Şedinţa publică din data de 1 martie 2023
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să califice contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 ca fiind un contract de investiţii imobiliare, valoarea obiectului contractului de credit fiind de 1.365.896 CHF (franci elveţieni); să oblige pârâta la renegocierea clauzelor contractuale pentru diferenţa de credit aferentă şi necesară investiţiei în integralitate, în funcţie de specificul contractului de investiţie imobiliară dat de noua calificare juridică - durată dobânzi, plan de afaceri, penalităţi de întârziere, valoarea diferenţă de credit 1.000.000 CHF (franci elveţieni); să constate că întârzierea la plată a creditului este imputabilă pârâtei şi, pe cale de consecinţă, să exonereze reclamantul de la plata acestor penalităţi în totalitate sau parţial, valoarea penalităţii fiind de 70.000 CHF; să oblige pârâta la eliberarea tuturor garanţiilor imobiliare constituite în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 şi la instituirea unei noi garanţii imobiliare asupra noii investiţii imobiliare.
Prin sentinţa civilă nr. 561 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant, care a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 9.913,99 RON (6.565,66 RON onorariu avocaţial şi 3.348,33 RON cheltuieli de deplasare).
Prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii modificării cauzei şi a obiectului cererii de chemare în judecată în faza procesuală a apelului, a respins, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii motivelor de apel suplimentare cuprinse în notele de şedinţă depuse de apelant.
Prin decizia civilă nr. 277 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 561 din 16 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost anulată în tot şi rejudecând, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă:
S-a constatat caracterul simulat al actului public constând în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008, simulaţie realizată în modalitatea deghizării totale a actului secret reprezentat de contractul de investiţii imobiliare.
A fost admisă excepţia nulităţii absolute a actului secret şi a acordului simulatoriu şi s-a constatat nulitatea simulaţiei.
Au fost respinse în rest pretenţiile.
Fără cheltuieli de judecată la fond, fiind obligată intimata să plătească apelantului suma de 8.942 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi taxa de timbru în apel.
Prin hotărârea completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de completare a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, formulată de B. S.A.
Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 6 februarie 2020, a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020 şi împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
În susţinerea recursului declarat împotriva încheierii din 6 februarie 2020 şi a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli esenţiale de procedură, ce atrag sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, acestea fiind norme care reglementează principii fundamentale ale procesului civil (principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul disponibilităţii etc.) sau reguli imperative cu privire judecata căii de atac a apelului.
Recurenta-pârâtă invocă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte soluţia dată prin încheierea recurată excepţiilor pe care le-a invocat, susţinând că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii/tardivităţii motivului de apel reprezentat de "plus petita" sau "extra petita".
În acest sens, recurenta-pârâtă arată că excepţia inadmisibilităţii sau a tardivităţii formulării unor noi motive de apel în cursul judecăţii căii de atac, fără respectarea termenului legal, a fost invocată, în primul rând, în raport de criticile noi ale apelantului prin care susţinea că prima instanţă s-ar fi pronunţat "extra petita", asupra unui capăt de cerere la care acesta renunţase în cursul judecăţii.
Recurenta-pârâtă arată că, pentru a respinge excepţia, instanţa de apel a reţinut că acest nou motiv de nulitate a sentinţei apelate se referă la "rolul activ al judecătorului în procesul civil" şi că ar fi unul de ordine publică, ce ar putea fi analizat în temeiul dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală, Curtea încălcând principiul contradictorialităţii şi principiul rolului activ, recalificând motivul de apel fără a pune în discuţia părţilor această recalificare şi stabilind în mod nelegal că motivul de apel reprezentat de "extra petita" ar fi un motiv de ordine publică.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a respins excepţia invocată în urma recalificării motivului de apel în discuţie, fără a fi pus în discuţia părţilor această recalificare, singurul aspect asupra cărora părţile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu, aşa cum impun dispoziţiile art. 14 Cod procedură civilă, fiind acela dacă argumentele apelantului privind pronunţarea unei soluţii "extra petita" ar constitui un motiv de ordine publică, ce putea fi invocat şi cu depăşirea termenului de apel.
În opinia recurentei-pârâte, modul în care a procedat instanţa de apel încalcă prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a pus în discuţia părţilor eventuala recalificare a motivului de apel, din "extra petita", în încălcarea rolului activ al judecătorului, înainte de a tranşa cu privire la tardivitatea/inadmisibilitatea criticii de apel formulate peste termen, aşa cum ar fi impus rigorile procedurale.
Totodată, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât părţile litigante au pus, în mod explicit, concluzii exclusiv cu privire la modul în care a fost formulat motivul de apel, existând cel puţin un acord implicit al părţilor cu privire la calificarea motivului de apel pe care instanţa de apel nu avea posibilitatea să îl ignore.
De asemenea, recalificarea motivului de apel, exclusiv pentru a justifica depăşirea de către apelant a termenului legal pentru invocarea unor astfel de critici, a produs şi încălcarea art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., ce consacră principiul contradictorialităţii - principiu fundamental al procesului civil -, a cărui nerespectare atrage sancţiunea nulităţii încheierii recurate.
Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel a împiedicat-o să formuleze o apărare pertinentă în ceea ce priveşte eventuala recalificare a acestui motiv de apel, încălcându-i astfel dreptul la apărare, consacrat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dar şi dreptul la un proces echitabil, consacrat nu numai de art. 6 C. proc. civ., dar şi de art. 24 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-pârâtă susţine că motivul de apel "extra petita" nu constituie un motiv de ordine publică, iar instanţa de apel nu a prezentat argumentele care ar justifica includerea acestui motiv în categoria celor de ordine publică.
O altă critică vizează faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a calificat motivul de apel reprezentat de "motivarea lacunară" ca un motiv de ordine publică.
