanţa de apel a încălcat principiile de drept fundamentale ale procesului civil, fapt ce impune casarea încheierii şi a deciziei atacate;
- instanţa a motivat soluţia fără nici o legătură cu pricina dedusă judecăţii şi în lipsa încuviinţării şi administrării legale a oricărui probatoriu necesar pentru soluţionarea temeinică şi legală a apelului;
- recurenta nu a învestit instanţa cu o acţiune în interpretarea clauzelor contractului şi nu a solicitat să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept al recurentei sau al pârâtului; doar într-o astfel de ipoteză (inexistenţa în speţă) s-ar fi putut ajunge la configurarea clauzei de la art. 6 din Contract în maniera în care a făcut-o instanţa de apel;
- hotărârea instanţei de apel încalcă principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ. instanţele de fond, fără a pune în discuţia părţilor, au schimbat cauza şi obiectul acţiunii cu care au fost învestite. Acest fapt face din decizia atacată o decizie nemotivată, raportat la obiectul şi la cauza acţiunii civile, fiind lipsită de raţionamentele logico-juridice proprii ale magistratului şi de caracterul concret, efectiv, atribute în lipsa cărora hotărârea este neclară, neconvingătoare, fără fundament, iar instanţa de recurs nu poate să realizeze controlul judecătoresc efectiv al acesteia;
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dreptul de acces la justiţie a devenit pentru reclamantă eminamente iluzoriu, având în vedere că dispoziţiile procedurale au fost aplicate astfel încât să nu mai poată solicita probe în susţinerea apelului;
- nici instanţa de apel şi nici tribunalul nu au analizat cauzele de nulitate întemeiate pe încălcarea respectivelor norme legale, considerând că aplicarea unei singure norme şi constatarea nulităţii absolute parţiale prin raportare la acea normă este suficientă, făcând inutilă analizarea şi a altor criterii care ar putea conduce la acelaşi rezultat, si anume constatarea nulităţii absolute parţiale a aceluiaşi articol din contract;
- motivarea întemeiată pe pretinsa lipsă a necesităţii de a analiza şi alte cauze de nulitate a aceleiaşi prevederi contractuale, toate tinzând către acelaşi rezultat, este o motivare greşită, nelegală, şi care lipseşte de orice conţinut considerentele deciziei atacate;
- din simpla lecturare a deciziei atacate se observă nu numai lipsa considerentelor relative la cauzele de nulitate invocate, dar chiar expunerea unor motive străine de natura cauzei cu care a fost învestită instanţa de judecată;
- reclamanta nu a investit instanţa de fond ori pe cea de apel cu o acţiune în interpretarea clauzelor contractuale, ci a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului în întregul lui, iar în subsidiar a clauzei de la art. 6 în întregul ei;
- decizia recurată este nelegală prin raportare la nerespectarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative;
- prevăzând obligaţia contractului de asistentă juridică de a îndeplini "toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabila a unei convenţii", art. 126 din Statut prevede implicit şi obligaţia ca părţile care încheie contractul sa aibă aptitudinea de a fi titulare de drepturi si obligaţii, capacitatea de folosinţă fiind o condiţie de fond, esenţială şi de validitate a unui contract;
- împrejurarea că "în practica avocaţială este folosită în mod curent forma tipizată a contractului de asistentă juridică în care este menţionată ca parte contractantă forma de exercitare a profesiei", considerent prezentat de prima instanţă şi validat de instanţa de apel, nu poate fi expresia unei concluzii legale, având în vedere, pe de o parte, faptul că practica unei categorii profesionale nu este izvor de drept, iar pe de altă parte, că indiferent cât de mult timp şi cât de des ar fi utilizat un formular necorespunzător legii, utilizarea sa îndelungată şi curentă nu ii va conferi un caracter legal; în plus, în speţă, contractul analizat nici măcar nu este încheiat pe tipizatul Baroului;
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că un cabinet individual de avocat are personalitate juridică numai prin raportare la prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat şi la Anexa 1 la acesta, în condiţiile în care Statutul nu poate adaugă la lege şi nici nu o poate modifica;
- decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privitoare la nulitatea contractului în ansamblul lui şi a clauzei prevăzute la art. 6 din Contractul părţilor - art. 969 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1309 si art. 829 C. civ. din 1864;
- instanţa ar fi trebuit să dea eficienţă şi dispoziţiilor art. 982 C. civ., clauzele interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul care rezultă din întreg;
- în mod complet nelegal s-a apreciat că, în condiţiile în care sumele respective au fost preluate din patrimoniul debitoarei reclamante prin intermediul unei proceduri de executare silită, nu s-ar putea dispune restituirea lor atât timp cât nu sunt anulate actele de executare silită prin care au fost distribuite sumele;
- repunerea în situaţia anterioară poate fi dispusă de instanţă, în situaţia în care titlul în baza căruia a fost executată obligaţia a fost anulat, indiferent dacă executarea s-a realizat de bunăvoie sau pe cale silită;
- repunerea părţilor în situaţia anterioară nu se foloseşte de instituţia contestaţiei la executare prin mecanismul anulării actelor de executare, ci de instituţia întoarcerii executării. Confuzia între aceste două instrumente juridice a făcut posibilă pronunţarea unei hotărâri nelegale;
- decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ale art. 1199, art. 1200 şi art. 1203 C. civ., sediul materiei prezumţiilor aplicabile Contractului dedus judecăţii;
- încheierea şi decizia recurate sunt pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 254 alin. (2) pct. 4 şi 294 C. proc. civ., referitoare probatoriile în apel;
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat următoarele critici:
- instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în eludarea de către instanţa de fond a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în cadrul contestaţiilor la executare formulate de Academia Română, încălcând prevederile art. 430-432 C. proc. civ.
- efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pe de-o parte nu presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, iar pe de altă parte împiedică ca dreptul/chestiunea litigioasă recunoscut/ă unei părţi printr-o hotărâre definitivă să fie infirmat/e printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces;
- în cadrul contestaţiilor la executare formulate de Academia Română, instanţa de executare şi instanţele superioare acesteia au stabilit cu autoritate de lucru judecat legalitatea Contractului de asistenţă juridică nr. x/27.07.2006, inclusiv a clauzelor prevăzute la art. 6 din Contract;
- faptul că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar ar fi întemeiată pe alte temeiuri decât cele invocate în cadrul contestaţiilor la executare (aşa cum a reţinut în mod nelegal instanţa de apel) nu conduce la concluzia că instanţele de fond şi apel din prezenta cauză puteau infirma legalitatea Contractului de asistenţă juridică nr. x/27.07.2006 statuată în mod definitiv în cadrul hotărârilor pronunţate de instanţa de executare şi instanţele superioare acesteia;
- instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în lipsa de interes a Academiei Române în constatarea nulităţii absolute a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulităţii absolute parţiale a tezei finale a art. 6.1 din Contractul nr. x/27.07.2006, încălcând astfel prevederile art. 425, art. 32 şi art. 33 C. proc. civ.
- neanalizând interesul Academiei prin raportare la soluţia instanţei de fond, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ., soluţia pronunţată cu privire la motivul de apel invocat de pârât la pct. 2.3. din apel fiind insuficient motivată;
- pârâtul a susţinut că nu a invocat lipsa de interes a Academiei Române în promovarea cererii de chemare în judecată, ci lipsa de interes prin raportare la soluţia dispusă de instanţa de fond, întrucât eliminarea din contract a variantei plăţii onorariului de succes în natură nu este aptă să producă nici un folos practic Academiei Române;
- eliminarea din Contract a variantei plăţii onorariului de succes în natură nu afectează în niciun fel creanţa pârâtului constând în plata de către Academia Română a onorariului de succes aşa cum această creanţă a fost deja executată;
- instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în faptul că instanţa de fond nu putea constata nulitatea absolută a unui Contract cu executare succesivă executat în totalitate de părţi la data pronunţării sentinţei nr. 1173/14.06.2018;
- Curtea de Apel Bucureşti a respins în mod nelegal motivul de apel/apărarea pârâtului referitoare la inadmisibilitatea solicitării Academiei Române de repunere a părţilor în situaţia anterioară;
- neanalizând pe fond inadmisibilitatea invocată de pârât cu privire la solicitarea Academiei Române de repunere a părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ. şi obligaţia sa de motivare a hotărârii;
- prin reţinerea pretinsei lipse de interes a pârâtului în invocarea inadmisibilităţii solicitării Academiei Române de repunere a părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care această pretinsă lipsă de interes nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor;
- Curtea de Apel Bucureşti a respins în mod nelegal motivul de apel referitor la soluţia nelegală a instanţei de fond de constatare a nulităţii absolute a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulităţii absolute parţiale a tezei finale a art. 6.1 din Contractul nr. x/27.07.2006;
- contrar aprecierilor nelegale ale instanţei de apel, normele speciale - Legea nr. 51/1995 sau Statul profesiei de avocat nu derogă de la normele generale în materie în privinţa plăţii.
- clauzele inserate la art. 6 din Contract sunt valabile şi legale şi prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, iar prin Contractul de asistenţă juridică nu s-a urmărit dobândirea terenurilor recuperate de Academia Română în urma reconstituirii dreptului de proprietate, ci perceperea unei onorariu de succes, calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor recuperate.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă Academia Română a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat întâmpinare la recursurile formulate de reclamanta Academia Română şi de pârâta B., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de pârâta B. şi excepţia lipsei de interes a B. în formularea recursului. În condiţiile în care se va trece peste excepţiile invocate, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Recurenta-reclamantă Academia Română a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea excepţiilor inadmisibilităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă B. şi a excepţiei lipsei de interes ca neîntemeiate.
Recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat răspuns la întâmpinările formulate de recurenta-reclamantă Academia Română şi de recurenta-pârâtă B., prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor acestora ca neîntemeiate.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Academia Română şi de pârâtul A. - Cabinet de Avocat împotriva încheierii din 18.06.2020 şi împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fixând termen de judecată la data de 22 martie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Cabinet de avocat A. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
II.1 Recursul reclamantei Academia Română
În cadrul unei critici întemeiate pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel respingerea probelor cu înscrisuri pe care aceasta le-a solicitat la termenul când au avut loc dezbaterile asupra probatoriului în calea de atac; apreciază că respingerea solicitării sale de a depune la dosar acte adiţionale ale contractului de asistenţă juridică atacat nu conducea la amânarea cauzei, deoarece aceste înscrisuri emanau de la părţile procesului; de asemenea, intenţiona a depune la dosar şi o decizie a Curţii de Conturi pe care o aprecia utilă în soluţionarea apelului, care însă nu se găsise în posesia sa, ci a B..
Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor reclamantei recurente, că măsurile luate de instanţa de apel în privinţa solicitărilor de probaţiune nu se constituie în încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., după cum ele nu reprezintă nici o nesocotire a art. 22 alin. (2), art. 13 alin. (1) şi (3) şi art. 6 C. proc. civ.
Astfel, normele cu caracter de principiu mai sus evocate - care reglementează, în mod indiscutabil, garanţii ale unui proces civil corect - nu sunt aplicabile în termeni generali, în contradicţie cu regulile de desfăşurare a procesului civil; de aceea, nu orice măsură de respingere a unei solicitări de probaţiune constituie o încălcare a prevederilor legale evocate, ci numai aceea care s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor ce reglementează judecata, cu privire directă, în speţa de faţă, la calea de atac a apelului.
Prin urmare, se impune examinarea prin prisma legalităţii lor aceste măsuri şi numai în aceste condiţii se poate ajunge la concluzia că ele contrazic dreptul la apărare, încalcă dreptul la un proces echitabil sau constituie o nesocotire a obligaţiilor judecătorului în legătură cu rolul său activ.
În speţă, cu privire la înscrisurile solicitate de apelanta reclamantă Academia Română, Curtea de apel a respins proba cu depunerea actelor adiţionale la contractul de asistenţă juridică şi cu decizia Curţii de Conturi ca tardiv solicitată, pentru că administrarea probei cu aceste înscrisuri nu fusese cerută prin cererea de apel, iar intimatul pârât invocase decăderea în mod expres; totodată, s-a reţinut în privinţa deciziei menţionate că nu a fost făcută dovada că înscrisul a parvenit apelantei după formularea cererii de apel. Cu privire la celelalte probe cu înscrisuri solicitate - obţinerea de la intimata-pârâtă B. a unor înscrisuri care să ateste onorariile achitate avocatului în mod obişnuit - instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt utile cauzei, faţă de motivele de apel dezvoltate de parte, astfel că le-a respins ca atare.
Din cele de mai sus rezultă că, pe de-o parte, unele din înscrisuri au fost solicitate tardiv, iar partea adversă a cerut aplicarea sancţiunii decăderii; în aceste coordonate, dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. (la care se referă implicit recurenta atunci când afirmă că proba trebuia să fie încuviinţată pentru că nu cauza amânarea pricinii) nu au fost invocate cu ocazia dezbaterilor în faţa Curţii de apel, astfel încât instanţa de apel să poată aprecia asupra posibilităţii administrării probei fără amânarea cauzei.
Este adevărat că, de principiu, depunerea la dosar a unui înscris care consemnează un act juridic bilateral încheiat între părţile litigiului ar putea constitui ipoteza la care se referă norma de excepţie din art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., dar o atare apreciere revenea, în primul rând, instanţei chemate a aplica norma, în funcţie de conţinutul concret al înscrisului şi de poziţia procesuală a părţii adverse, care putea să formuleze apărări legate de acest conţinut sau de forma înscrisului, incidente ce nu mai permiteau aplicarea normei de excepţie în discuţie.
De aceea, nu poate fi primită direct în recurs invocarea art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. pentru această situaţie concretă, textul trebuind să fie invocat în faţa instanţei învestită cu cererea de probatoriu respectivă.
Nefondat se susţine şi încălcarea dezlegărilor cuprinse în decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, deoarece rezultă cu claritate din cele ce preced că motivul pentru care instanţa de apel a respins solicitarea de probaţiune nu a fost cel cercetat prin decizia obligatorie invocată (posibilitatea de a solicita probe noi în apel, ce nu au fost cerute sau au fost cerute tardiv la prima instanţă), ci cu totul altele.
De aceea, deşi de principiu este adevărat că în etapa apelului partea care critică sentinţa primei instanţe poate cere probe noi, nesolicitate la prima instanţă, o asemenea măsură nu poate deroga de la regulile de probaţiune edictate pentru calea de atac a apelului, prevăzute de art. 470 alin. (3) şi de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar această interpretare rezultă inclusiv din considerentele deciziei nr. 9/2020, anterior evocată (e.g., par. 47, 51-54), care se raportează în analiza sa distinct la ipoteza apelului motivat prin care s-au cerut probe conform art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3) şi (4) C. proc. civ.
În fine, măsura instanţei de apel de a respinge ca neutilă cauzei cea de-a doua categorie de înscrisuri solicitate în probaţiune nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, cât timp măsura a fost argumentată în mod pertinent, iar utilitatea probelor faţă de limitele învestirii rămâne în atributul instanţei de fond.
Nici practica CEDO din materia procesului echitabil invocată în recurs nu relevă alte coordonate de analiză a chestiunii în discuţie, deoarece orice obligaţie a instanţei de a da posibilitatea părţii să îşi susţină pretenţiile şi de a nu pune această parte într-o poziţie dezavantajoasă trebuie să fie coroborată cu obligaţia de diligenţă a părţii respective, care este ţinută să îşi formuleze solicitările în termenul legal edictat în acest scop.
A cere instanţei de apel ca, în aplicarea unui principiu general al procesului civil (cum este echitatea procedurii desfăşurate) să primească şi să examineze probe cerute peste termenul de decădere prevăzut de lege, în pofida opoziţiei părţii adverse, ar constitui atât o rupere a echilibrului între părţile litigante, cât şi o atingere adusă drepturilor procesuale ale adversarului.
