Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 15 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 12 mai 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., constatarea antrenării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor, obligarea acestora la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantului, retragerea de pe site a conţinutului articolelor de presă, publicarea hotărârii care se va pronunţa în prezenta cauză, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi a sumei de 249 RON, cu titlu de daune materiale.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 71-73, art. 252, art. 253 alin. (1) lit. c), art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia insuficientei timbrări, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţia nulităţii celui de-al doilea capăt de cerere, excepţia nulităţii parţiale a capătului trei de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la articolele publicate în perioada 26.04.2012-21.01.2017, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 11362 din 10 decembrie 2020, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale, excepţie invocată prin întâmpinare şi a dispus declinarea, în favoarea Tribunalului Iaşi, a competenţei de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2021, la data de 08.05.2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1340/2021 din 27 mai 2021, Tribunalului Iaşi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C.; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru repararea patrimonială a prejudiciului material şi moral produs ca urmare a publicării articolelor din datele de 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 20.11.2014, 25.12.2015, 22.07.2015, 22.02.2016, 21.01.2017 şi pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de către reclamant având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului material şi moral produs ca urmare a publicării articolelor anterior menţionate, ca fiind prescrisă; a respins cererea formulată de reclamant având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului material şi moral produs ca urmare a publicării articolului din data de 27.09.2018, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului moral produs ca urmare a publicării articolelor din data de 22.11.2017 şi 05.03.2020 şi au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 2.000 euro (contravaloare în RON de la data plăţii), cu titlu de daune morale; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant având ca obiect obligaţia de a face - obligarea pârâţilor la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin publicarea articolelor din datele de 26.04.2012, 25.02.2013, 25.12.2015, 21.01.2017, 22.11.2017, 05.03.2020 şi pe cale de consecinţă, au fost obligaţi pârâţii la retragerea de pe site-ul www.x.ro, de pe pagina de E. F. şi de pe paginile personale de E. ale pârâţilor G. a conţinutului denigrator din cuprinsul articolelor; a obligat pârâţii la publicarea integrală a hotărârii pe site-ul www.x.ro şi într-un cotidian de circulaţie naţională; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei C. suma de 600 RON şi pârâtei S.C. D. S.R.L. suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 479 din 03 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă; a strămutat judecata cauzei de la Curtea de Apel Iaşi la Curtea de Apel Galaţi şi a păstrat actele de procedură îndeplinite.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 98/A din 31 mai 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant şi apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa şi în consecinţă: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis, în parte, acţiunea având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului produs ca urmare a publicării articolelor din datele: 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 25.12.2015, 22.07.2015, 22.02.2016, 21.01.2017 şi 27.09.2018; a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului produs ca urmare a publicării articolului din data de 20.11.2014; a obligat pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 1.000 Euro (contravaloare în RON de la data plăţii), cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a publicării articolelor din datele de 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 25.12.2015, 22.07.2015, 22.02.2016, 21.01.2017, 22.11.2017, 27.09.2018 şi 05.03.2020; a admis, în parte, acţiunea având ca obiect obligaţia de a face - obligarea pârâţilor la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin publicarea articolelor din datele de 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 25.12.2015, 22.07.2015, 22.02.2016, 21.01.2017, 22.11.2017, 27.09.2018 şi 05.03.2020; a obligat pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L. la retragerea de pe site-ul www.x.ro, de pe pagina de E. F. şi de pe pagina personală de E. a pârâtului B. a conţinutului denigrator din cuprinsul articolelor indicate mai sus; a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect obligaţia de a face - obligarea pârâţilor la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin publicarea articolului din data de 20.11.2014; a obligat reclamantul să plătească pârâtei C. suma de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei S.C. D. S.R.L. suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a înlăturat orice dispoziţii contrare deciziei; a obligat reclamantul la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat reclamantul la plata către pârâta C. a sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei nr. 98/A din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii S.C. D. S.R.L. şi B..

4.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Prin recursul formulat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Galaţi, conform art. 497 C. proc. civ.

- Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 191-196, art. 197 din Legea nr. 31/1990 şi art. 219 C. civ. în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..

Susţine că instanţa de apel a făcut o confuzie atât între organele de conducere şi organele de administrare ale unei societăţi cu răspundere limitată, cât şi între sistemul de administrare a societăţilor pe acţiuni şi sistemul de administrare a societăţilor cu răspundere limitată.

Astfel, instanţa de apel a menţionat că organele de conducere ale unei persoanei juridice sunt consiliul administrativ, respectiv consiliul director.

Or, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, cum este şi cazul pârâtei S.C. D. S.R.L., adunarea generală a asociaţilor este organul de conducere al societăţii.

De asemenea, susţine că, în ceea ce priveşte organele de administrare ale societăţilor cu răspundere limitată, societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Astfel, pârâta C. face parte din organele de conducere, având calitatea de asociat în cadrul S.C. D. S.R.L., iar administrarea acestei societăţi este asigurată de pârâtul B..

Mai susţine şi că atât consiliul administrativ, cât şi consiliul director nu sunt specifice societăţilor cu răspundere limitată, cel dintâi fiind specific societăţilor pe acţiuni, iar cel de-al doilea fiind specific asociaţiilor reglementate de O.G. nr. 26/2000.

Afirmă, totodată, şi că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care preved că asociaţii din cadrul societăţilor de răspundere limitată răspund pentru faptele săvarşite, în numele societăţii, până la concurenţa capitalului social subscris.

Invocă, de asemenea, şi faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi dispoziţiile art. 219 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Or, în cazul pârâtei C., fapta ilicită săvârşită constă în acordul privind publicarea şi menţinerea celor 11 articole denigratoare pe site-ul www.x.ro, deţinut de societatea D. S.R.L., al cărei asociat este.

Astfel, susţine că, pe lângă acordul iniţial (prezumat a fi cel puţin tacit) cu privire la publicarea articolelor, după ce a primit notificarea reclamantului privind retragerea articolelor denigratoare de pe site-ul deţinut de societatea al cărei asociat este, pârâta C. nu a făcut niciun demers în acest sens, deşi, potrivit art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, avea dreptul de a convoca adunarea generală şi de a propune atât respingerea publicării articolelor, cât şi eliminarea acestora de pe site.

Arată şi că a fost discutată şi în alte dosare, având obiect similar şi acelaşi părţi, în care fapta ilicită a pârâtei a constat în acordul faţă de publicarea şi menţinerea pe site-ul www.x.ro a unor articole denigratoare la adresa reclamantului şi indică, în acest sens, dosarul nr. x/2020 şi dosarul nr. x/2020, în care instanţele judecătoreşti au considerat că C., în calitate de asociat al S.C. D. S.R.L., are calitate procesuală pasivă în astfel de dosare.

Având în vedere dispoziţiile legale indicate, susţine că pârâta C., în calitate de asociat (deţinând 50% din capitalul social), face parte din organele de conducere ale societăţii D. S.R.L. - adunarea generală a asociaţilor, având calitate procesuală pasivă în cauză.

- Printr-o a doua critică circumscrisă motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privind instituţia răspunderii civile delictuale (art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ.) şi a dispoziţiilor legale privind apărarea drepturilor nepatrimoniale (art. 252 şi urm. C. civ.).

Astfel, susţine că, în analiza conţinutului articolului din data de 20.11.2014, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite.

Raportat la art. 1357 C. civ. şi la afirmaţiile din cuprinsul articolului, apreciază ca fiind nelegală concluzia instanţei de apel, în sensul că fapta săvârşită de pârâţi nu are un caracter ilicit.

Mai arată şi că articolul de presă criticat îl prezintă pe reclamant ca fiind un "mardeiaş", pentru exprimarea propriilor opţiuni politice pe pagina sa de E. şi pentru că şi-a exercitat dreptul la vot.

Susţine şi că sintagma "exista tentaţia de a spune că mai are o şansă" este o jignire nejustificată la adresa reclamantului, făcută publică numai pentru faptul că autorul articolului de presă criticat, pârâtul B., nu împărtăşea viziunea politică a reclamantului.

Arată şi că nu este justificată această ingerinţă în viaţa privată a reclamantului, prin urmărirea constantă chiar şi a activităţii sale de pe platforma de socializare E..

În plus, materialul de presă îl prezintă pe reclamant ca fiind fiul patronului publicaţiei "x", ceea ce este în măsură să-i vatăme dreptul la imagine, având în vedere că acesta deţine marca "x", tatăl său nefiind implicat în conducerea acestui ziar.

- În dezvoltarea unui prim argument circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine că, în ceea ce priveşte analiza efectuată cu privire la articolul publicat în data de 26.04.2012, intitulat "încă o firmă a H. este pândită de insolvenţă", instanţa de apel a interpretat în mod greşit înscrisurile depuse de către reclamant ca dovadă a deţinerii mărcii "x".

Astfel, arată că instanţa de apel a reţinut că reclamantul s-a înregistrat ca deţinător al mărcii "x" din 26.10.2012, iar, faţă de data publicării articolului în discuţie - 26.04.2012, a concluzionat că nu se poate reţine vreo vătămare a drepturilor reclamantului, ca deţinător al acestei mărci la data respectivă.

Susţine că această concluzie este eronată, întrucât a depus la dosarul cauzei certificatul de înregistrare a mărcii nr. x, eliberat de OSIM, din care rezultă că acesta deţine marca "x" din data de 09.04.2008.

Totodată, invocă şi că a arătat instanţei de apel că deţine şi site-ul www.x.ro, astfel că orice expresii jignitoare la adresa publicaţiei "x" îl vizează în mod automat şi pe titularul acesteia.

Prin aceea că a ignorat certificatele nr. x şi nr. Rx, depuse de reclamant, susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind aprecierea probelor, prevăzute de art. 264 C. proc. civ.

Drept urmare, precizează că, dacă prima instanţă ar fi procedat potrivit art. 264 C. proc. civ. şi ar fi examinat, în parte, fiecare înscris, precum şi toate înscrisurile în ansamblul lor, ar fi constatat că apelantul deţine marca în discuţie încă din anul 2008.

- În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurentul-reclamant mai invocă şi faptul că reţinerea greşită, de către instanţa de apel, a titularului cotidianului "x" la data publicării articolelor, ca efect al interpretării greşite, respectiv al ignorării înscrisurilor aflate la dosar, a condus instanţa la concluzia eronată conform căreia "ziarul de şantaj", "şantajiştii" şi "I." nu au caracter denigrator.