În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că, fără a analiza susţinerile sale potrivit cărora noul motiv de apel cuprindea în realitate nemulţumirile subiective ale intimatului-reclamant cu privire la argumentele reţinute în cuprinsul motivării hotărârii apelate, instanţa de apel a respins excepţia, reţinând că acesta se referă la "nerespectarea exigentelor referitoare la motivarea hotărârii" şi că acest motiv de apel ar fi unul de ordine publică ce ar putea fi analizat în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă.
Recurenta-pârâtă arată că, în mod incontestabil, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, adică lipsa unei motivări, reprezintă un motiv de nelegalitate de ordine publică şi poate fi avut în vedere şi de instanţele de control judiciar, chiar din oficiu, însă această ipoteză nu a fost întrunită în cauza de faţă, întrucât intimatul-reclamant nu a invocat nemotivarea hotărârii ca motiv de apel formulat peste termen, ci a invocat o serie de nemulţumiri legate de motivarea intrinsecă a hotărârii şi de argumentele reţinute de prima instanţă.
În opinia recurentei-pârâte, distincţia este una extrem de importantă, întrucât lipsa totală sau parţială a motivării reprezintă un motiv de nelegalitate de ordine privată, pe când nemulţumirile legate de stabilirea situaţiei de fapt, a dreptului aplicabil şi chiar de interpretarea probatiunii sunt întotdeauna de ordine privată.
În altă ordine de idei, în contra susţinerilor clare ale intimatului-reclamant (care niciodată nu a invocat o nemotivare totală sau parţială a sentinţei, după cum se poate observa atât din notele scrise, cât şi din încheierea din 06.02.2020 în care s-a susţinut oral "motivarea necorespunzătoare", nicidecum lipsa motivării) şi fără a pune din oficiu în discuţie o atare ipoteză, direct prin pronunţarea asupra excepţiei invocate de către bancă, instanţa de apel a recalificat motivul de apel din nemulţumiri referitoare la motivare (motiv de ordine privată) în nemotivare (motiv de ordine publică) fără a pune în discuţia părţilor această recalificare sau invocare din oficiu a unui nou motiv de ordine publică.
Modul în care a procedat instanţa de apel încalcă, în opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât părţile litigante au pus, în mod explicit, concluzii exclusiv cu privire la modul în care a fost formulat motivul de apel, dar şi încălcarea principiului contradictorialităţii şi încălcarea dreptului la apărare.
În susţinerea criticii referitoare la nelegala calificare a nemulţumirilor apelantului ca fiind un motiv de nelegalitate de ordine publică, recurenta-pârâtă arată că toate argumentele invocate de către apelant prin notele de şedinţă din 25.11.2019 vizează nemulţumirile sale referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, aplicarea dreptului şi interpretarea probelor, critici care niciodată nu pot fi calificate a fi de ordine publică, întrucât nu se încadrează în motivul de nelegalitate reprezentat de nemotivarea totală sau parţială a hotărârii.
Recurenta-pârâtă invocă şi nelegala respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de modificare a cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată direct în apel.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii modificării cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată direct în etapa apelului, în raport de art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., precum şi de art. 22 din acelaşi cod.
Reţinerea incidenţei art. 476 şi art. 477 Cos procedură civilă este, în opina recurentei-pârâte, străină de soluţionarea excepţiei pe care a invocat-o în temeiul art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că învestirea primei instanţe se face exclusiv de către reclamant prin cerere de chemare în judecată sau cerere modificatoare, nu prin apărări, note de şedinţă sau concluzii scrise, iar limitele efectului devolutiv sunt strâns legate de limitele învestirii primei instanţe. Instanţa de apel nu a arătat şi nu a motivat care este actul procedural prin care prima instanţă ar fi fost învestită măcar virtual, implicit sau subsidiar cu o cerere în declararea simulaţiei contractului de credit, astfel încât soluţionarea unei astfel de cereri în apel să nu se facă omisso medio.
Totodată, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 22 C. proc. civ., neobservând că prima instanţă în mod repetat a pus în discuţie şi a lămurit natura juridică a acţiunii.
Recurenta-pârâtă arată că a invocat în temeiul art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.. excepţia inadmisibilităţii modificării cererii de chemare în judecată între primul şi al doilea termen de judecată în apel, excepţie fundamentată pe faptul că se invocă noi temeiuri de drept sub aspectul cererii de calificare a contractului, diferite de cele în raport cu care a fost învestită prima instanţă; se introduce o cerere nouă de constatare a simulaţiei care nu a fost pusă în discuţie în faţa primei instanţe.
Potrivit recurentei-pârâte, soluţionarea acestei excepţii nu poate fi influenţată de prevederile art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., reţinute în mod nelegal de instanţa de apel, întrucât, prin ipoteză, domeniul de aplicare al articolelor în discuţie este diferit.
Astfel, art. 476 C. proc. civ.. reglementează regulile generale în materia efectului devolutiv al apelului, iar art. 477 reglementează o primă ipoteză specială, şi anume aceea a limitelor efectului devolutiv în funcţie de ceea ce s-a apelat, chiar şi în ipotezele unei devoluţiuni totale.
Prin antiteză, art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. arată că, inclusiv în cazul unei devoluţiuni totale, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, indicându-se şi situaţiile care nu ar reprezenta pretenţii noi, putând fi primite direct în apel.
Esenţial era, în opinia recurentei-pârâte ca instanţa de apel să tranşeze dacă prima instanţă a fost învestită în mod legal cu o acţiune în declararea simulaţiei, însă instanţa şi-a motivat soluţia în raport de norme legale care nu au nici măcar o legătură tangenţială cu aspectele deduse judecăţii.
Recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 192 şi art. 204 C. proc. civ., subliniind că judecarea direct în apel a unei cereri absolut noi, precum o acţiune în declararea simulaţiei, apare drept o încălcare procedurală incontestabil sancţionabilă cu nulitatea, vătămarea ce i-a fost cauzată fiind cu atât mai gravă cu cât acţiunea a fost admisă.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că, prin cererea de chemare în judecată nu s-a formulat nicio cerere de declarare a simulaţiei contractului de credit şi nu există nici măcar o frază care să permită interpretarea că s-ar fi solicitat declararea simulaţiei contractului de credit; prin cererea modificatoare, intimatului-reclamant şi-a restrâns obiectul pretenţiilor, nu a introdus niciun capăt de cerere nou; prin notele de şedinţă depuse de reclamant în faţa primei instanţe, acesta a confirmat în mod repetat obiectul învestirii primei instanţe.
Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat regula de procedură conform căreia pretenţiile, dar şi calitatea părţilor, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată sunt stabilite de reclamant, exclusiv în formele prevăzute de lege (mai precis prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea modificatoare realizată în termen), fiind irelevant faptul că părţile au formulat susţineri şi cu trimitere la instituţiei simulaţiei, atât timp cât prima instanţă nu a fost învestită legal cu o atare cerere de declarare a simulaţiei contractului, urmată de toate consecinţele unei astfel de pretenţii.
În plus, în ceea ce priveşte aceste apărări din perspectiva instituţiei simulaţiei, acestea au fost formulate tangenţial după rămânerea în pronunţare, fiind neîndoielnic faptul că prima instanţă nu putea fi învestită în mod valabil prin concluzii scrise depuse după rămânerea în pronunţare.
Abia la data de 08.11.2019, prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-reclamant a susţinut:
"Această formă mascată a contractului de credit m-a adus în situaţia imposibilităţii finalizării construcţiei, cu toate că am încercat prin diferite forme să ies din impas", fără a face însă referire expresă la instituţia simulaţiei şi fără a indica un temei juridic nou apt să califice din punct de vedere juridic aceste afirmaţii.
Observând concluziile scrise ale intimatului-reclamant, banca a răspuns din prudenţă şi situaţiei juridice care s-ar fi creat în cazul în care prima instanţă ar fi fost învestită cu o acţiune în declararea simulaţiei, însă nici apărările reclamantului, nici apărările pârâtei, formulate oricum pe calea concluziilor scrise depuse după rămânerea în pronunţare, nu reprezintă acte de învestire a instanţei.
În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. şi a nesocotit limitele în care poate opera devoluţiunea cauzei, concluzionând în sensul că dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înţelese ca derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul învestirii acesteia.
Ca atare, judecata în apel era limitată la cererile cu care intimatul-reclamant a învestit instanţa prin cererea introductivă de instanţă şi care au fost efectiv tranşate prin hotărârea primei instanţe, respectiv solicitarea de calificare a contractului de credit încheiat între părţi ca fiind un contact de investiţii imobiliare şi solicitarea de obligare a pârâtei la eliberarea tuturor garanţiilor imobiliare constituite în contractul de credit şi la instituirea unei noi garanţii imobiliare asupra noii investiţii imobiliare.
Mai precizează recurenta-pârâtă că intimatului-reclamant a invocat ca temeiuri de drept dispoziţiile art. 30 Cod procedură civilă (cereri în justiţie), art. 983 din C. civ. de la 1864 şi art. 985 din C. civ. de la 1864. Totodată, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a făcut trimitere şi la prevederile art. 3 din Legea nr. 289/2004, art. 2 din Legea nr. 190/1999 şi art. 1 alin. (1) din Normele B.N.R. nr. 10/2005.
La data de 29.01.2020, apelantul a înregistrat la dosarul cauzei note scrise în raport cu solicitările instanţei de apel stabilite prin încheierea din 28.11.2019, reconfirmând cadrul procesual dedus judecăţii în primă instanţă fără urmă de echivoc cu privire la calificarea acţiunii ca fiind una în declararea simulaţiei.
Aşadar, cererea în constatarea simulaţiei nu este o cerere asupra căreia, din eroare, prima instanţă să nu se fi pronunţat, ci este efectiv o cerere nouă formulată direct în apel.
Chiar dacă, prin absurd, s-ar putea admite posibilitatea interpretării cererii de chemare în judecată în sensul că ar fi cuprins o cerere în constatarea simulaţiei, subînţeleasă, pe care prima instanţă să nu o fi soluţionat, calea procedurală de urmat ar fi fost aceea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., respectiv completarea hotărârii.
Or, potrivit art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 Cod procedură civilă.
Totodată, recurenta-pârâtă face ample trimiteri la actele procesuale ale intimatului-reclamant, care confirmă voinţa juridică univocă a acestuia.
În considerarea admiterii oricăruia dintre motivele de recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 06.02.2020, recurenta-pârâtă solicită instanţei să dispună casarea în tot şi a deciziei recurate ca efect al principiului nulităţii derivate.
Având în vedere că dezlegările date prin excepţiile soluţionate de către instanţa de apel vizau limitele judecăţii în apel, atât din perspectiva pretenţiilor deduse judecăţii, cât şi a limitelor judecăţii apelului, nulitatea deciziei recurate nu poate fi decât una totală, rejudecarea în tot a apelului fiind necesară în condiţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 174-179 din acelaţi cod.
În ceea ce priveşte decizia nr. 277 din 02 iulie 2020 a Curţii de Apel Cluj, recurenta-pârâtă dezvoltă următoarele critici de nelegalitate:
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegala admitere a apelului şi anularea sentinţei în baza unui motiv de apel care nu a fost niciodată legal invocat de către apelant sau de către instanţă din oficiu.
În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, din considerentele instanţei de apel, reiese că aceasta a admis calea de atac şi a anulat sentinţa apelată pentru motivul că prima instanţă nu ar fi lămurit cadrul procesual în mod suficient, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., situaţie echivalentă necercetării fondului pretenţiilor invocate.
Recurenta-pârâtă susţine că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat nici de către apelant, nici de către instanţa de apel din oficiu, nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, fiind încălcate prevederile art. 476 - 478, art. 13, art. 14 şi art. 22 alin. (2) şi (4) Cod procedură civilă şi dreptul la apărare al părţii, hotărârea fiind nulă.
În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă şi nelegala fixare a modului de învestire a instanţei cu problema nulităţii contractului de credit.