Faţă de aceste argumente şi faţă de criticile concret formulate, nu se identifică încălcarea vreunei norme procedurale de către instanţa de apel, care să atragă nelegalitatea deciziei prin prisma nesocotirii principiilor generale ale procesului civil invocate în cererea de recurs.
Distinct, pretinsele încălcări nu pot atrage nici aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (critică reluată şi la finalul expunerii motivelor recursului), cu precădere pentru că nu s-a identificat niciun viciu al încheierii atacate prin prisma criticilor concrete deduse judecăţii, dar şi pentru că acest caz de casare prevede greşita aplicare a normelor de drept substanţial, ce nu se află în discuţie în contextul discutării şi încuviinţării probelor necesare soluţionării cauzei.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ. este lipsit de substanţă, fiind vădit din argumentarea sa că nu se identifică o modalitate concretă în care instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; cel mult, nemulţumirea recurentei raportată la argumentarea instanţei referitoare la sancţiunea nulităţii absolute invocată de reclamantă cu privire la actul atacat poate fi încadrată în cazul de casare care se referă la nesocotirea normelor de drept substanţial aplicabile judecăţii, art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - şi urmează a fi analizată în cadrul criticilor care sunt în mod concret subsumate acestui caz de casare.
Nefondată este şi critica prin care, întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel argumentarea lipsită de legătură cu pricina, în absenţa încuviinţării probatoriului necesar, dar şi interpretarea clauzelor contractului în absenţa unei cereri în acest sens, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu consecinţa schimbării cauzei şi a obiectului acţiunii.
Lăsând deoparte evocarea (şi în acest context) a absenţei probatoriului adecvat, chestiune deja dezlegată în cele ce preced, Înalta Curte reţine, în primul rând, că toate argumentele reţinute de instanţa de apel sunt proprii regulilor aplicabile litigiului (împrejurare ce va fi dezvoltată cu ocazia analizării celorlalte motive invocate în recurs), iar în al doilea rând că cercetarea de către instanţele de fond a conţinutului şi efectelor clauzelor contractului nu constituie o depăşire a limitelor învestirii şi nici o schimbare a cauzei sau a obiectului pricinii.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa chemată a statua cu privire la nulitatea unui act juridic este ţinută, în primul rând, a determina conţinutul acestuia şi, în acelaşi context, a verifica existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor născute din actul juridic atacat, numai în acest mod fiind posibilă aplicarea normelor de drept substanţial a căror încălcare este invocată.
În speţă, reclamanta invocând convenirea de către părţi a unui onorariu avocaţial ce încalcă normele statutare la care se referă cererea de chemare în judecată, instanţele nu puteau analiza valabilitatea clauzei contractuale ce cuprindea obligaţia de plată a onorariului a cărei nulitate se invoca fără a verifica în concret conţinutul şi efectele acestei clauze, pentru a putea determina apoi legea aplicabilă convenţiei.
De aceea, coordonatele în care a fost examinată în speţă pretenţia dedusă judecăţii în apel de către recurentă sunt adecvate demersului de a statua asupra nulităţii invocate, iar nemulţumirea recurentei cu privire la rezultatul analizei instanţei de apel nu echivalează, cum a arătat aceasta, cu o nemotivare, după cum nu constituie nici încălcarea obligaţiilor statuate în art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Nefondată este şi critica întemeiată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se reproşează instanţelor de fond absenţa analizei unora dintre motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată sau motive străine cauzei.
Dimpotrivă, aşa cum în mod corect au consemnat ambele instanţe de fond, soluţia pronunţată cu privire la motivul de nulitate constând în interdicţia de a stabili obligaţia de plată a onorariului în altă formă decât aceea de a plăti o sumă de bani excludea prin ea însăşi celelalte motive de nulitate.
Astfel, lipsirea de efecte (ca urmare a constatării nulităţii) a clauzelor din art. 6 al contractului în partea care permiteau plata în natură a onorariului (din bunurile recuperate ca urmare a activităţii avocatului) şi respectiv a celor care prevedeau dreptul de opţiune al avocatului între plata în bani sau în natură atrăgea după sine absenţa elementelor clauzelor contractuale care au fundamentat, în aprecierea reclamantei, celelalte motive de nulitate.
În acest sens, argumentarea instanţelor de fond a fost în sensul că pretinsa încălcare a art. 829 C. civ. 1864 prin aceea că onorariul a fost stabilit la 15% din bunurile recuperate poate fi examinată ca o încălcare a sarcinii stabilite în contractul de donaţie numai în prezenţa acelei clauze; or, prin statuarea că onorariul poate fi numai echivalentul în bani al 15% din valoarea bunurilor recuperate şi nu din înseşi bunurile donate cu sarcină, motivul de nulitate a fost apreciat ca nefondat.
Un răspuns argumentat a fost dat şi motivului de nulitate constând în încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 1309 C. civ., Curtea de apel arătând că ipoteza prevăzută de acest text legal ar fi presupus a se invoca şi dovedi o simulaţie menită a ascunde transmiterea către avocat a drepturilor litigioase, iar condiţiile simulaţiei în forma deghizării nu au fost dovedite în speţă.