Astfel, arată, cu privire la articolul din 22.07.2015, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu a fost lezat prin sintagma "patronii ziarului de şantaj x".

Susţine că afirmaţia anterioară este lipsită de o bază factuală, în contextul în care soluţia de condamnare pentru infracţiunea de şantaj a fost dispusă faţă de tatăl reclamantului, iar nu faţă de publicaţie.

De asemenea, arată că aceste afirmaţii denigratoare la adresa mărcii pe care o deţine, conform celor indicate anterior, l-au prejudiciat.

Mai invocă şi că nu se poate susţine că, prin folosirea sintagmei "patronii ziarului x", persoana vizată era doar tatăl reclamantului, chiar dacă articolul din 22.07.2015 este însoţit de fotografia tatălui reclamantului.

În acest sens, reclamantul invocă şi o contradicţie între considerentele deciziei atacate.

Astfel, susţine că instanţa de apel reţine că sintagma "H." are un caracter denigrator faţă de reclamant, întrucât, în considerente, instanţa de apel îl consideră pe reclamant ca fiind unul dintre patronii ziarului "x", însă, în continuarea analizei conţinutului articolului din 22.07.2015, instanţa de apel motivează că reclamantul nu a fost lezat prin sintagma "ziarul de şantaj x", întrucât, din cuprinsul articolului, rezultă că persoana vizată este doar J. - tatăl reclamantului.

A menţionat şi că, în analiza celorlalte articole, în care pârâţii au folosit sintagmele "ziar de şantaj" sau "şantajiştii", instanţa de apel a făcut trimitere la motivarea cu privire la articolul din 22.07.2015, precizând că termenii sunt folosiţi în acelaşi context ca în articolele anterioare.

În ceea ce priveşte articolul din 21.01.2017, reclamantul critică reţinerea instanţei de apel în sensul că "sintagma ziarul de şantaj este folosită în acelaşi context ca al articolelor anterioare şi pentru aceleaşi motive nu se poate reţine ca faptă ilicită în sarcina intimatului-pârât".

Astfel, arată reclamantul, că nu se poate susţine că, prin folosirea sintagmei "ziarul de şantaj x", persoana vizată este doar tatăl reclamantului, chiar dacă articolul din 21.01.2017 este însoţit de fotografia acestuia.

Invocă faptul că sunt făcute numeroase referiri la publicaţia "x", care este deţinută de reclamant din anul 2008, aspect care este public de la acel moment.

Mai susţine reclamantul şi că autorul articolului cunoaşte destul de bine cine deţine publicaţia şi marca "x", astfel că, prin catalogarea publicaţiei ca fiind un "ziar de şantaj", urmăreşte denigrarea titularului, iar nu a domnului J., care nu are vreun amestec în conducerea acestui ziar.

În ceea ce priveşte articolul din 25.12.2015, precizează că se remarcă, din nou, argumentele contrare folosite de către instanţa de apel.

Astfel, pe de o parte, instanţa de prim control judiciar reţine ca fiind denigratoare la adresa apelantului sintagma "H.", întrucât reclamantul face parte din acest clan, iar, pe de altă parte, precizează că nu există trimiteri directe la persoana reclamantului.

Or, din conţinutul articolului rezultă destul de clar că şantajiştii sunt reclamantul şi tatăl acestuia, care ar fi transferat mai toate activele către reclamant, pentru a îngreuna o eventuală executare silită.

Totodată, în acest articol, se regăsesc, în acelaşi context, sintagmele "H." şi "I.".

În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut ca fiind denigratoare sintagma "H.", susţine reclamantul că este contradictorie motivarea acesteia, în condiţiile în care nu este reţinut caracterul denigrator şi pentru "I.".

Referitor la articolul din 25.02.2013, cu privire la care s-a stabilit ca fiind ofensator doar cuvântul "onorabil", susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că reclamantul este reprezentant şi titular al mărcii "x", a statuat că doar în finalul articolului se strecoară ideea că publicaţia în discuţie este un ziar de şantaj, fără a prezenta motivele pentru care reclamantul, în calitate de titular al publicaţiei nu a fost lezat.

Concluzionează, prin aceea că motivarea superficială şi contradictorie a deciziei cu privire la articolele publicate în datele de 22.07.2015, 21.01.2017, 25.12.2015 şi 25.02.2013 atrage nulitatea deciziei atacate şi casarea acesteia, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşadar, susţine că instanţa de apel nu a făcut o motivare corespunzătoare a soluţiei dispuse, întrucât, pe de o parte, există o contradicţie între considerentele deciziei, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a oferit o motivare superficială şi sumară cu privire la caracterul pretins denigrator al sintagmelor de "ziar de şantaj" şi "şantajişti".

Mai arată şi că motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, inteligibilă, şi să nu se rezume doar la o însuşire de fapte şi argumente, ci să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Or, susţine că instanţa de apel nu face nicio referire la probele administrate în cauză, dimpotrivă, instanţa a făcut o apreciere greşită a înscrisurilor depuse de către reclamant.

- În dezvoltarea unui al doilea argument circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Printr-o primă critică, susţine reclamantul că, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru a invoca efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Astfel, invocă reclamantul că, în situaţia în care instanţa este sesizată, din nou, cu aceeaşi situaţie de fapt (aceleaşi părţi, obiect şi cauză), se va reţine efectul negativ al lucrului judecat.

Pentru a se reţine efectul pozitiv al lucru judecat este suficient ca, în litigiul ulterior, să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat într-un alt litigiu anterior.

În aceste cazuri, instanţa va soluţiona în fond litigiul ulterior, ţinând cont de lucrul judecat anterior de către o altă instanţă.

Mai susţine şi că reţinerea, de către instanţa de apel, a faptului că, fiind vorba de articole de presă diferite, analiza termenilor se face în contextul prezentat în fiecare din acele articole, ceea ce impune existenţa unei particularităţi a acestor termeni în raport cu fiecare articol în parte, este greşită.

Arată că, deşi articolele de presă analizate de instanţă în dosarul nr. x/2017 şi articolele din prezenta cauză sunt diferite sub anumite aspecte, puterea de lucru judecat priveşte numai înţelesul noţiunilor de "clan", "şantaj" şi implicit "şantajist", care sunt folosite în cele 11 articole în acelaşi sens.

De asemenea, arată că toate aceste articole au fost publicate în rubrica "Şantaju şi etaju" de pe site-ul www.x.ro, în esenţă pârâţii urmărind, prin toate articolele, denigrarea reclamantului, a familiei sale şi a mărcii "x".

Prin urmare, susţine că nu există particularităţile, invocate de către instanţa de apel, cu privire la termenii de "clan", "şantaj" şi "şantajişti", intenţia pârâtului B. fiind aceeaşi - de a transmite publicului că reclamantul face parte dintr-un clan, că este un şantajist, iar publicaţia "x" este un ziar de şantaj.

Arată că aspectele judecate anterior, în dosarul nr. x/2017, au legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Astfel, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 reclamant a fost tot A., iar în considerentele hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în această cauză, instanţele au stabilit că utilizarea acestor termeni reprezintă o jignire.

De asemenea, litigiul anterior a avut loc între A., B., C. luliana şi D. S.R.L., care sunt şi părţi în prezenta cauză, şi a avut ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a publicării unor articole de presă denigratoare la adresa lui A., similar cu obiectul prezentei cauze.

Totodată, termenii de "clan", "şantaj", analizate în litigiul anterior, se regăsesc şi în articolele de presă care fac obiectul prezentei cauze, după cum urmează: termenul "clan" se regăseşte în 9 din cele 11 articole analizate, iar termenii de "şantaj" şi "şantajişti" sunt menţionate în articolele din 22.07.2015, din 25.02.2013, 21.01.2017 şi din 25.12.2015.

Drept urmare, susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare cu privire la înţelesul termenilor de "clan", "şantaj" şi "şantajişti" şi consecinţele folosirii acestora la adresa reclamantului, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

- În dezvoltarea criticilor circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susţine că cererea privind acordarea daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral, suferit de către reclamant, a fost soluţionată de către instanţa de apel cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind repararea prejudiciului suferit prin atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale.

Invocă faptul că, analizând criteriile reţinute pentru evaluarea prejudiciului moral, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 70-75, art. 253 alin. (4), art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

Arată că motivele reţinute de instanţa de apel pentru justificarea diminuării daunelor morale constau în faptul că reclamantul 1-a atacat, la rândul său, pe pârâtul B. prin articolele publicate în rubrica "Bursa bârfelor" şi că reclamantul urmăreşte şicanarea pârâţilor.

Susţine, cu privire la modalitatea de cuantificare a prejudiciului moral, că, deşi nu există criterii legale de evaluare prestabilite, este deja cunoscut, în doctrină şi jurisprudenţă, că repararea prejudiciului va ţine cont de principiul echităţii, art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului făcând vorbire despre o "reparaţie echitabilă" în acest sens.

Astfel, invocă faptul că, din motivarea deciziei atacate se poate observa că, în stabilirea daunelor morale, instanţa de apel nu a judecat în echitate.

De asemenea, criteriile reţinute pentru cuantificarea daunelor morale sunt pur subiective şi privesc aspecte care nu au legătură cu fapta ilicită a pârâţilor.

În opinia reclamantului, nu poate fi considerat drept criteriu just şi rezonabil împrejurarea că, în ziarul "x" au fost publicate articole cu privire la pârâtul B., considerate de instanţa de apel ca fiind un atac la persoana acestuia din urmă.

Mai invocă şi că articolele publicate în cotidianul "x" nu fac obiectul prezentei cauze, iar acestea nu fac obiectul niciunui alt dosar înregistrat pe rolul unei instanţe.

Astfel, susţine că reclamantul nu s-a apărat şi nu a avut posibilitatea de a justifica conţinutul acestor articole.

Cu alte cuvinte, fără a fi învestitită de una dintre părţi cu privire la conţinutul articolelor publicate în publicaţia "x", instanţa de apel a reţinut că acestea sunt scrise cu un limbaj neadecvat şi reprezintă un atac asupra pârâtului B..