Totodată, în opinia recurentei-pârâte, fixarea cadrului procesual de către instanţa de apel este neconformă realităţii şi încalcă prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., atestându-se o situaţie de fapt contrară realităţii mersului procedurii, uşor observabilă prin consemnările din încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 06.02.2020, din care reiese că instanţa de judecată este cea care pune în discuţie eventuala nulitate a contractului, şi nu intimatul-reclamant. De altfel, până la data de 06.02.2020, acesta nu a pus niciodată problema nulităţii contractului, ci, din contră, chiar prin notele de şedinţă din data de 29.01.2020, a arătat expres că nu solicită nulitatea contractului.
Recurenta-pârâtă invocă încălcarea art. 247 C. proc. civ., în opinia sa, faptul că instanţa de apel este cea care a pus în discuţie excepţia prezintă relevanţă din perspectiva nerespectării obiectului învestirii cu ocazia soluţionării excepţiei şi nerespectării principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Recurenta-pârâtă precizează că instanţa de apel a admis excepţia nulităţii contractului din perspectiva altor temeiuri decât cele puse în discuţie.
Astfel, după cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 06.02.2020 şi din paragraful 1 al deciziei recurate, eventuala nulitate s-a pus în discuţie exclusiv din prisma absentei autorizaţiei de punere pe piaţă a produsului de creditare.
Recurenta-pârâtă susţine că prin notele scrise depuse la 19.05.2020 a răspuns excepţiei invocate de instanţă, arătând şi dovedind că era autorizată de B.N.R. să pună pe piaţă produsul de creditare şi că nu a elaborat niciodată norme interne pentru acordarea creditului ipotecar, pentru că nu şi-a dorit niciodată să ofere acest produs.
Totodată, deşi excepţia nulităţii contractului a fost pusă în discuţie exclusiv prin prisma lipsei autorizaţiei B.N.R., instanţa de apel a constat nulitatea absolută a contractului prin raportare la pretinsa lipsă a unor norme interne de acordare a creditelor de investiţii, problemă în raport cu care nu s-a pus în discuţie niciodată nulitatea contractului şi care, în raport cu situaţia de fapt stabilită chiar prin decizie, este nelegală în sensul greşitei aplicări a legii de drept material, din moment ce însăşi instanţa de apel a consemnat existenţa procedurilor interne de acordare a creditelor de investiţii imobiliare.
În subsidiar, recurenta-pârâtă invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere faptul că, în stabilirea situaţiei de fapt, motivele instanţei de apel sunt flagrant contradictorii, reţinându-se deopotrivă conţinutul procedurii interne de acordare a creditelor de investiţii imobiliare şi inexistenţa acestei proceduri.
Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei recurate şi ca urmare a încălcării normelor de procedură prin raportare la analiza instituţiei recalificării contractului.
Mai precizează recurenta-pârâtă că instanţa de apel, cu încălcarea art. 425 lit. b) Cod procedură civilă, a reţinut că părţile s-au pus de acord asupra imposibilităţii conversiunii actului juridic, deşi un astfel de acord nu a existat niciodată, în schimb observându-se: echivocul în punerea în discuţie a problematicii cu încălcarea art. 13 şi art. 14 C. proc. civ. în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale băncii, nemotivarea efectivă a eventualei conversiuni a actului juridic, precum şi încălcarea principiului rolului activ al instanţei de apel în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.).
În raport cu aceste trei aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
În susţinerea acestor critici, recurenta-pârâtă susţine că, din încheierea de şedinţă din data de 06.02.2020 reiese echivocul sub care a pus instanţa de apel în discuţie consecinţele juridice ale eventualei anulări a contractului/operaţiunii cu privire la care, nici măcar nu se învestise în mod formal.
Recurenta-pârâtă precizează că a depus la 19.05.2020 notele de şedinţă solicitate de către instanţă, iar acestea au vizat imposibilitatea conversiunii contractului de credit de consum în contract de credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999.
Potrivit recurentei-pârâte, modul defectuos de punere în discuţie a problemei a împiedicat-o să răspundă punctual aspectului care pare că s-a vrut a fi pus în discuţie.
Mai arată recurenta-pârâtă că oricum contractul ar fi fost valabil încheiat ca un contract nenumit supus O.U.G. nr. 99/2006, adică un contract de credit imobiliar stricto sensu şi că, deşi apărările au fost amplu dezvoltate în concluziile scrise, nu au fost analizate de către instanţa de apel.
În susţinerea criticii ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că, chiar dacă nu ar fi formulat absolut nicio apărare privitoare la posibilitatea de conversiune a contractului într-unul de credit imobiliar, însăşi instanţa avea obligaţia să cerceteze dacă nu exista niciun contract care să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar acest contract era contractul de credit imobiliar.
Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei nulităţii contractului este, fie nemotivată, fie conţine exclusiv motive contradictorii.
Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a reluat susţinerile sale cu privire la problema în discuţie, susţineri pe care le-a trunchiat, lipsind raţionamentul propriu al instanţei pentru care a admis excepţia nulităţii absolute.
Sub un al doilea aspect, potrivit recurentei-pârâte, cauza de nulitate (indiferent de calificarea juridică a acesteia) provine din pretinsa încălcare a Regulamentului B.N.R. nr. 3/12.03.2007, Regulament despre care, într-o inconsecvenţă inexplicabilă, Curtea de Apel Cluj a arătat că nu se aplică situaţiei deduse judecăţii, din moment ce intimatul-reclamant a acţionat în calitate de profesionist şi nu de consumator.
Ca atare, considerentele instanţei de apel contravin logicii juridice, constatându-se nulitatea absolută a contractului pentru nesocotirea unor prevederi pretins imperative ale unei reglementări despre care instanţa a arătat că nu ar fi aplicabile în cauză.
Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât, prin calificările juridice pe care le-a reţinut instanţa de apel, aceasta a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3073 din 26 august 2016, pronunţate de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2013, prin care instanţa a respins în mod expres cererea de anulare a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 27.08.2008 şi a actelor adiţionale ale acestuia.