În privinţa motivului de nulitate întemeiat pe art. 135 alin. (3) din Statut, Curtea de apel a dat, de asemenea, un răspuns clar şi argumentat, arătând că aceste prevederi sunt interdependente cu cele ale art. 134 alin. (6) din acelaşi Statut, astfel încât, reţinând încălcarea acestei din urmă norme, este necesar a aprecia dacă că onorariul de succes ce se ridică la 15% din valoarea bunurilor câştigate poate fi calificat ca "aport în afacere".
Concluzia instanţei de apel a fost că nu se identifică niciun motiv pentru care o atare calificare ar putea fi realizată şi că reclamanta nu a oferit nici un asemenea argument.
De asemenea, recurenta se referă la un raţionament al tribunalului, pe care îl consideră greşit şi străin de cauză, în cadrul căruia judecătorul primei instanţe a arătat că modalitatea concretă în care are loc executarea silită a unei obligaţii nu este o chestiune care să ţină de validitatea actului juridic, ci de executarea acestuia.
Or, nimic eronat nu se identifică în acest argument.
Cât timp reclamanta a arătat în susţinerea motivelor sale de nulitate că obligaţia de a plăti onorariul de succes în natură a fost executată de pârâtul creditor, prima instanţă a observat, dimpotrivă, că una dintre instanţele învestite cu contestaţia la executare a statuat că onorariul poate fi executat numai în forma executării silite indirecte, iar în aplicarea acestei dezlegări, a avut loc o astfel de urmărire imobiliară şi, ca urmare a vânzării silite a unui teren aparţinând reclamantei, creanţa pârâtului a fost îndestulată din preţul plătit de adjudecatar.
În consecinţă, argumentul este corect, pe de-o parte pentru că, într-adevăr, modul de executare a unei obligaţii nu este relevant pentru validitatea acesteia, iar pe de altă parte pentru că urmare a executării silite indirecte imobiliare creditorul a primit suma de bani echivalentă creanţei sale, nu însuşi imobilul vândut, adjudecat.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prin care se valorifică o pretinsă nemotivare în decizia recurată sau prezenţa unor motive străine nu poate fi primit, deoarece instanţa de apel a dat un răspuns criticilor cu care a fost învestită, iar considerentele permit cu uşurinţă identificarea raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiei, fiind îndeplinit standardul de calitate a argumentării pe care îl reclamă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reproşat instanţei de apel greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă atunci când a întemeiat soluţia sa pe art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, apreciind că acest prevederi (în interpretarea dată de instanţele de fond) sunt contrare legii, act normativ cu forţă juridică superioară.
Or, se poate observa din motivarea deciziei recurate că instanţa de apel a schimbat considerentele primei instanţe asupra motivului de nulitate absolută a contractului de asistenţă juridică constând în absenţa capacităţii de folosinţă a cabinetului individual de avocat pârât, consemnând în acelaşi context că, de vreme ce argumentele sale se referă exclusiv la lege şi nu la Statut, nu se mai impune analiza motivelor de apel prin care se arăta că normele statutare aplicate de prima instanţă sunt contrare legii şi că o atare valorificare s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 24/2000.
Această constatare este, în aprecierea instanţei de recurs, corectă, deoarece construcţia juridică oferită de instanţa de apel ca răspuns motivului de nulitate absolută constând în absenţa capacităţii de folosinţă a cabinetului individual de avocat s-a raportat, într-adevăr, exclusiv la dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu precădere la cele care reglementează formele de organizare a profesiei şi modul în care avocaţii înscrişi în barou potrivit legii pot profesa.
Prin urmare, nu se impunea analiza motivelor de apel privind încălcarea Legii nr. 24/2000, deoarece ele deveneau indiferente faţă de substituirea considerentelor tribunalului sub acest aspect de către instanţa de apel.
Corespunzător, toate criticile dezvoltate în cererea de recurs sub acest aspect sunt străine cauzei şi nu vor primi un răspuns în prezenta decizie, deoarece absenţa unei dezlegări în decizia instanţei de apel este corectă şi controlul judiciar nu poate privi chestiuni ce nu au făcut obiectul judecăţii la instanţa de apel.
Sub aspectul legalităţii soluţiei date de instanţa de apel acestui motiv de nulitate, se observă că cererea de recurs cuprinde reiterarea motivelor apelului, în cadrul cărora s-a făcut referire exclusiv la absenţa personalităţii juridice a cabinetului individual de avocat, cu consecinţa - apreciată de recurentă - că numai societatea profesională cu răspundere limitată poate încheia contractul de asistenţă juridică.
Acestor argumente le-a răspuns deja Curtea de apel, care a constatat că, de vreme ce legea prevede cabinetul individual ca formă de organizare a profesiei şi avocatul care face parte din această formă de organizare este înscris în barou potrivit legii, atunci entitatea poate încheia contractul de asistenţă juridică şi realiza orice acte permise de lege în reprezentarea sau asistarea clientului în considerarea normelor speciale, derogatorii de la dreptul comun din materia capacităţii de folosinţă ce decurg din economia Legii nr. 51/1995.
Instanţa de recurs nu identifică în cererea de recurs vreun argument concret care să combată aceste considerente, cu excepţia celui care arată că orice excepţie de la regula în materia capacităţii de folosinţă trebuie să fie reglementată expres, după cum indică art. 205 alin. (3) C. civ.
Or, cum s-a statuat deja necontestat de către prima instanţă, valabilitatea contractului de asistenţă atacat în speţă este supusă legii în vigoare la data încheierii sale, în anul 2006, astfel încât C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 (în care sunt incluse prevederile art. 205 evocate) nu este aplicabil cauzei.