Mai mult, arată că reclamantul nu este autorul articolelor publicate în "x".

Deşi reclamantul deţine marca "x" şi site-ul www.x.ro, acesta nu controlează politica editorială a publicaţiei "x", ci, aceste atribuţii au fost cedate unei persoane juridice.

Din acest motiv arată că este practic imposibil pentru o persoană fizică să controleze, în mod efectiv, activitatea unui ziar cu un număr atât de mare de cititori.

Reclamantul susţine că nu poate să dicteze ziariştilor conţinutul articolelor pe care le scriu, acest lucru fiind oricum interzis de art. 30 alin. (2) din Constituţie.

De asemenea, mai arată şi că, prin aceea că instanţa a diminuat daunele morale, pentru motivul că şi în publicaţia "x" au apărut articole cu privire la pârâtul B., în mod indirect, a încurajat acest "război mediatic", în sensul că, dacă fiecare dintre părţi scrie despre cealaltă, va opera o "compensaţie naturală".

Consideră că nu este legal, ca prin hotărârile pe care le pronunţă, instanţa de judecată să încurajeze astfel de fapte, pe motivul că prejudiciul moral, atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului (care au fost constatate de instanţă) se vor compensa cu articolele publicate anterior sau prin publicarea unor articole viitoare în cotidianul "x".

Totodată, apreciază că nu i se poate reproşa reclamantului că nu poate pretinde că este prejudiciat prin publicarea articolelor scrise de către pârâtul B. şi că trebuie să suporte afirmaţiile jignitoare şi denigratoare ale pârâţilor, întrucât şi-a asumat riscul ca el să fie numit "şantajist", iar marca "x", pe care o deţine, să fie numită "ziar de şantaj", prin înregistrarea acesteia pe numele său.

În ceea ce priveşte existenţa mai multor dosare pe rolul instanţelor de judecată, având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru articolele denigratoare publicate pe site-ul www.x.ro, arată că aceasta reprezintă o simplă exercitare a dreptului la apărarea drepturilor personale nepatrimoniale, efectuată în limitele prevăzute de lege.

Precizează că primul dosar a fost înregistrat în anul 2017, iar, ulterior acestui moment, pârâtul B. a continuat să scrie alte zeci de articole, pe care le-a supus analizei instanţelor judecătoreşti împreună cu alte articole anterioare, cu care aveau legătură acestea.

Cu privire la pretinsa şicanare a pârâtului B., prin introducerea mai multor acţiuni în instanţă, menţionează că, până la acest moment, dosarele care au fost soluţionate definitiv au fost câştigate de către reclamant: prezentul dosar şi dosarul nr. x/2017.

Astfel, atât timp cât pentru acţiunile introduse de către reclamant nu poate fi reţinut un abuz de drept, împrejurarea că există mai multe dosare pe rolul instanţelor nu poate fi imputată acestuia, în modalitatea în care a procedat instanţa de apel.

4.2. Recursul formulat de pârâţii B. şi S.C. D. SRL

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L. au solicitat casarea în parte a deciziei instanţei de apel (fără a critica soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. luliana) şi trimiterea cauzei instanţei, spre rejudecare.

- Printr-un prim motiv de recurs, pârâţii au invocat greşita respingere, de către instanţa de prim control judiciar, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului.

În acest sens au invocat încălcarea prevederilor prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., prin aceea că a concluzionat că acesta se referă la întinderea pagubei şi nu la simpla existenţă a acesteia.

Susţin pârâţii că, dacă s-ar avea în vedere strict momentul stabilirii întinderii pagubei, acţiunea în repararea patrimonială a prejudiciului ar deveni imprescriptibilă.

Astfel, arată că prejudiciul creşte, în mod natural, ca urmare a trecerii timpului, ca efect al amplificării numărului de accesări a unui text disponibil în mediul online, iar data introducerii acţiunii ar deveni un element care ar ţine doar de voinţa persoanei pretins prejudiciate.

De asemenea, au invocat şi încălcarea prevederilor art. 253 alin. (4) C. civ., care stabileşte faptul că dreptul la acţiune în cazul cererilor în despăgubiri este supus prescripţiei extinctive.

Precizează că, în cazul articolelor din litigiu, momentul la care persoana presupus prejudiciată a cunoscut atât caracterul prejudiciabil al faptei, cât şi persoana care răspunde de ea, nu poate fi decât momentul publicării articolelor reclamate prin acţiune pe pagina web www.x.ro.

Mai arată şi că, reclamantul, deţinătorul unui ziar cotidian local, concurent direct pe piaţa presei locale ieşene, cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască cui aparţin articolele şi pagina web antemenţionată.

Astfel, datele de la care a început să curgă termenul general de 3 ani de prescripţie a dreptului material la acţiunea în repararea patrimonială a prejudiciului nu puteau fi decât: 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 20.11.2014, 22.07.2015, 25.12.2015, 22.02.2016, 21.01.2017, 22.11.2017, 27.09.2018 şi 05.03.2020.

Precizează şi că, raportat la data introducerii acţiunii, 12.05.2020, termenul de prescripţie era împlinit pentru articolele publicate în: 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 20.11.2014, 22.07.2015, 25.12.2015, 22.02.2016, 21.01.2017.

Susţin, de asemenea, că faptul că articolele se regăsesc în continuare pe site-ul societatăţii pârâte conferă în continuare reclamantului, în eventualitatea reţinerii caracterului ilicit al faptelor, doar dreptul la repararea pe cale nepatrimonială a prejudiciului, respectiv măsurile enumerate de art. 253 alin. (1) - (3) C. civ.

Totodată, invocă şi că paguba suferită de reclamant s-a produs chiar la data publicării articolelor ce fac obiectul dosarului.

Precizează că vătămarea drepturilor nepatrimoniale nu poate creşte în timp, prin prezenţa articolului în mediul online, deoarece numai drepturile patrimoniale sunt compatibile cu variaţia cantitativă, în cazul unui drept subiectiv nepatrimonial, "paguba", conform art. 2528 C. civ., producându-se instantaneu, la momentul vătămării dreptului.

De asemenea, invocă şi că aplicarea prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., de către instanţa de apel, în sensul că termenul de prescripţie ar curge abia de la data încetării faptei ilicite este una profund eronată.

- Printr-un al doilea motiv de recurs, susţin că au fost interpretate greşit dispoziţiile care reglementează dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, ceea ce a condus la reţinerea în mod greşit a caracterului ilicit al faptelor reclamate prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, au invocat încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 70, art. 71, art. 72 alin. (2), art. 75 şi art. 1349 C. civ.

Privitor la catalogarea ca fapte ilicite a articolelor în care s-a folosit sintagma "H.", susţin că noţiunea de "clan" nu a fost utilizată în mod jignitor, ci aceasta este o sintagmă metaforică de natură a atrage atenţia publicului cititor.

Mai arată şi că este de notorietate că reclamantul este fiul fostului deţinător al ziarului "x", J., care a fost condamnat penal pentru infracţiunea de şantaj, infracţiune săvârşită prin intermediul ziarului.

Au susţinut şi că a fost alegerea reclamantului să continue această afacere sub aceeaşi denumire şi marcă, în mod evident acesta asumându-şi riscul de a fi asociat cu tatăl său şi cu problemele penale ale acestuia.

Pe de altă parte, susţin că însuşi reclamantul este inculpat într-un dosar penal în care sunt investigate fapte anterioare sau contemporane publicării articolelor de presă.

Mai arată şi că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că termenul "clan" este folosit în articolele care apar pe site-ul reclamantului, www.x.ro.

În acest context consideră că utilizarea termenul "clan", ca şi a termenului "onorabil", în raport cu persoana reclamantului nu poate constitui o faptă delictuală, în sensul prevederilor art. 1349 C. civ., lipsind elementul prejudiciu, deoarece standardul moral al unei persoane este unic, ceea ce reclamantul consideră normal a face altora nu poate fi prejudiciabil pentru el atunci când devine ţinta aceleiaşi expresii.

Privitor la articolul din 22.11.2017, consideră că instanţa de apel a încălcat limitele dreptului la liberă exprimare a pârâţilor, prin considerarea caracterului ilicit al faptelor referitoare la acest articol de presă.

Susţin aceştia că articolul de presă a avut la bază informaţii relatate de către un alt politician de la nivel local.

De asemenea, arată că este de notorietate că tocmai faptele aduse la cunoştinţa publicului prin articolul din data de 22.11.2017 sunt anchetate în prezent într-un dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iaşi, în care atât reclamantul A., cât şi alte persoane, printre care şi funcţionari publici cu funcţii de conducere din Primăria Municipiului Iaşi, au calitatea de inculpaţi.

Arată şi că faptele reclamate sunt reale şi de interes public major, fiind oferite publicului în virtutea rolului de "câine de pază al democraţiei" recunoscut jurnaliştilor.

De asemenea, arată şi că reiese fără putinţă de tăgadă că baza factuală pentru articolul analizat există, informaţiile oferite sunt reale, conţinând date exacte şi probe concludente şi pertinente, informaţiile prezentate fiind de interes public.

Privitor la articolul din 27.09.2018, susţin că, la fel ca în cazul celorlalte articole, motivul publicării informaţiilor este strict informarea obiectivă a cititorilor, cu atât mai mult cu cât se referă la contracte încheiate de societăţi ale familiei Asimionesei cu instituţii publice.

Privitor la articolul din 25.02.2013, susţin că articolul prezintă o judecată de valoare, vizând existenţa sau inexistenţa unei anumite virtuţi, ţinând seama de contextul din articolul respectiv.

Articolul are în vedere strict anunţurile identificate pe pagina web a cotidianului "x" şi nicidecum persoana fizică A..

Mai precizează şi că utilizarea termenului "onorabil" nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare.

De asemenea, susţin şi că instanţa de apel a încălcat şi în acest context prevederile art. 1349 C. civ., reţinând existenţa unui prejudiciu prin folosirea acestui termen.

Arată, totodată, şi că reclamantul a promovat şi promovează un standard de moralitate extrem de scăzut prin articolele de tip pamflet publicate în cadrul rubricii "Bursa bârfelor", de pe site-ul www.x.ro.

În atare context, instanţa trebuia să pornească în analiza prejudiciului de la standardul pe care reclamantul îl arată în mod public, prin conţinutul site-ului său, lipsind, astfel, prejudiciul.