Recurenta-pârâtă precizează că, în cadrul contestaţiei la executare formulate de intimatul-reclamant, a fost consfinţită natura juridică reală a contractului încheiat între părţi: contract de credit pentru nevoi personale nenominalizate, iar aceste considerente beneficiază de putere de lucru judecat, având în vedere că, deşi în cauză au fost formulate căi de atac, niciuna dintre părţi nu a criticat şi soluţia privind respingerea ca neîntemeiată a solicitării de anulare a contractului de credit. Deci această calificare juridică se impunea a fi avută în vedere în mod corespunzător şi de către instanţa de apel din prezenta cauză.
Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal instanţa de apel din prezentul dosar a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3073 din 26 august 2016, pronunţate de Judecătoria Bistriţa, neobservând că, în realitate, hotărârea a tranşat în mod definitiv şi cu privire la natura juridică a contractului, şi cu privire la voinţa reală a intimatului-reclamant.
Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că hotărârile pronunţate în dosarul având ca obiect contestaţia la executare beneficiază de autoritate de lucru judecat în conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., însă instanţa de apel din prezenta cauză a refuzat, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să cerceteze dacă problema dedusă judecăţii nu este identică cu cea din celălalt dosar, dincolo de sensul formal al termenilor utilizaţi de către intimatul-reclamant.
În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în raport de art. 1175 C. civ. de la 1864, că nu sunt întrunite în prezenta cauză condiţiile simulaţie, întrucât: contractul este un act real şt nu un act mincinos/aparent, fiind executat de către părţi în acord cu prevederile sale esenţiale, nu a urmărit în niciun moment încheierea unui contract ipotecar de investiţii imobiliare (nu există contractul secret stricto-sensu) şi, cu atât mai puţin, nu a urmărit deghizarea unui asemenea contract într-unul de nevoi personale (nu există acord simulatoriu).
Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1175 C. civ. de la 1864 situaţiei de fapt rezultate din probaţiune; în cauză a fost stabilită executarea efectivă a contractului, în acest sens fiind constituite în mod real garanţiile prevăzute în acordul părţilor şi fiind tras creditul. În consecinţă, contractul nu are natura juridică a unui act aparent căruia să i se aplice prevederile art. 1175 C. civ., după cum, în mod corelativ, nu se poate reţine nici existenţa unui acord simulatoriu, nici a unui act secret.
Recurenta-pârâtă susţine că actul juridic este un act real şi nu unul aparent şi că, de esenţa simulaţiei, în special simulaţia prin deghizarea actului, este faptul că actul public nu se execută, fiind utilizat exclusiv pentru a disimula realitatea, iar între părţi se execută actul secret.
Pentru ca actul public să fie mincinos era necesar, în opinia recurentei-pârâte, ca instanţa de apel să stabilească aspecte esenţiale care să nu fi fost executate întrucât asupra acestora purta simulaţia. Or, acest aspect esenţial care, în definitiv chiar trasează cea mai importantă distincţie dintre creditul ipotecar supus Legii nr. 190/1999 şi orice alt tip de credit, este constituirea în mod obligatoriu a ipotecii asupra imobilului dobândit sau construit cu suma trasă din credit.
Or, în întreg raţionamentul Curţii de Apel Cluj se omite însăşi existenţa acestei condiţii esenţiale de legalitate din perspectiva existenţei simulaţiei.
În ceea ce priveşte nelegala aplicare a art. 1175 C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susţine că singurul act juridic executat de părţi este contractul care este un act real şi nu un act public în contextul unei operaţiuni mai largi a simulaţiei.
Recurenta-pârâtă invocă şi inexistenţa acordului simulatoriu, fiind incălcat art. 969, coroborat cu art. 1175 C. civ. de la 1864, instanţa de apel nestabilind cum s-ar fi exteriorizat voinţa juridică de a simula din partea reprezentanţilor legali ai băncii, sens în care face ample trimiteri la mijloacele de probă administrate.
Mai susţine recurenta-pârâtă şi inexistenţa contractului secret stricto-sensu (credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999), precizând că nu a urmărit niciodată încheierea, chiar şi ca act secret, a unui contract de credit ipotecar de investiţii imobiliare, o eventuală recalificare a unui contract de credit de nevoi personale într-unul ipotecar de investiţii imobiliare fiind imposibilă, întrucât s-ar încălca dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 190/1999.
Nelegalitatea deciziei recurate este invocată de recurenta-pârâtă şi în raport de încălcarea normei de interpretare reglementate de art. 984 din C. civ. de la 1864.
Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, din notele de şedinţă depuse la data de 19.05.2020, rezultă că în anul 2008 banca nu avea norme interne validate de către B.N.R. care să reglementeze acordarea creditului pentru investiţii imobiliare, iar din niciuna dintre probele analizate extensiv de către instanţa de apel nu rezultă că părţile şi-au propus a contracta cu privire la deghizarea contractului.
Totodată, în mod corelativ prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, art. 984 C. civ. vine să arate că această forţă obligatorie este totuşi limitată de lucrurile asupra cărora părţile şi-au propus a contracta, adică acele aspecte cu privire la care s-a format acordul de voinţă.
Recurenta-pârâtă expune aspecte care vizează probatoriul administrat în cauză şi concluzionează în sensul că toate discuţiile dintre părţi referitoare la o eventuală a doua etapă de finanţare nu reprezentau un acord de voinţe, un contract, ci exclusiv discuţii preparatorii pentru negocieri ulterioare.
Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a observat că natura juridică a cererii de credit formulate de către initmatul-reclamant reprezintă o solicitare de ofertă şi că, dintr-o altă perspectivă, dacă ar fi fost o veritabilă ofertă de contract, aprobarea creditului comunicată în alte condiţii decât cele solicitate de către client reprezintă o contraofertă. În consecinţă, acceptarea contraofertei face irelevantă voinţa iniţială a ofertantului originar şi nu poate fi interpretată ca o intenţie comună de a simula.