Un alt motiv de recurs dezvoltă pe larg - recurent - motivul de nulitate reglementat de art. 1309 C. civ. 1864, însă cu privire la acest aspect Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada simulaţiei contractului de asistenţă juridică (în forma deghizării unui contract de cesiune de drepturi litigioase).
Or, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce rezultă din întreaga sa reglementare, sunt excluse de la controlul judiciar aspectele care ţin de stabilirea situaţiei de fapt, ce cade exclusiv în sarcina instanţelor de fond.
Chiar recurenta face vorbire despre intenţia părţilor de a "masca" existenţa unui contract de cesiune a drepturilor litigioase, astfel încât, în prezenţa constatărilor instanţei de apel, aceste chestiuni scapă cenzurii instanţei de recurs.
Faţă de acestea, chiar dacă recurenta dezvoltă argumente prin care susţine asimilarea convenţiei părţilor unei cesiuni interzise de art. 1309 C. civ. 1864, ele nu pot fi analizate în registrul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece ele nu deduc judecăţii, în realitate, aspecte de nelegalitate, ci chestiuni de temeinicie, ce tind la reaprecierea probatoriului.
Corelativ, nici criticile legate de încălcarea art. 829 C. civ. 1864 nu pot fi primite, pentru că ele presupun analizarea conţinutului unui act juridic - în speţă a contractului de donaţie încheiat în beneficiul reclamantei cu privire la terenurile a căror recuperare s-a realizat prin intermediul cabinetului avocaţial pârât - şi a intenţiei părţilor, ceea ce se situează tot în registrul faptelor deduse judecăţii.
Printr-un alt motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta face referire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 983 şi art. 980 C. civ. 1864, prin aceea că nu s-a verificat de către instanţa de apel prin administrarea probatoriului adecvat a uzanţelor contractuale cu privire la cuantumul onorariului de succes.
Or, Înalta Curte observă că acest element de fapt este indiferent pentru soluţionarea cauzei de faţă, deoarece instanţa nu este învestită cu un motiv de nulitate care să derive dintr-un presupus caracter neuzual al onorariului convenit.
De aceea, văzând şi dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., analiza textelor legale invocate nu era necesară în decizia instanţei de apel.
În susţinerea motivului de recurs care priveşte greşita respingere a cererii sale de repunere în situaţia anterioară, recurenta-reclamantă dezvoltă critici care privesc modalitatea concretă în care pârâtul a obţinut executarea silită a onorariului de succes.
Or, primo, stabilirea faptelor, cum s-a arătat deja, este atribuţia instanţelor de fond.
Secundo, deşi susţine că intenţia pârâtului a fost de a primi în natură o suprafaţă de teren, recurenta nu răspunde concluziei instanţelor de fond care au arătat că, succesiv admiterii unei contestaţii la executare, executarea silită s-a finalizat prin vânzarea unei suprafeţe de teren, din al cărei preţ a fost îndestulat creditorul pârât.
Chiar dacă intenţia pârâtului a fost de a primi un teren în natură, relevant pentru cauză este că finalizarea executării silite s-a realizat prin primirea de către acesta a unei sume de bani obţinute din vânzarea unui bun imobil, fapte care (odată reţinute) au fost calificate corect de instanţele de fond ca îmbrăcând forma executării silite indirecte imobiliare a unei obligaţii de a plăti o sumă de bani.
Dincolo de aceste chestiuni, toate aserţiunile recurentei din cuprinsul acestui motiv de recurs vor fi înlăturate, pentru că nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac (fie pentru că tind la reaprecierea probelor sub aspectul modalităţii concrete de realizare a executării silite, fie pentru că privesc presupuse nereguli din cadrul executării silite, ce nu pot fi verificate în cadrul procesual de faţă).
Faţă de concluzia că obligaţia de plată a onorariului a fost executată indirect, pe calea urmăririi silite imobiliare, iar nulitatea constatată de prima instanţă a privit exclusiv acea parte a clauzelor contractuale care permitea ca obligaţia de plată a onorariului să fie executată prin transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, rezultă cu claritate că cererea de repunere în situaţia anterioară nu poate fi primită.
Aceasta deoarece efectul indirect al hotărârilor din contestaţiile la executare şi al modalităţii concrete de executare silită ce s-a petrecut între părţi a fost acela că obligaţia a fost executată în forma apreciată de prima instanţă ca legală - prin plata unei sume de bani, astfel încât nu există o prestaţie efectuată în temeiul unei clauze anulate care să fie restituită.
De aceea, sunt lipsite de relevanţă şi argumentele care valorifică aprecierea greşită a necesităţii reclamantei de a cere întoarcerea executării şi nu repunerea în situaţia anterioară.
Prin invocarea, în cadrul unui alt motiv de critică dezvoltat, a încălcării normelor de drept substanţial care reglementează regimul juridic al prezumţiilor în vechiul C. civ. (art. 1199, art. 1200, art. 1203), recurenta tinde, în realitate, a deduce judecăţii din nou chestiunea respingerii solicitării sale de probaţiune.