Privitor la reţinerea, de către instanţa de apel, a încălcării, de către pârâţi, a dreptului la viaţă privată a reclamantului, recurenţii-pârâţi susţin că niciunul dintre articolele la care se face referire prin cererea de chemare în judecată nu au vizat chestiuni legate de viaţa de familie sau alte aspecte ale vieţii private a reclamantului.

Dimpotrivă, afirmă că toate articolele de presă au avut drept teme activităţile economice realizate de către H., probleme privind afacerile pe care aceasta le derulează, legăturile dintre această familie şi persoane care ocupă demnităţi publice, legăturile dintre această familie şi diverse instituţii publice, precum şi politica editorială a cotidianului pe care reclamantul şi tatăl acestuia îl deţin.

Precizează, totodată, şi că nu există elemente concrete care să denote încălcări ale dreptului la viaţă privată a reclamantului, cu atât mai puţin cu cât acesta este o persoană publică la nivel local, fiind recunoscut pentru calitatea sa de deţinător al publicaţiei "x" şi pentru legăturile pe care le are cu diverşi lideri politici locali.

Prin urmare, invocă faptul că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 74 lit. h) C. civ., conţinutul articolelor publicate de către recurenţii-pârâţi, inclusiv utilizarea numelui "H.", fiind în concordanţă cu barierele activităţii jurnalistice şi dreptului la liberă exprimare.

Concluzionează prin aceea că publicarea celor 11 articole nu poate fi considerată ca reprezentând o faptă ilicită.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 20.12.2022, în termenul legal, recurenţii-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Privitor la criticile reclamantului referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., au susţinut că aceasta deţine simpla calitate de asociat în cadrul S.C. D. S.R.L., fără a avea vreo răspundere legală proprie, instituită pentru faptele persoanei juridice.

Pe de altă parte, susţin că pârâtul B. este chemat în judecată în calitate de autor al articolelor pretins denigratoare.

Raţionamentul reclamantului, evocat în cererea de recurs, nu poate fi primit deoarece adunarea generală este un organ strict colectiv, care funcţionează în conformitate cu regulile cuprinse în art. 191-195 din Legea nr. 31/1990, iar pârâta C. nu deţine majoritatea capitalului social.

De asemenea, au mai arătat că atribuţiile reglementate de art. 194 din Legea nr. 31/1990 în sarcina adunării generale a asociaţilor nu includ adoptarea unei anumite politici editoriale, aceasta fiind o chestiune care ţine strict de administrarea societăţii, iar nu de atribuţiile adunării generale a asociaţilor.

Susţin, totodată, că nu s-a făcut dovada adoptării unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, care să prezinte relevanţă sub aspectul conţinutului articolelor care se publică pe site-ul www.x.ro.

Invocă şi faptul că răspunderea asociaţilor până la concurenţa capitalului social subscris, reglementată de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, invocată de către reclamant, nu are legătură cu aplicarea prevederilor art. 219 C. civ.

Privitor la criticile reclamantului referitoare la articolul din 20.11.2014, susţin că aceasta este neîntemeiată.

Afirmă că sintagma "exista tentaţia de a spune ca mai are o şansă" nu conţine nimic denigrator, fiind o sintagmă în limitele exprimării comune, fără a fi necesară discuţia referitoare la limitele libertăţii de exprimare jurnalistice.

În ceea ce priveşte utilizarea termenului "mardeiaş", susţin că aceasta intră în limitele libertăţii de exprimare jurnalistice, având în vedere formularea lipsită total de condescendenţă a reclamantului la adresa adversarului politic al candidatului pe care acesta îl susţinea.

Mai susţine şi că acesta reprezintă o figură de stil, o exagerare, care este permisă jurnaliştilor, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene.

Afirmă că este îndeplinită condiţia existenţei unei baze factuale, articolul din 20.11.2014 sprijinindu-se tocmai pe mesajul distribuit de reclamant pe pagina sa de socializare şi pe comentariile la respectivul mesaj.

În ceea ce priveşte critica reclamantului privitoare la existenţa unei atingeri aduse dreptului la viaţă privată, arată că aceasta este neîntemeiată, în condiţiile în care însuşi reclamantul a publicat pe o reţea de socializare un mesaj în care îşi prezenta opţiunile sale politice.

Privitor la presupusa încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-pârâţi afirmă că aceasta reprezintă, de fapt, o nemulţumire cu privire la modul de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel şi care nu se încadrează în motivele de casare stabilite de art. 488 C. proc. civ.

Afirmă că această critică este şi neîntemeiată, mijlocul de probă fiind analizat de către instanţa de apel.

Prin urmare, invocă faptul că nu se poate reţine o nerespectare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., în contextul în care instanţa de apel a analizat mijlocul de probă indicat de reclamant.

Privitor la presupusa motivare superficială şi contradictorie a deciziei cu privire la articolele publicate în datele de 22.07.2015, 21.01.2017, 25.12.2015 şi 25.02.2013, recurenţii-pârâţi afirmă că şi această critică este neîntemeiată.

Astfel, susţin recurenţii-pârâţi că motivarea nu poate fi considerată superficială, considerentele instanţei de apel fiind ample, cele 11 articole fiind analizate atât separat, cât şi ca un tot unitar.

Afirmă că argumentul potrivit căruia instanţa de apel nu ar fi făcut o motivare corespunzătoare a soluţiei dispuse deoarece nu s-ar fi motivat suficient caracterul pretins denigrator al sintagmelor "ziar de şantaj" şi "şantajişti" nu poate fi primit, instanţa de apel argumentând motivele pentru care a apreciat că ziarul controlat de reclamant a dobândit o imagine negativă după dosarul penal în care tatăl acestuia a fost condamnat penal în mod definitiv pentru şantaj.

Chiar dacă s-a efectuat o operaţiune de marketing, ziarul schimbându-şi denumirea din "K.", publicaţie utilizată de tatăl reclamantului în realizarea infracţiunii de şantaj, în "x", această transformare nu poate acoperi evidenţa faptului că ziarul deţinut de către reclamant este, de fapt, fosta publicaţie a tatălui său.

Referitor la susţinerea privind lipsa referirii la probele administrate în cauză, arată că aceasta nu poate fi primită, instanţa de apel analizând probele în mod corespunzător naturii cauzei.

Privitor la motivul de recurs constând în presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., afirmă că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că instanţa de apel a prezentat mai multe argumente pentru care nu poate reţine puterea de lucru judecat, care ar emana din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, lipsa identităţii de obiect şi cauză fiind doar unul dintre acestea.

Arată şi că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea unui prejudiciu provocat printr-un articol de presă se analizează în raport de conţinutul articolelor invocate în acţiune.

Astfel, nu se poate reţine puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare pronunţate în urma unui alt articol de presă, având conţinut diferit, chiar dacă în cuprinsul articolului au fost folosiţi termeni similari şi s-a făcut referire la aceleaşi persoane, cât timp nu există o legătură între cele două litigii.

Privitor la presupusa aplicare greşită a normelor de drept material privind repararea prejudiciului suferit prin atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, recurenţii-pârâţi susţin că aceasta este una vădit nefondată, nemulţumirea reclamantului reflectându-se doar în ceea ce priveşte întinderea daunelor morale acordate.

De asemenea, afirmă că, prin memoriul de recurs, nu se arată în ce măsură ar fi fost aplicate în mod greşit sau încălcate dispoziţiile din C. civ. la care s-a făcut trimitere, fapt pentru care critica nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai susţin şi că stabilirea daunelor morale a fost mai mult decât echitabilă, întinderea lor fiind necesar a se stabili şi în funcţie de persoana şi conduita reclamantului, respectiv a entităţilor pe care acesta le controlează.

Susţinerea potrivit căreia reclamantul, deşi deţine marca "x" şi site-ul www.x.ro, nu ar controla şi politica editorială a publicaţiei, este nerelevantă, în condiţiile în care, fiind deţinătorul necontestat al acestora, are răspunderea proprietarului pentru fapta lucrului, site-ul fiind un bun material incorporal.

Arată şi că, pentru publicaţia "x" şi implicit pentru reclamant, care răspunde pentru conţinutul site-ului, în calitate de proprietar al acestuia, a folosi termenul de "clan" este o chestiune normală în exercitarea libertăţii de exprimare, prin referire la articolele publicate pe site-ul reclamantului.

Astfel, consideră că instanţa de apel ar fi putut să dispună, în ipoteza reţinerii sărvârşirii unor fapte ilicite, doar aplicarea unor măsuri reparatorii cu caracter nepatrimonial.

În data de 21.12.2022, în termenul legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul recurenţilor-pârâţi, prin care a invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Prin excepţia nulităţii recursului, reclamantul invocă faptul că unicul motiv de casare, invocat de către recurenţii-pârâţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte, de fapt, netemeinicia soluţiei instanţei de apel.

Astfel, susţine că recurenţii-pârâţi invocă drept motiv de nelegalitate greşita interpretare a normelor privitoare la dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată.

Or, în temeiul art. 9 alin. (3) C. civ., instanţa poate interpreta legea în scopul aplicării ei, în cazul dedus judecăţii.

De asemenea, afirmă că recurenţii-pârâţi invocă o încălcare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., fără a motiva, însă, în ce se concretizează această încălcare.

Privitor la motivul de recurs constând în nelegala interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. şi art. 253 alin. (4) C. civ., afirmă că în mod corect a reţinut aceasta că termenul de prescripţie extinctivă nu a început să curgă de la data publicării fiecărui articol în parte, întrucât fapta ilicită este în continuare producătoare de prejudicii la adresa reclamantului.

Susţine că, în momentul de faţă, articolele de presă pe care le apreciază ca fiind denigratoare îi generează un prejudiciu moral în fiecare zi în care se află la dispoziţia publicului.

De asemenea, arată că, practic, nu contează doar momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă despre mesajul denigrator, ci şi momentul în care cei din jurul reclamantului au luat cunoştinţă de acesta.

Prin urmare, afirmă că, în speţă, nu se poate discuta despre un moment exact al începerii cursului prescripţiei extinctive, din moment ce fapta ilicită produce şi în prezent efecte păgubitoare împotriva sa.