O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a normei de interpretare reglementate de art. 977 C. civ. de la 1864, în raport de care recurenta-pârâtă arată că este insuficientă determinarea voinţei unei singure părţi, iar din perspectiva cauzei mediate a actului juridic, problematica este aceea că niciodată cauza mediată a băncii nu a fost aceea de a acorda un credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999.
În al doilea rând, recurenta-pârâtă arată că, dacă una dintre părţi a dorit să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte, a dorit să încheie (eventual) un alt contract, situaţia nu poate avea niciodată înţelesul unei simulaţii, întrucât, prin ipoteză nu se formează vreodată un acord simulatoriu, adică un acord de voinţe asupra simulaţiei înseşi, situaţia juridică având alte remedii specifice.
Un argument terţiar este reprezentat de faptul că a avut loc o aprobare a creditului în alte condiţii decât cele solicitate şi aşteptate de către intimatul-reclamant, fapt ce demonstrează că părţile au avut concesii reciproce pe parcursul negocierilor, că forma finală a contractului este diferită de aşteptările iniţiale ale clientului şi că reclamantul a acceptat această formă diferită, chiar dacă a avut anumite ezitări sau rezerve.
În al patrulea rând, cunoaşterea de către bancă a modului ulterior de utilizare a sumei împrumutate este, în opinia recuretei-pârâte irelevantă pentru calificarea contractului, întrucât nu schimbă sub niciun aspect voinţa juridică expresă a acesteia.
În susţinerea criticii ce vizează nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la prevederile art. 978 C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă arată că a califica actul juridic ca fiind unul supus Legii nr. 190/1999, chiar şi ca act secret în cadrul unei simulaţii, este imposibilă, întrucât lipseşte acordul de voinţă al părţilor cu privire la elemente obligatorii ale acestui tip de contract, iar instanţa nu poate suplini lipsa acordului de voinţă.
În acest sens, recurenta-pârâtă expune aspecte ce vizează situaţia de fapt şi dezvoltă argumente cu privire la distincţia dintre creditul imobiliar si creditul ipotecar, în raport cu prevederile Legii nr. 190/1999, face trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 şi concluzionează în sensul că, în contra concepţiei nelegale a completului de apel, nu se confundă contractul de credit imobiliar (contract nenumit supus regulilor generale din O.U.G. nr. 99/2006) cu contractul de credit ipotecar (contract numit expres reglementat de Legea nr. 190/1999).
Potrivit recurentei-pârâte, întrucât împrumutul nu a fost niciodată garantat prin ipotecă asupra imobilului finanţat, părţile neagreând în niciun moment şi, mai ales, nici la momentul încheierii contractului o astfel de ipotecă, este exclusă incidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 190/1999, aplicată de instanţa de apel.
De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că actul juridic (după caz operaţiunea simulată) nu putea fi calificat în mod valabil ca un contract supus Legii nr. 190/1999, întrucât acesta nu conţine un plan de finanţare care să prevadă condiţiile de disponibilizare a sumelor de bani împrumutate, obligaţie prevăzută la art. art. 10 alin. (2) din Legea nr. 190/1999.
Recurenta-pârâtă consideră că este nelegală concluzia instanţei de apel în sensul că incidenţa Legii nr. 190/1999 este atrasă de înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 289/2004 în considerarea lipsei calităţii de consumator a intimatului-reclamant.
Recurenta-pârâtă invocă şi nelegala calificare a contractului (chiar şi a celui secret) într-un act juridic nul de plano, regula de interpretare a voinţei părţilor, inclusiv asupra simulaţiei, stabilită prin art. 978 C. civ. de la 1864 trasând clar obligaţia interpretării voinţei părţilor în sensul de a produce efecte.
În susţinerea criticii de nelegalitate a deciziei recurate în raport de prevederile art. 983 C. civ. de la 1864, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 190/1999, recurenta-pârâtă arată că, în cauză, a demonstrat cu prisosinţă faptul că era imposibilă recalificarea contractului într-un contract de credit ipotecar de investiţii imobiliare aflat sub regimul reglementat prin Legea nr. 190/1999 şi cu atât mai puţin stabilirea unui caz de simulaţie.
În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă s-ar apela la prevederile art. 983 C. civ. de la 1864, apreciază că regula in dubio pro reo, prin raportare la obiectul acţiunii, operează în favoarea sa şi nu a reclamantului.
Recurenta-pârâtă invocă şi greşita aplicare a Legii nr. 190/1999 în ansamblul său, sens în care arată că instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că neaplicarea directă a Legii nr. 289/2004 determină automat aplicarea Legii nr. 190/1999, iar din acest punct, a dezvoltat întreaga construcţie a simulaţiei întemeiate pe o cauză ilicită.
În realitate, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, înlăturarea de la aplicare de drept a Legii nr. 289/2004, o lege specială, nu atrage aplicabilitatea unei alte legi speciale, ci atrage aplicabilitatea regimului de drept comun instituit prin O.U.G. nr. 99/2006, în sensul în care, fie contractul este unul de consum, dar un contract nenumit prin incorporarea voluntară de către părţi a normelor Legii nr. 289/2004, fie contractul este unul imobiliar, un contract nenumit reglementat de O.U.G. nr. 99/2006 şi principiul autonomiei de voinţă a părţilor.
Or, aplicarea unei norme speciale unui contract supus unei norme generale reprezintă situaţia tipică de nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Greşita aplicare a art. 966 C. civ. de la 1864 este invocată de către recurenta-pârâtă în raport de considerentele instanţei de apel cu privire la nulitate absolută ca urmare a intenţiei de a frauda prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007.
În opinia recurentei-pârâte, în primul rând, soluţia este nelegală pentru că însăşi instanţa de apel a reţinut că această normă nu este una incidenţă în cauză, în al doilea rând, reglementările B.N.R. nu sunt norme general obligatorii, ci au destinatari expres determinaţi, neputând intra niciodată în domeniul de aplicare al fraudei la lege, iar în al treilea rând, o normă care se adresează unei persoane sau unui grup de persoane, nu este niciodată o normă de ordine publică.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că frauda la lege se săvârşeşte întotdeauna cu intenţia comună a părţilor de a eluda o prevedere imperativă a legii, or, din situaţia de fapt reţinută în cauză rezultă neîndoielnic faptul că nu se poate stabili o intenţie comună a părţilor de a frauda legea.