Evaluarea de către instanţa de recurs sub aspectul legalităţii a respectării de către instanţa de apel a regimului juridic al prezumţiilor presupune examinarea unor erori legate de modul de acţionare al prezumţiei (e.g. absenţa determinării faptului vecin şi conex, care dă naştere prezumţiei, calificarea greşită a unei prezumţii ca relativă sau absolută, răsturnarea sarcinii probei).
Din această perspectivă criticile formulate susţin că, dacă instanţa de apel ar fi primit înscrisurile de care a intenţionat a se folosi reclamanta apelantă, ar fi putut trage prezumţia simplă a caracterului "astronomic" al onorariului convenit.
Lăsând deoparte, cum s-a mai arătat, că întinderea (excesivă, spune reclamanta) a onorariului nu a constituit în cauza de faţă un motiv de nulitate care să fi fost invocat prin cererea de chemare în judecată, rezultă din paragraful de mai sus că, în realitate, instanţei de apel i se reproşează tot respingerea probelor cu înscrisuri; or, această chestiune a fost deja analizată, iar argumentele prezentate de recurentă nu îmbracă în realitate forma unei critici privind nerespectarea regimului juridic la prezumţiilor.
Toate aceste argumente fundamentează concluzia Înaltei Curţi că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat.
II.2 Recursul declarat de pârâtul A. - Cabinet de avocat
Recurentul pârât critică prin calea de atac declarată decizia instanţei de apel sub aspectul respingerii cererii sale de apel incident, care a privit, într-un prim motiv, greşita apreciere a inexistenţei autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv din perspectiva nulităţii clauzei contractuale reţinute de prima instanţă (motiv subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).
Astfel, a susţinut pârâtul că acţiunea nu putea fi admisă în parte (cum a procedat prima instanţă) pentru că se opunea în această privinţă efectul pozitiv al hotărârilor pronunţate în cadrul contestaţiilor la executare ce au purtat între părţi pe parcursul executării silite a obligaţiei de plată a onorariului.
Fireşte că, aşa cum susţine recurentul pârât, autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv nu presupune identitatea de părţi, obiect şi cauză; de altfel, nici instanţele de fond nu au statuat contrar, reţinându-se că este necesară existenţa unei identităţi de chestiune litigioasă dezlegată definitiv în cadrul unui proces ce a purtat între aceleaşi părţi, respectiv existenţa unei strânse legături între aspectele în dezbatere în cauza de faţă şi cele tranşate anterior prin hotărâri definitive.
Din această perspectivă, este corect argumentul instanţei de apel că chestiunea nulităţii clauzei contractuale pentru motivul imposibilităţii de instituire a obligaţiei de plată a onorariului avocaţial în forma unei obligaţii de a transmite un bun imobil nu a făcut obiectul învestirii instanţelor care au soluţionat contestaţia la executare.
Examinarea considerentelor sentinţei civile nr. 945/2014 a Judecătoriei Pătârlagele relevă că aspectele dezlegate de instanţa de executare au privit posibilitatea executării silite directe a obligaţiei de plată a onorariului faţă de prevederile contractuale valabile la acel moment (art. 6) şi având în vedere opţiunea creditorului de a primi în natură un bun imobil, iar respingerea contestaţiei la executare formulată de creditor a avut în vedere exclusiv imposibilitatea executării silite directe prin predarea bunului a obligaţiei de plată a onorariului şi necesitatea transformării obligaţiei de a face într-o obligaţie de a da şi obţinerea unui titlu executoriu care să cuprindă expres obligaţia debitoarei de a preda un bun imobil.
Prin urmare, perspectiva din care s-a realizat analiza instanţei de executare în cadrul acestei hotărâri a fost aceea a modalităţii concrete în care poate avea loc executarea obligaţiei şi nu din punctul de vedere al valabilităţii obligaţiei ce făcea obiectul urmăririi silite.
Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, prin sentinţa civilă nr. 9597/2014 a Judecătoriei Buzău, a fost examinată susţinerea reclamantei (acolo contestatoare) de a se constata nulitatea clauzei privind onorariul de succes prin prisma altui temei legal, respectiv art. 130 din Statutul profesiei de avocat (ce interzice pactul de quota litis).
Prin urmare, prevederile legale pretins încălcate care au fundamentat acţiunea în nulitate pendinte nu au făcut obiectul analizei în cadrul acestor contestaţii la executare şi, în acest context, chestiunea litigioasă în cauza de faţă nu a fost tranşată, fiind corectă statuarea instanţei de apel în sensul că, de vreme ce se invocă motive de nulitate distincte, chiar dacă ele privesc acelaşi act juridic sau clauze ale acestuia, hotărârile anterioare nu se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat.
De aceea, se reţine că în mod corect au tranşat instanţele susţinerile pârâtului privind efectul pozitiv al lucrului judecat, deoarece chestiunea litigioasă a valabilităţii art. 6 din contract pentru motivele invocate în pricina pendinte nu a fost discutată şi tranşată în litigiile anterioare.
Nefondată este şi critica din recursul declarat de pârât în sensul lipsei de interes a reclamantei în susţinerea motivului de nulitate admis de prima instanţă, faţă de împrejurarea executării silite a onorariului de succes ce face obiectul clauzelor contestate, critică încadrată de recurent în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Pe de-o parte, se observă că instanţa de apel a răspuns motivului din apelul incident care privea lipsa de interes a reclamantei, din această perspectivă neputând fi reţinută absenţa motivării sau o argumentare necorespunzătoare ori străină, considerentele hotărârii fiind clare sub acest aspect.