Susţine că este injustă sancţionarea unui păgubit pentru pasivitatea sa, dacă motivul pentru care nu şi-a exercitat dreptul în justiţie, este că, raportat la situaţia de fapt, nu a avut certitudinea existenţei pagubei la momentul publicării articolelor denigratoare.

Mai arată şi că este greşită afirmaţia recurenţilor-pârâţi conform căreia cu siguranţă a luat cunoştinţă despre articole chiar la momentul publicării lor, pe motiv că acesta este deţinătorul unui cotidian local.

De asemenea, susţine că, în speţă, ne aflăm în situaţia unui prejudiciu cu caracter de continuitate, fapta ilicită fiind producătoare de prejudicii cât timp articolele de presă sunt menţinute în mediul online.

Totodată, afirmă şi că nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi, care învederează faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu doar la momentul publicării articolelor, în condiţiile în care prejudiciul s-a amplificat ulterior, prin distribuirea articolelor pe alte reţele de socializare.

În cauză, fapta ilicită dă naştere, direct sau indirect, unor pagube succesive, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, aşadar, pagubele viitoare sunt eventuale, iar termenul de prescripţie al acţiunii în reparaţie va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea fiecărei eventualităţi.

Privitor la criticile referitoare la încălcarea normelor de drept material, reclamantul afirmă că în mod corect a catalogat instanţa de apel articolele drept fapte ilicite.

Arată că utilizarea expresiei "clan" are o conotaţie negativă şi reprezintă parte integrantă a campaniei de denigrare intentată de recurenţii-pârâţi prin materiale de presă, care i-au adus grave atingeri ale dreptului la viaţă privată.

Afirmă că este lipsită de relevanţă condamnarea tatălui şi a aparentei influenţe pe care acest fapt o are asupra reputaţiei reclamantului şi asupra redacţiei pe care o deţine.

Mai susţine şi că este lesne de observat că majoritatea acuzaţiilor sunt nedovedite şi lipsite de o bază factuală, nefiind respectate limitele impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, invocă faptul că este lipsită de relevanţă presupusa utilizare a sintagmei "clan" de către redacţia "x", din moment ce acest aspect ar trebui să facă obiectul altei judecăţi, în baza principiului disponibilităţii în procesul civil, precum şi datorită faptului că reclamantul deţine marca şi site-ul www.x.ro fără să aibă vreo implicare în politica editorială a acestui ziar.

Afirmă şi că, privitor la folosirea noţiunii de "clan" la adresa reclamantului, există deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în recurs, prin care se arată că acesta este un termen denigrator.

Mai arată şi că, în ceea ce priveşte calitatea şi funcţia persoanei criticate prin articole, este foarte important de observat că necesitatea deţinerii unei funcţii publice reprezintă o condiţie imperios necesară pentru a putea reţine calitatea de persoană publică a reclamantului.

În acest context, afirmă că nu consideră ca fiind îndestulătoare, pentru dovedirea calităţii de persoană publică a reclamantului, invocarea unor relaţii cu persoane politice ieşene şi nici deţinerea publicaţiei "x".

Nici invocarea calităţii sale de inculpat într-un dosar instrumentat de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iaşi nu îşi găseşte relevanţa în speţă, deoarece acest lucru ar duce la concluzia că orice inculpat din dosarele de pe rolul instanţelor judecătoreşti ar putea fi numită persoană publică.

Drept urmare, afirmă că în mod corect au reţinut instanţele de fond ca fiind denigratoare sintagma "H.".

Privitor la sintagma "nu-i mai crede nimeni că sunt onorabili", arată că se aduc ofense nefondate la adresa familiei Asimionesei, încălcarea libertăţii de exprimare reieşind din aceea că, prin aceasta, se încearcă influenţarea opiniei publice, incitarea la ură şi scăderea credibilităţii articolelor publicate sub marca "x".

Mai mult decât atât, prin intermediul acestui articol de presă, reclamantul afirmă că el şi întreaga sa familie sunt numiţi în mod indirect homosexuali sau deviaţi sexual, prin asocierea creată de sintagma "cine se aseamănă se adună".

De asemenea, susţine şi că este irelevantă analiza standardelor morale ale reclamantului prin raportare la site-ul www.x.ro, având în vedere că obiectul cererii este reprezentat de prejudiciile morale aduse persoanei reclamantului.

În final, reclamantul afirmă, contrar celor invocate de către recurenţii-pârâţi, că există certitudinea încălcării dreptului său la viaţă privată, date fiind referirile repetate la familia sa, numită depreciativ "H.", dar şi prin sintagme precum "cine se aseamănă se adună", "demn de un mardeiaş" sau "mafia", care au avut ca şi efect ştirbirea reputaţiei sale şi a familiei sale.

Totodată, susţine şi că atingerile aduse vieţii sale private se circumscriu prevederilor art. 74 lit. e) şi h) C. civ.

În concluzie, a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar pe fond respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

În data de 09.01.2023, în termenul legal, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâţilor şi admiterea recursului.

În data de 16.01.2023, în termenul legal, recurenţii-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrare, precum şi înlăturarea apărărilor reclamantului şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursurile declarate în cauză sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce urmează.

1. În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurentul-reclamant

1.1. Referitor la motivul de recurs constând în interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 191-196 şi art. 197 din Legea nr. 31/1990, precum şi a prevederilor art. 219 C. civ., în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul susţine greşita admitere, de către instanţa de apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., invocată de aceasta prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.

Prioritar, deşi întemeiate, de către reclamant, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, criticile privitoare la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. sunt subsumabile motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale.

Condiţia justificării legitimării procesuale pasive este stabilită de prevederile art. 36 C. proc. civ., ce reglementează cerinţele de exercitare a acţiunii civile, text de lege potrivit căruia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Calitatea procesuală se determină, aşadar, în raport cu litigiul dedus judecăţii, presupunând existenţa identităţii între persoana reclamantului, titular al dreptului în raportul juridic (calitate procesuală activă), şi între cea a pârâtului, care este persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

În speţă, instanţa de apel a fost chemată ca, în urma exercitării funcţiei procesuale de realizare a celui dintâi control judiciar privitor la raportul juridic dedus judecăţii, să stabilească dacă pârâta C. justifică sau nu legitimare procesuală pasivă în cauză, analiză în urmă căreia a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

În acest context, relevant este că, potrivit cadrului juridic stabilit de reclamant, prin cererea introductivă de instanţă, pârâta C. a fost chemată în judecată strict în calitatea sa de asociat al S.C. D. S.R.L. - deţinătorul site-ului www.x.ro.

În cauză, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel faptul că pârâta C., în unica sa calitate de deţinător a 50% din părţile-sociale ale pârâtei S.C. D. S.R.L., nu justifică legitimare procesuală pasivă în speţă.

Prin criticile formulate, reclamantul afirmă contrariul celor reţinute de către instanţa de apel, respectiv că pârâta C. face parte din organele de conducere, având în vedere că deţine calitatea de asociat în cadrul pârâtei S.C. D. S.R.L..

Înalta Curte nu poate primi aceste critici, din moment ce acestea conduc, în mod nelegal, la o extindere a atribuţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 194 din Legea nr. 31/1990 în sarcina adunării generale a asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată.

Or, funcţia reprezentării societăţii este îndeplinită strict de către administratori, conform prevederilor art. 197 raportat la art. 75 din Legea nr. 31/1990, ceea ce înseamnă că fiecare administrator exercită ambele categorii de atribuţii, de gestiune a patrimoniului şi de reprezentare, putând să încheie, în numele societăţii, orice acte juridice, în limitele legii, care să o angajeze în mod legal în raporturile cu terţii.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just aceste prevederi legale reţinând că reprezentarea legală şi administrarea societăţii pârâte revine doar pârâtului B., care cumulează atât funcţia de asociat în cadrul acestei societăţi, cât şi pe cea de administrator.

Aceeaşi concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. 219 C. civ., aplicate în mod corect de către instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu care calitatea procesuală pasivă a membrilor organelor persoanelor juridice pentru faptele juridice săvârşite este condiţionată de existenţa unei legături a respectivelor fapte prejudiciabile cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate acestora.

Or, în speţă, condiţia existenţei unei legături între simpla deţinere a calităţii de asociat al pârâtei şi actele prejudiciabile deduse spre soluţionare nu este îndeplinită, având în vedere consideraţiile anterioare privitoare la deţinerea de către parte doar a calităţii de asociat, ce deţine 50% din părţile sociale din cadrul societăţii pârâte.

În egală măsură se constată că, prin critica sa, reclamantul tinde a ignora înseşi atribuţiile recunoscute administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, prin aceea că asociatul s-ar putea substitui acestuia în orice moment, ceea ce lipseşte de conţinut scopul funcţiei de reprezentare, ce a fost recunoscută administratorului.

În acest sens, se cuvine a se menţiona că actele unei societăţi cu răspundere limitată sunt realizate de către administratori, aceştia fiind persoanele prin intermediul cărora societatea îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile.

De asemenea, cât timp reclamantul afirmă că fapta ilicită imputabilă pârâtei C. constă în acordul privind publicarea şi menţinerea pe site-ul www.x.ro, deţinut de pârâta S.C. D. S.R.L., a articolelor ce fac obiectul analizei, se constată că aceasta se traduce mai degrabă într-o faptă circumscrisă atribuţiilor administratorului, iar nu ale unui asociat.

În concluzie, a afirma că un asociat ce deţine 50% din părţile-sociale din cadrul societăţii pârâte este chemat a răspunde, similar cu un administrator, pentru actele şi faptele societăţii, este eronat, din moment ce, oricum pentru a putea dispune legal în cadrul adunării generale a asociaţilor, a cărei limite sunt trasate de dispoziţiile art. 194 din Legea nr. 31/1990 şi de actul constitutiv, este necesară o voinţă concordantă a asociaţilor pârâtei persoană juridică, în conformitate cu cerinţa majorităţii stabilită de dispoziţiile art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Drept urmare, o astfel de interpretare, precum cea evocată de către reclamant, tinde inclusiv la a confunda funcţia de asociat cu cea a organului de conducere constând în adunarea generală a asociaţilor.

Pentru aceste motive, vor fi înlăturate şi criticile privitoare la încălcarea prevederilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la criticile privitoare la încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, se constată că acestea au un caracter pur formal, din moment ce aceste dispoziţii legale nu au incidenţă în speţă.