Sub un ultim aspect, în raport de dispoziţiile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, în situaţia de faţă, există o suspiciune rezonabilă că rejudecarea cauzei, chiar şi de către un alt complet de la nivelul Curţii de Apel Cluj, nu ar respecta garanţiile fundamentale ale procesului civil în ceea ce o priveşte.
Recurenta-pârâtă susţine că interesele bunei administrări a justiţiei şi necesitatea asigurării dreptului său la un proces echitabil impun trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel din ţară, invocând şi art. 6 C. proc. civ. şi articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.
Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt, în esenţă, următoarele:
Recurenta-pârâtă arată că, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor care trasează şi delimitează cadrul procesual şi prin care sunt stabilite atât obiectul litigiului, cât şi limitele învestirii instanţei.
Limitele învestirii instanţei, astfel cum arată recurenta-pârâtă, sunt determinate nu doar de pretenţiile formulate, ci şi prin apărările prezentate în combaterea pretenţiilor, iar instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi asupra apărărilor formulate, acestea fiind în fapt chestiuni deduse judecăţii.
Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că limitarea pur formală realizată de Curtea de Apel Cluj, prin respingerea cererii de completare a hotărârii din apel, motivată pe faptul că această procedură vizează doar cereri în sensul de pretenţii formulate, iar nu şi de apărări constând în formularea unor excepţii este nelegală, încălcând dispoziţiile procedurale privitoare la conţinutul hotărârii, cu precădere al dispozitivului hotărârii, dispoziţiile privitoare la obligativitatea soluţionării litigiului în tot ceea ce priveşte chestiunile disputate, precum şi dispoziţiile privitoare la respectarea principiului disponibilităţii.
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe prin dispozitiv asupra excepţiei inadmisibilităţii întemeiate pe prevederile art. 35 C. proc. civ., excepţie invocată la termenul din data de 04.06.2020. Menţionează faptul că, instanţa nu a soluţionat excepţia nici printr-o încheiere interlocutorie.
Apreciază recurenta-pârâtă că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la respingerea cererii de completare a hotărârii, fiind nesocotite dispoziţiile referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate, arătând că instanţa de apel, când a pronunţat hotărârea a cărei completare a fost cerută, s-a pronunţat implicit asupra excepţiei inadmisibilităţii prin chiar soluţionarea în fond a cererii de apel.
În raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe asupra excepţiilor invocate, prima dată asupra excepţiilor de procedură, iar mai apoi asupra celor de fond, excepţiile invocate trebuind soluţionate înainte de soluţionarea în fond a cauzei.
Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că este nelegală o soluţionare implicită a excepţiilor invocate, iar în condiţiile în care în dispozitivul deciziei nr. 277 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj nu a prevăzut soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de către recurenta-pârâtă şi asupra căreia instanţa rămas în pronunţare odată cu fondul cauzei, soluţia de respingere a cererii de completare a hotărârii cu motivarea că excepţia a fost soluţionată în mod implicit apare ca vădit nelegală.
Recurenta-pârâtă expune, de asemenea, argumente cu privire la temeinicia cererii de completare.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinări la recursurile declarate de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea cererilor de recurs şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea la recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 6 februarie 2020 şi a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a arătat că, în ceea ce priveşte pretinsa modificare a cauzei şi a obiectului cererii, deşi situaţia de fapt a fost expusă în mod sumar, iar temeiul de drept, în esenţă, a lipsit, prima instanţă nu a solicitat şi nu a dat calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, pentru a putea soluţiona litigiul conform regulilor de drept care îi erau aplicabile.
Această conduită a avut-o, în schimb, instanţa de apel, astfel că, prin lămuririle aduse prin notele scrise depuse la 29.01.2020, a arătat că primul petit din acţiune este reprezentat, în principal, de o acţiune în interpretarea contractului de credit, ca un contract de credit pentru investiţii supus Legii nr. 190/1999, întemeiată pe dispoziţiile art. 983, art. 985, art. 977, art. 981 din vechiul C. civ., iar în subsidiar, de o acţiune în simulaţie, întemeiată pe art. 1175 C. civ.
În ceea ce priveşte instituţia simulaţiei, intimatul-pârât arată că banca a făcut apărări atât prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, cât şi prin concluziile scrise depuse la 9.11.2018, reproducând aceste apărări.
Intimatul-reclamant concluzionează în sensul că menţionarea expresă a art. 1175 din vechiul C. civ., abia în notele scrise din 29.01.2020, nu reprezintă o cerere prin care s-a schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, ci o lămurire care trebuia adusă, sau solicitată de instanţă de la început.
În raport de art. 22 alin. (1), (4) şi 5 C. proc. civ., intimatul-reclamant susţine că instanţa este ţinută de identificarea şi aplicarea corectă a normelor de drept, chiar dacă acestea sunt sau nu cunoscute ori invocate de parte, principiul disponibilităţii neputând avea nicio înrâurire cu privire la obligaţia şi îndreptăţirea instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.
Intimatul-reclamant expune şi argumentele conţinute în notele scrise depuse la 29.11.2019.
În ceea ce priveşte decizia recurată, intimatul-reclamant face ample trimiteri la derularea litigiului dintre părţi şi expune argumente în combaterea motivelor de recurs, solicitând respingerea recursului.
Prin întâmpinarea la recursul declarat de pârâtă împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, intimatul-reclamant a arătat că obiectul controlului judiciar nu poate viza decât în ce măsură soluţia de respinge a cererii de completare este sau nu conformă cu regulile de drept aplicabile din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care nu încape îndoială că excepţia a fost respinsă de instanţa de apel prin considerente, iar singura discuţie se poartă asupra necesităţii sau nu a inserării soluţiei de respingere în dispozitiv.