Pe de altă parte, este corect argumentul Curţii de apel în sensul că, de vreme ce reclamanta a susţinut şi susţine în continuare nulitatea absolută totală a art. 6 din contractul de asistenţă juridică (şi chiar nulitatea contractului în ansamblul său), împrejurarea că a fost admisă cererea de constatare a nulităţii numai parţial, cu privire la o parte din prevederile art. 6, într-o măsură care nu satisface interesele urmărite de reclamantă, nu lipseşte de interes demersul iniţiat de aceasta.
În plus, faţă de argumentarea concretă a acestui motiv de recurs, se reţine că nu se poate invoca lipsa de interes decât în privinţa unei cereri adresate instanţei (e.g. cerere de chemare în judecată, cererea de apel, cerere de recurs), şi nu cu privire la o dispoziţie a instanţei sau cu privire la măsura în care a fost admisă o cerere.
Nefondat se susţine, în cadrul altei critici, că în cauză nulitatea absolută nu se putea constata cu privire la un contract cu executare succesivă deja executat; chiar dacă au fost susţinute în cererea de recurs opinii doctrinare exprimate sub imperiul vechiul C. civ. în sensul că un astfel de act juridic nu mai putea fi supus anulării odată ce era executat, aceste opinii nu sunt fundamentate pe dispoziţii exprese cuprinse în lege, ci pe argumente care privesc neproporţionalitatea restituirii unor prestaţii succesive executate cu mult timp înainte.
Or, nu rezultă din faptele statuate de instanţele de fond că s-a stabilit ca obligaţia de plată a onorariului de succes să fie una cu executare succesivă şi chiar dacă în ansamblul său contractul de asistenţă juridică putea fi calificat ca unul cu executare succesivă, obligaţia singulară de plată a onorariului de succes rămânea una cu executare uno ictu.
De aceea, în privinţa nulităţii clauzei ce stabilea această obligaţie, nu se regăsesc argumentele expuse de recurentă, extrase din doctrina elaborată sub imperiul vechiul C. civ., care susţineau imposibilitatea constatării nulităţii contractelor cu executare succesivă deja executate.
Înalta Curte va înlătura şi motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care se referă la greşita respingere a apărării pârâtului privind inadmisibilitatea cererii de repunere în situaţia anterioară.
Astfel, Curtea de apel a reţinut că, prin prisma respingerii apelului reclamantei (care critica pentru netemeinicie şi nelegalitate soluţia tribunalului de respingere ca neîntemeiat a acestui petit), critica pârâtului din apelul incident rămâne lipsită de interes.
Or, această constatare este corectă, pentru că, într-adevăr, nu se identifică un folos practic concret ce ar fi dobândit de pârât prin tranşarea favorabilă a acestei chestiuni de drept, cât timp cererea reclamantei este respinsă pe fond, cu caracter definitiv.
De altfel, conservarea dreptului pârâtului de a invoca inadmisibilitatea acestui petit a fost realizată în mod corect de cel interesat prin promovarea apelului incident (existând şi posibilitatea declarării recursului incident pentru acelaşi motiv), astfel încât remediile procesuale puse la îndemâna părţii ce manifestă diligenţă au fost utilizate în mod eficient.
Prin prisma respingerii ca nefondate a căilor de atac declarate de reclamantă cu privire la fondul acestei cereri (atât a apelului, cât şi a recursului), prezenta instanţă de recurs consideră însă că soluţia instanţei de apel este legală şi se impune validarea sa în cadrul analizei acestui motiv de recurs.
Nefondat este şi motivul care priveşte partea din acţiunea reclamantei care a fost admisă, sentinţa fiind criticată sub acest prin apelul incident, respins ca nefondat.
Astfel, faţă de formularea clară a legii şi a Statutului, în mod legal a reţinut instanţa de apel că o clauză ce stabileşte un onorariu determinat în altă formă decât aceea de a plăti o sumă de bani este lovită de nulitate.
Dezvoltarea motivului de recurs nici nu susţine, de altfel, că o atare obligaţie ar putea fi convenită de părţi (de exemplu, aceea de a transmite proprietatea asupra unui bun imobil), ci arată că în mod greşit au apreciat instanţele că o atare obligaţie s-a convenit, în realitate părţile stabilind că onorariul de succes va fi stabilit în bani, la valoarea a 15% din valoarea totală a terenurilor recuperate de cabinetul de avocat pârât.
Or, o atare statuare presupune analiza conţinutului concret al contractului şi determinarea voinţei părţilor la încheierea actului, deci interpretarea actului juridic sub aspectul existenţei şi întinderii obligaţiilor.
Cum s-a arătat în cadrul analizei recursului declarat de reclamantă, această verificare scapă controlului judiciar al instanţei de recurs, pentru că ea presupune examinarea faptelor şi a probatoriului administrat şi nu constituie un control de legalitate, singurul permis în calea de atac extraordinară de faţă.
De aceea, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
Faţă de aceste soluţii, vor fi respinse şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de reclamantă şi de pârâta B., ambele căzute în pretenţii, nefiind întrunite cerinţele art. 453 C. proc. civ. pentru admiterea acestor solicitări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă Academia Română şi de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, împotriva încheierii de şedinţă din data de 18.06.2020 şi respectiv a deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă B..
Respinge cererile de obligare la plata cheltuielilor de judecată, formulate de reclamantele Academia Română şi B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.