Aceste dispoziţii legale fac referire la limitarea răspunderii asociaţilor din cadrul societăţilor cu răspundere limitată în cazul obligaţiilor sociale, iar nu în cazul unei răspunderi pe tărâmul dreptului comun, precum cea din prezenta cauză.

În toate cazurile, însă, răspunderea asociaţilor, reglementată de aceste prevederi legale, are un caracter subsidiar, intervenind numai după epuizarea răspunderii societăţii şi numai în situaţie de faliment, când creditorii sociali nu sunt satisfăcuţi, prin urmărirea patrimoniului societar.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, pe care reclamantul le evocă cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte constată că acestea nu pot constitui un reper de evaluare a legalităţii deciziei ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Drept urmare, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. a fost în mod legal dezlegată de către instanţa de apel.

1.2. Referitor la critica reclamantului constând în încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiile legale privind instituţia răspunderii civile delictuale (art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ.) şi a dispoziţiilor legale privind apărarea drepturilor nepatrimoniale (art. 252 şi urm. C. civ.)

În esenţă, susţine reclamantul că, în analiza conţinutului articolului din data de 20.11.2014, care îl prezintă ca fiind un "mardeiaş", instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât nu este îndeplinită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite.

De asemenea, a afirmat şi că sintagma "exista tentaţia de a spune că mai are o şansă" reprezintă o jignire nejustificată la adresa reclamantului.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, produse prin faptele acestora, de publicare, prin intermediul site-ului de internet al pârâtei persoană juridică ori a contului propriu al pârâtului persoană fizică, a unor materiale privitoare la viaţa privată a reclamantului, precum şi cu privire la publicaţia deţinută de către reclamant, care au fost prezentate într-o manieră considerată de acesta ca fiind denigratoare şi defăimătoare la adresa sa.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâţilor, ca drept a cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.

În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a subliniat că "îndatoririle şi responsabilităţile inerente" exerciţiului libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, impun jurnaliştilor ca, în relatările pe care le fac privitoare la problemele de interes general, să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Reclamantul dezvoltă acest motiv de recurs argumentând că cele două afirmaţii la adresa lui au fost făcute în legătură cu "exprimarea propriilor opţiuni politice pe pagina sa de E. şi pentru că şi-a exercitat dreptul la vot", autorul articolului, pârâtul B. neîmpărtăşind aceeaşi viziune politică cu cea a reclamantului.

Cum instanţa de apel a reţinut, în evaluarea circumstanţelor factuale ale cauzei (exclusă din analiza recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv aspectelor de legalitate), faptul că, în legătură cu articolul în discuţie, "vorbim doar despre reproducerea opiniei publice exprimate de apelantul reclamant intimat în spatiul public prin publicarea acesteia pe contul personal de E.", concluzionând că "nu se poate reţine în acest caz săvârşirea vreunei fapte ilicite", Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu poate proceda la a cenzura sau modifica aceste reţineri, deoarece aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanţei de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Înalta Curte reţine ca fiind corectă statuarea instanţei de apel conform căreia acest articol nu conţine expresii jignitoare la adresa reclamantului şi că termenul de "mardeiaş" se încadrează în exagerările permise jurnaliştilor, în condiţiile în care expresiile şi tonul general al articolului nu au fost ofensatoare sau insultătoare, acestea fiind în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare.

Este adevărat că articolul vizat cuprinde o doză de exagerare, jurisprudenţa europeană promovând ideea că pot exista în câmpul libertăţii de exprimare, fără a aduce atingere altor valori, şi informaţii care deranjează.

Expresiile din cadrul articolului sunt utilizate doar în legătură cu faptul că reclamantul a înţeles să îşi expună, în mod public, opţiunea politică, fapt care era de natură, în sine, a atrage opinii contrare la adresa reclamantului, care şi-a asumat acest lucru, prin efectuarea respectivei comunicări în spaţiul public.

Pentru aceleaşi consideraţii, este eronată şi critica reclamantului privitoare la existenţa unei ingerinţe în viaţa sa privată, drept consecinţă a urmăririi constante a activităţii sale pe platforma E. de către pârâţi.

Cu privire la acest aspect, se impune precizarea că instanţa de contencios european a statuat în mod constant că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică, fie în virtutea funcţiei deţinute (cazul oamenilor politici, care se află în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acţiunilor proprii ale persoanei în cauză, care alege să-şi facă publică viaţa privată.

Cum însuşi reclamantul a înţeles să facă publice, în spaţiul public, informaţii din viaţa sa privată, nu se poate considera că a accesa respectivele informaţii, fie aceasta şi cu caracter repetat, ar reprezenta o încălcare a dreptului său la viaţă privată, din moment ce pretinsa "ingerinţă" a fost, de fapt, permisă de către reclamant.

În ceea ce priveşte cea din urmă critică aferentă acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu se poate reţine în ce măsură afirmaţia conform căreia reclamantul este fiul patronului publicaţiei "x", în timp ce, în realitate, acesta este chiar deţinătorul mărcii "x", iar tatăl său nu este implicat în conducerea acestei publicaţii, constituie o vătămare a dreptului său la imagine.

Deşi eronată, această afirmaţie nu are un caracter ofensator, pentru ca, prin aceasta, să poată fi adusă o atingere dreptului la imagine al reclamantului.

Drept urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al acestei critici.

1.3. Referitor la critica reclamantului constând în interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a înscrisurile depuse de către reclamant, ca dovadă a deţinerii mărcii "x", în ceea ce priveşte analiza efectuată cu privire la articolul publicat în data de 26.04.2012

În esenţă, prin acest motiv de recurs, întemeiat de către reclamant pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul invocă încălcarea prevederilor art. 264 C. proc. civ., dat fiind faptul că instanţa de apel a reţinut lipsa unei vătămări a drepturilor reclamantului, ca efect al articolului din 26.04.2012, prin aceea că acesta ar fi devenit titular al mărcii "x" din 26.10.2012, în condiţiile în care, în realitate, acesta deţine marca respectivă încă din 09.04.2008.

În acest sens, reclamantul face trimitere la înscrisurile administrate în faţa instanţei de recurs, reprezentate de certificatele nr. x şi nr. Rx eliberate de către OSIM.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, prin trimiterea generală la prevederile art. 264 C. proc. civ., reclamantul tinde, în realitate, la reevaluarea probelor administrate în faţa instanţei de apel.

Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, din moment ce acest stadiu procesual este rezervat verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi la realizarea unui control al temeiniciei acesteia, aceste motive de recurs, ce tind la modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor, nu pot fi primite.

Drept urmare, critica urmează a fi respinsă.

1.4. Referitor la critica reclamantului privitoare la greşita calificare a instanţei de apel, conform căreia "ziarul de şantaj", "şantajiştii" şi "I." nu au caracter denigrator

În esenţă, prin acest motiv de recurs, întemeiat de către reclamant pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul invocă o motivare superficială şi contradictorie a deciziei recurate, cu privire la articolele din 22.07.2015, 21.01.2017, 25.12.2015 şi 25.02.2013.

În ceea ce priveşte articolul din 22.07.2015, reclamantul îşi începe argumentaţia cu indicarea faptului că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că nu a fost lezat prin utilizarea sintagmei "patronii ziarului de şantaj x", precum şi a faptului că aceasta este lipsită de o bază factuală, în contextul în care soluţia de condamnare pentru infracţiunea de şantaj a fost dispusă faţă de tatăl reclamantului, iar nu faţă de publicaţie.

Susţine, totodată, că, prin utilizarea acestei sintagme, nu se poate reţine că persoana vizată este doar tatăl reclamantului.

Prin aceste critici, străine de motivul de casare invocat, în condiţiile în care nu susţin o lipsă de motivare sau o motivare contradictorie, reclamantul urmăreşte, în realitate, reevaluarea contextului factual stabilit de către instanţa de apel, motiv pentru care acestea nu pot fi primite.

Privitor la afirmaţia referitoare la lipsa unei baze factuale, având în vedere că soluţia de condamnare pentru infracţiunea de şantaj a fost dispusă faţă de tatăl reclamantului "iar nu faţă de publicaţia x", aşa cum susţine reclamantul, se constată caracterul eronat al acesteia, din moment ce hotărârea de condamnare a vizat fapte în legătură cu publicaţia în discuţie, aşa cum a fost stabilit în faţa instanţelor fondului.

Cu privire la critica privitoare la existenţa unei pretinse motivări contradictorii în ceea ce priveşte analiza articolului din 22.07.2015, reclamantul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că sintagma "H." are un caracter denigrator faţă de reclamant şi prin aceasta, că reclamantul este unul dintre patronii publicaţiei "x", iar, pe de altă parte, a motivat că reclamantul nu a fost lezat prin utilizarea sintagmei "ziarul de şantaj L.", întrucât din cuprinsul articolului rezultă că persoana vizată este doar J. - tatăl reclamantului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor legale enunţate, pot fi reprezentate fie de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie de o contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunţate.

În realitate, reclamantul denaturează conţinutul considerentelor deciziei din apel, care, identificând fapta ilicită, statuează, pe de o parte, că reclamantul a fost lezat doar prin folosirea expresiei "H.", ca urmare a extinderii conotaţiilor negative la întreaga familie şi la toti patronii ziarului respectiv, iar, pe de altă parte, că, din moment ce articolul este însoţit de poza tatălui reclamantului, ţinta atacurilor este de fapt acesta din urmă.

Aşadar, faptul că reclamantul a fost lezat doar prin utilizarea expresiei "H." nu exclude ca destinatarul acestui articol să fie, de fapt, tatăl său, sintagma "ziarul de şantaj L." fiind adresată în legătură cu acesta din urmă.

În acest context, câtă vreme, au fost respectate limitele de exercitare a libertăţii de exprimare, în expunerea unor subiecte de interes general pentru comunitatea locală, rolul ziaristului fiind tocmai acela de a informa şi a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, nu poate fi invocată o disproporţionalitate a ingerinţei în dreptul pretins.

Pentru aceleaşi motive, nici criticile privitoare la existenţa unei motivări contradictorii în ceea ce priveşte lipsa reţinerii caracterului ofensator al sintagmei "ziar de şantaj", din cuprinsul articolelor din 21.01.2017 şi din 25.12.2015, nu pot fi primite.

În esenţă, similar cu ipoteza descrisă de către reclamant în cazul articolului din 22.07.2015, şi în cazul articolelor din 21.01.2017 şi din 25.12.2015 s-a reţinut, ca faptă ilicită, doar utilizarea sintagmei "H.", expresia "ziar de şantaj" fiind considerată ca vizându-l pe tatăl reclamantului.

Astfel, în privinţa articolului din 21.01.2017 se observă că şi acesta este însoţit de poza tatălui reclamantului şi face referire la condamnarea suferită de tatăl reclamantului.

Referitor la articolul din 25.02.2013, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect, drept denigratoare, doar sintagma "H.", expresia "ziarul de şantaj" nefiind ofensatoare la adresa reclamantului, în contextul lipsei unei trimiteri directe la reclamant, în cadrul articolului.

Se impune precizarea că prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut neeconomic, care definesc personalitatea umană şi deşi acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naştere dreptului şi obligaţiei de reparare, în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.

Este adevărat că instanţa, în adoptarea soluţiei, trebuie să ţină cont de rolul ce revine presei într-o societate democratică şi care, într-adevăr, nu trebuie să depăşească anumite limite, pentru protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi.

Cu toate acestea, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice şi subiecte de interes general.

Prezentarea, în temeiul unei baze factuale, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, a unor informaţii privitoare la tatăl reclamantului, context în care s-a utilizat sintagma de "ziar de şantaj", nu poate constitui o faptă ilicită la adresa reclamantului, cu toate că acesta este deţinătorul legal al mărcii respective, conform cadrului factual stabilit de către instanţa de prim control judiciar şi care nu mai poate fi supus reevaluării în recurs.

În consecinţă, nu se poate observa o atingere adusă imaginii şi reputaţiei reclamantului, în calitatea sa de titular al mărcii "x", prin producerea unor suferinţe psihice, din moment ce, limbajul utilizat (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare specifică articolelor de presă) era fundamentat pe existenţa unei baze factuale.

Contrar afirmaţiilor reclamantului, nici menţiunea că J. a transferat toate activele de pe numele său pe cel al fiului, cuprinsă în articolul respectiv, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară, din moment ce, prin aceasta, nu sunt lezate drepturile reclamantului, indicat doar ca fiind beneficiarul activelor, care i-au fost transferate de către tatăl său.

De asemenea, cum, raportat la starea de fapt a cauzei, a rezultat că sintagma "I.", din cuprinsul aceluiaşi articol, nu poate fi considerată ca vizându-l direct pe reclamant (cum este cazul sintagmei "H."), ci are în vedere aceeaşi condamnare penală, anterior referită, desigur, în limitele exagerării recunoscute jurnaliştilor, este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul nereţinerii caracterului ofensator al acesteia.

Totodată, nici critica privitoare la nereţinerea caracterului ofensator al sintagmei "I.", din cuprinsul aceluiaşi articol, nu este fondată, dat fiind faptul că aceasta nu poate fi considerată ca vizându-l direct pe reclamant, cum este cazul sintagmei "H.",

Aceleaşi argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul criticilor care privesc articolul din 25.02.2013, cu privire la care se invocă, de asemenea, nereţinerea caracterului ofensator al sintagmei "ziar de şantaj".

În concluzie, se observă că acest motiv de recurs tinde, de fapt, la o reevaluare a sintagmelor utilizate de către pârâţi în cuprinsul articolelor contestate, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, neavând ea însăşi dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate, pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi permite, controlul pe care instanţa de recurs îl poate exercita fiind limitat la verificarea ipotezelor de legalitate stabilite de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, în cauză nu este incidentă o lipsă de motivare sau o motivare contradictorie a hotărârii atacate, aşa cum susţine reclamantul, raţionamentul judiciar al instanţei de apel fiind clar, concis, coerent, iar nu de natură să releve incertitudini cu privire la situaţia factuală reţinută.

1.5. Referitor la critica reclamantului privitoare la greşita respingere a excepţiei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia ce viza efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017, purtat între aceleaşi părţi, dar care priveau alte articole ale pârâţilor, cauză în care s-a reţinut caracterul ofensator la adresa reclamantului al termenilor "clan", "şantaj" şi "şantajişti".

Referitor la critica reclamantului privitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a necesităţii întrunirii triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, pentru a opera efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se constată caracterul nefondat al acesteia.

Este adevărat că, în motivarea soluţiei de respingere a acestei excepţii, instanţa de apel a făcut referire la lipsa identităţii de obiect şi de cauză cu prezentul dosar, însă aceste consideraţii au fost făcute pentru a susţine argumentul principal pentru care a dispus respingerea excepţiei, respectiv faptul că cele două cauze au ca obiect articole de presă distincte, cu conţinut diferit.

Astfel, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, din moment ce cauzele au ca obiect articole de presă deosebite, acestea reclamă o analiză individuală, dat fiind caracterul particular al respectivilor termeni în raport cu conţinutul contestat al articolelor.

Procedând astfel, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să accentueze neîndeplinirea condiţiei existenţei unei strânse legături între prezenta cauză şi cea anterioară, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., necesară pentru a se putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Consecinţa reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat îl reprezintă imposibilitatea instanţei învestite ulterior de a face evaluări asupra chestiunii litigioase dezlegate în litigiul anterior.

Nu se poate considera că odată reţinută valenţa unei terminologii (cu excepţia situaţiei în care este utilizat un limbaj vulgar sau indecent) să producă efecte ipso facto indiferent de cadrul şi contextul în care a fost folosită aceasta.

Este cunoscut faptul că specific articolelor de presă este tocmai o anumită notă de exagerare şi chiar de provocare în limbajul folosit, pentru a fi de natură a atrage atenţia publicului, căruia îi este adresat, asupra problemei supuse dezbaterii.

În atare circumstanţe, neanalizarea efectivă a conţinutului articolului ar echivala cu o necercetare a cauzei, contrară prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce ar presupune aplicarea unui mecanism direct de sancţionare a unor persoane, fără a mai recurge la analiza în concret a conduitei acestora.

De altfel, acest lucru este susţinut şi prin aceea că simpla identitate de părţi între cele două cauze nu reprezintă o condiţie suficientă, pentru a putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, din moment ce norma legală face trimitere la existenţa unei "legături" între respectivele litigii.

Din acest motiv, nici critica reclamantului privitoare la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. dată fiind existenţa unui obiect similar între cele două cauze nu poate fi primită.

Deşi necontestat, aspectul privitor la existenţa unei similitudini între obiectele celor două cauze nu este apt a conduce la reţinerea incidenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Practic, ceea ce urmăreşte reclamantul este aplicarea directă, în prezenta cauză, a dezlegărilor date cu privire la expresiile considerate ofensatoare în raport cu conţinutul altor articole de presă.

Contrar celor exprimate de reclamant, Înalta Curte observă că, pentru a putea fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este necesar ca totalitatea elementelor care au condus la reţinerea, de către instanţa de judecată, în prima cauză, a unei chestiuni de drept, să fie aplicabile mutatis mutandis şi în cauza ulterioară, astfel încât doar raţionamentul judiciar (cu privire la aceleaşi aspecte), solicitat a fi dat din nou în cauza ulterioară, să fie "înlocuit" de considerentele decisive ale hotărârii anterioare, care se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cum între prezenta cauză şi dosarul invocat de către reclamant există diferenţe semnificative, ce sunt date de caracterul diferit al articolelor analizate, rezultă că aceeaşi dezlegare, fie ea şi asupra unor simple expresii din cuprinsul articolelor analizate, nu va putea fi opusă direct în litigiul pendinte.

Relevantă, în acest sens, aspect arătat conform celor ce preced, este şi natura cauzelor în care se pun în balans dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare şi informare, care presupune o analiză specifică a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă, pe de o parte, a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate, pretins a fi încălcate, şi pe de altă parte, a libertăţii de exprimare a jurnalistului şi de informare a publicului, în acord cu scopul urmărit, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, va fi respinsă, ca nefondată, critica reclamantului privitoare la respingerea, de către instanţa de apel, a excepţiei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017.

1.6. Referitor la critica reclamantului privitoare la aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor de drept material privind repararea prejudiciului moral

În esenţă, prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susţine că, analizând greşit criteriile reţinute pentru evaluarea prejudiciului moral, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 70-75, art. 253 alin. (4), art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

Critica are caracter fondat, urmând a fi admisă.

Prealabil, se impune a se preciza că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

În acest cadru, modul de aplicare a legii interesează analiza motivelor de recurs din perspectiva criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, în sensul dacă instanţa de apel a identificat criteriile relevante pe baza cărora a acordat daunele morale, motiv pentru care se impune înlăturarea apărărilor pârâţilor B. şi S.C. D. S.R.L. privitoare la neîncadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Valorificarea propriu-zisă a acestora, în raport cu elementele de fapt, reţinute pe baza probelor administrate, şi verificarea cuantumului daunelor acordate sunt circumscrise, însă, unei aprecieri a temeiniciei hotărârii, motiv pentru care astfel de aspecte excedează controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În acest context, se constată că, deşi instanţa de prim control judiciar a făcut trimitere în mod corect la faptul că, în determinarea cuantumului daunelor morale, instanţa va face o apreciere "în funcţie de consecinţele negative produse asupra celui în cauză în plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi profesionale" a reclamantului, aceasta a aplicat doar parţial criteriile referite, reţinând, totodată, în determinarea întinderii prejudiciului suferit de către reclamant, şi criterii străine de analiza în discuţie.

Astfel, se observă că, instanţa de apel a reţinut în mod eronat drept criteriu de evaluare a prejudiciului moral faptul că "reclamantul la rândul său şi prin ziarul său în rubrica sa Bursa bârfelor prin folosirea unui limbaj neadecvat a atacat pe intimatul pârât şi nu numai."

Relevant în acest sens este faptul că, la rândul său, în măsura în care s-ar fi considerat lezat de afirmaţiile cu privire la care a făcut referire instanţa de apel, pârâtul B. avea deschisă calea acţionării în justiţie a reclamantului, în vederea reparării, în conformitate cu modalităţile stabilite de art. 253 C. civ., a eventualului prejudiciu suferit.

Trebuie menţionat faptul că instanţa de prim control judiciar era ţinută de limitele prevăzute de art. 478 raportat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în soluţionarea apelurilor formulate împotriva soluţiei primei instanţe, cadru procesual care excludea, dată fiind lipsa formulării unei cereri incidentale de către pârâtul B., analiza unor articole care să îl vizeze, la rândul său.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în justificarea acestei chestiuni, instanţa de apel a făcut trimitere la judecata ce formează obiectul unui alt litigiu (dosarul nr. x/2017), purtat între alte părţi, precum şi la o hotărâre a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă (decizia nr. 679 din 1 octombrie 2018), care a fost desfiinţată, ca efect al deciziei nr. 1206 din 18 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a dispus admiterea recursurilor formulate, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Or, prin această manieră de evaluare a prejudiciului, instanţa de apel s-a plasat, prin judecata sa, în afara cadrului stabilit prin principiile ce degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Aceste exigenţe sunt importante atunci când se află în discuţie acoperirea prejudiciilor morale, tocmai pentru a asigura o dimensionare proporţională în vederea acoperii integrale a unor astfel de daune aduse unor drepturi nepatrimoniale.

Distanţarea de aceste principii, prin aplicarea unor criterii străine, lipsite de relevanţă juridică, echivalează, astfel, cu neîndeplinirea funcţiei de asigurare a unei "satisfacţii echitabile" prin daunele morale, ceea ce conduce la reţinerea unui viciu de legalitate al deciziei recurate, hotărâre casabilă conform art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 98/A din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în limitele arătate prin prezenta decizie, rămânând în sarcina instanţei de apel ca, în rejudecarea cauzei, în funcţie de dezlegările ce vor fi date pricinii, în ansamblul său, ca, în urma aplicării corecte a principiilor din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia stabilirii de daune pentru prejudiciile morale, prin aplicare la raportul juridic dedus judecăţii, să aprecieze dacă se impune sau nu reevaluarea despăgubirilor stabilite.

2. În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurenţii-pârâţi

2.1. Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de către reclamant

În esenţă, prin excepţia formulată, reclamantul a invocat faptul că unicul motiv de recurs invocat de către recurenţii-pârâţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte, de fapt, netemeinicia soluţiei instanţei de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancţiunea nulităţii recursului.

În cauză, criticile formulate de recurenţii-pârâţi cu privire la modul în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţii art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar criticile în sensul aplicării greşite a nomelor de drept incidente în cauză, pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L..

2.2. Privitor la motivul de recurs constând în greşita respingere, de către instanţa de apel, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului

Cu titlu prealabil, se cuvine a se menţiona că, în cauza pendinte, reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală, formulată împotriva pârâţilor B., C. şi S.C. D. S.R.L., prin care a solicitat constatarea antrenării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor şi obligarea acestora la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantului, retragerea de pe site a conţinutului articolelor de presă, publicarea hotărârii, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi a sumei de 249 RON, cu titlu de daune materiale.

Astfel, se constată că reclamantul a dedus, spre soluţionare, pe de o parte, atât o cerere imprescriptibilă, de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, conform art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., concomitent cu cererea de obligare a pârâţilor la publicarea hotărârii de condamnare, conform art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ., cât şi o cerere în despăgubiri, supusă termenului general de prescripţie, conform art. 253 alin. (4) C. civ.

Date fiind aceste precizări, în speţă sunt incidente dezlegările date prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337/21.04.2023, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această deciziei s-a statuat de către instanţa supremă faptul că art. 253 alin. (4) teza finală C. civ. prevede, în mod expres, că dreptul la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial este supus prescripţiei extinctive.

În schimb, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., care stabilesc că acţiunea pentru apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.

Ca atare, în situaţia în care reclamantul înţelege să promoveze o cerere de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, întemeiată pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., simultan cu o cerere în despăgubire, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din acelaşi cod, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi a respingerii acţiunii în pretenţii ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după caz, după cum există şi posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.

În cazul în care s-ar considera că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, o eventuală admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii ar face ca acest capăt de cerere să rămână nesoluţionat, în pofida unor norme care stabilesc caracterul său imprescriptibil, ceea ce nu poate fi acceptat.

Drept urmare, date fiind aceste consideraţii obligatorii, utile în analiza ce urmează, Înalta Curte va examina în continuare legalitatea soluţiei instanţei de apel în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului cu privire la capătul de cerere privitor la despăgubiri, prescriptibil conform art. 253 alin. (4) C. civ., dat fiind caracterul autonom şi imprescriptibil al cererii în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite.

În esenţă, prin acest motiv de recurs, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 253 alin. (4) şi art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilind drept moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie "data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite", iar nu data publicării articolelor, reclamate prin acţiune, pe site-ul www.x.ro, astfel cum au afirmat recurenţii-pârâţi.

Deşi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este subsumabil inclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce acesta vizează modalitatea de soluţionare a unei excepţii procesuale de fond, urmând a fi analizat din perspectiva ambelor motive de casare.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului întemeiat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Se impune precizarea că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond, în acest stadiu procesual fiind posibilă doar verificarea legalităţii deciziei recurate, prin raportare la situaţia de fapt care a fost deja stabilită.

În atare circumstanţe, Înalta Curte constată că instanţele fondului au reţinut că articolele supuse analizei instanţelor, prin cererea introductivă de instanţă, au fost publicate în datele de: 26.04.2012, 25.02.2013, 01.10.2014, 20.11.2014, 22.07.2015, 25.12.2015, 22.02.2016, 21.01.2017, 22.11.2017, 27.09.2018 şi 05.03.2020, aspect necontestat de către părţi.

Trebuie menţionat faptul că, potrivit regulii generale, enunţate de art. 2523 C. civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.

În asemenea situaţii, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Principiul consacrat de aceste dispoziţii legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În speţă, însă, dată fiind natura juridică a acţiunii ce formează obiectul cauzei, prezintă relevanţă normele speciale reprezentate de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Doctrina juridică a consacrat două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv un moment subiectiv, în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Scopul reglementării momentului obiectiv este acela ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Astfel, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material.

În prezenta cauză, se observă faptul că, în mod greşit, instanţa de apel, în analiza criticilor reclamantului, privitoare la admiterea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în legătură cu o parte din articolele analizate, a reţinut că:

"numai la momentul încetării actului publicării articolelor respective reclamantul are cunoştinţă de întinderea pagubei."

Or, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., anterior citate, nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea prejudiciului, aceasta este o chestiune de probaţiune în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

Având în vedere aceste consideraţii, în speţă, momentul naşterii dreptului material la acţiune pentru repararea prejuidiciului moral suferit nu poate fi reprezentat de momentul "încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite", cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie a început să curgă distinct, de la data publicării fiecărui articol de presă, în parte, pe pagina web www.x.ro, întrucât, dat fiind caracterul public al informaţiilor, acesta este momentul de la care reclamantul avea, în mod rezonabil, posibilitatea de a cunoaşte atât paguba produsă ca urmare a afirmaţiilor care îl privesc, cât şi pe cei care răspund de acestea, în condiţiile în care nu a afirmat la niciun moment în prezenta cauză faptul că nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa site-ului respectiv.

Pentru aceste motive, nu va putea fi primită apărarea reclamantului, în sensul că "termenul de prescripţie extinctivă nici măcar nu a început încă să curgă" atât timp cât fapta ilicită produce efecte păgubitoare şi în prezent.

O astfel de interpretare excedează scopului instituirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, în interiorul căruia titularul dreptului trebuie să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Este adevărat că în situaţii precum cea dedusă judecăţii, în care articolele vătămătoare la adresa reclamantului sunt menţinute în continuare în sfera de acces a publicului, se impune o evaluare a prejudiciului suferit inclusiv prin luarea în considerare a acestui aspect, în vederea asigurării unei reparaţii integrale a pagubei suferite, însă acest lucru nu poate determina, prin el însuşi, plasarea ulterioară a momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie.

În atare circumstanţe, recursul recurenţilor-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L. urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată, în limitele stabilite prin prezenta decizie.

În rejudecare, instanţa de apel, pornind de la aceste coordonate, va identifica data naşterii dreptului material la acţiune în raport cu fiecare articol în parte, iar, în ipoteza în care nu este incidentă funcţia sancţionatorie a prescripţiei extinctive, să stabilească, dacă este cazul, despăgubirile ce se impun a fi acordate, în vederea reparării prejudiciului suferit de către reclamant, în raport cu faptele ilicite pentru care nu a operat prescripţia.

Prin urmare, în rejudecare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune va trebui reevaluată integral, din moment ce aspectele privitoare la naşterea dreptului la acţiune în raport cu fiecare articol de presă, în parte, nu au primit o dezlegare din partea instanţei de apel şi drept urmare, nu pot fi cenzurate în prezentul recurs.

Cât priveşte celelalte critici, subsumate de recurenţii-pârâţi motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte notează faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluţia ce urmează a fi pronunţată în considerarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, rămânând în sarcina instanţei de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia stabilirii, în concret, a articolelor supuse analizei, potrivit celor mai sus indicate, să aibă în vedere toate susţinerile recurenţilor-pârâţi.

Pentru aceste considerente, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A., precum şi de pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 98/A din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, va fi admis, se va casa, în parte, decizia recurată, în limitele rezultate din prezentele considerente şi se va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

La reluarea judecăţii, cu ocazia analizei şi a stabilirii în concret a raporturilor juridice dintre părţi, potrivit celor mai sus indicate, urmează, în raport cu cele statuate în decizia de faţă, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., să fie avute în vedere toate susţinerile recurenţilor, să fie reevaluată prescripţia dreptului material la acţiune, dar şi în urma aplicării corecte a principiilor din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia stabilirii de daune pentru prejudiciile morale, să se aprecieze dacă se impune sau nu reevaluarea despăgubirilor stabilite.

Relativ la cheltuielile de judecată solicitate în recurs, având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere, spre rejudecare, a cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L., având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L., invocată de recurentul-reclamant.

Admite recursurile declarate de reclamantul A., precum şi de pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 98/A din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte apelurile declarate de reclamantul A., precum şi de pârâţii B. şi S.C. D. S.R.L..

Menţine dispoziţiile de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi de respingere a acţiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.