Chiar dacă nu ar fi fost soluţionată prin considerente, în opinia intiamtului-reclamant este evident că, de vreme ce acţiunea a fost soluţionată pe fond, excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă.
Intimatul-reclamant apreciază că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident, nefiind încălcată nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.
Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2022, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 19 octombrie 2022.
La 18 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de probe, însoţite de înscrisuri.
Prin încheierea din 19 octombrie 2022, s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru ca intimatul-reclamant să ia cunoştinţă de înscrisurile depuse la dosar de recurenta-pârâtă.
La 20 februarie 2023, intimatul-reclamant a depus note scrise cu privire la înscrisurile depuse de recurenta-pârâtă, la care a anexat înscrisuri.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care urmează:
Înalta Curte va analiza prioritar criticile de nelegalitate ce vizează încheierea din 6 februarie 2020, acestea vizând cadrul procesual şi încălcarea de către instanţa de apel a principiilor fundamentale ale procesului civil.
Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.
Înalta Curte arată că principiul disponibilităţii este specific procesului civil.
Potrivit art. 9 alin. (2) Cod procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.
Reiese, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate că, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părţile, obiectul şi cauza acesteia, precum şi a fazelor şi etapelor sale.
Se impune a se arăta, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, efectul devolutiv al apelului constând în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în această cale de atac litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă.
Una dintre limitele efectului devolutiv este, însă, determinată de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe - tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, apelul reprezintă un mijloc procedural de continuare a procesului, iar nu unul de dezvoltare a cadrului procesual. Ca atare, acest cadru, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor rămâne cel care a fost stabilit înaintea primei instanţe.
Articolul 478 alin. (3) C. proc. civ.. statuează în mod expres că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".
Aşadar, pe lângă calitatea părţilor, în apel nu se poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, respectiv cauza actului de procedură ce are această natură juridică.
Sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu permite ca acesta să fie schimbat în apel, neputând fi formulate pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe.
Deşi art. 478 alin. (4) Cod procedură civilă permite ca părţile să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, aceasta nu reprezintă o derogare de la regula stabilită la alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, prin intermediul explicitării pretenţiilor neputându-se ajunge la modificarea cadrului procesual ce a fost stabilit în faţa primei instanţe.
Totodată, prevederile art. 479 Cod procedură civilă obligă instanţa de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se dispună următoarele:
a. calificarea contractului de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 ca fiind un contract de investiţii imobiliare;
b. obligarea pârâtei la renegocierea clauzelor contractuale pentru diferenţa de credit aferentă şi necesară investiţiei în integralitate, în funcţie de specificul contractului de investiţie imobiliară dat de noua calificare juridică - durata, dobânzi, plan de afaceri, penalităţi de întârziere;
c. constatarea faptului că întârzierea la plată a creditului ar fi imputabilă pârâtei şi, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantului de la plata acestor penalităţi în totalitate sau parţial;
d. obligarea pârâtei la eliberarea tuturor garanţiilor imobiliare constituite în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 şi la instituirea unei noi garanţii imobiliare asupra noii investiţii imobiliare.
În procedura de regularizare, prima instanţa de judecată i-a pus în vedere reclamantului să achite taxele judiciare de timbru în raport de capetele de cerere deduse judecăţii, iar acesta a înţeles să timbreze doar petitele 1 şi 4 ale acţiunii formulate, renunţând la petitele nr. 2 şi 3, astfel cum reiese în mod expres din adresa depusă la dosarul cauzei la 20 aprilie 2017.
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată a rămas învestită cu o acţiune având ca obiect:
a. cererea de calificare a contractului de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 ca fiind un contract de investiţii imobiliare;
b. cererea de obligare a pârâtei la eliberarea tuturor garanţiilor imobiliare constituite în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 şi la instituirea unei noi garanţii imobiliare asupra noii investiţii imobiliare.
Prin cererea de apel formulată, reclamantul a solicitat modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi, pe fond, admiterea celor două capete de cerere cu care instanţa a fost învestită.
Prin notele scrise depuse la data de 25 noiembrie 2019, apelantul-reclamant a invocat ca şi motive noi de apel: motivul de nulitate constând în încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 204 din 15 aprilie 2019, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2013; motivul de nulitate constând în încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) Cod procedură civilă, prima instanţă pronunţându-se "extra petita"; motivul de nulitate constând în motivarea lacunară a hotărârii, cu încălcarea art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., care echivalează cu nejudecarea fondului.
Prin încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2019, instanţa de apel i-a pus în vedere apelantului-reclamant să lămurească cadrul juridic al demersului judiciar promovat, din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată.
Prin notele scrise depuse la data de 29 ianuarie 2020, intimatul-reclamant a precizând că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept după cum urmează:
I. primul petit prin care solicită calificarea contractului de credit şi de garanţie nr. x din 27. O8.2008 ca fiind un contract de investiţii imobiliare este:
a) în principal, o acţiune în interpretarea contractului, cu consecinţa calificării sale ca un contract de credit pentru investiţii supus Legii nr. 190/1999, întemeiată nu doar pe art. 983 şi art. 985 din C. civ. vechi, dar şi pe art. 977 şi art. 981 din acelaşi act normativ;
b) în subsidiar, o acţiune în simulaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 1.175 C. civ. vechi.
A arătat că dispoziţiile art. 3 şi art. 19 din Legea nr. 289/2004 nu au fost invocate pentru a susţine o cerere de constatare a nulităţii contractului de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008;
II. al doilea petit cu care instanţa a rămas învestită (ca urmare a retractării cererii de renunţare la judecata lui), respectiv obligarea intimatei la eliberarea garanţiilor imobiliare constituite prin contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008 şi la instituirea garanţiei asupra investiţiei edificate pe terenul din Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud constituie o acţiune în executarea obligaţiilor contractuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 969,970 şi 1.073 C. civ. vechi.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii modificării cauzei şi a obiectului cererii de chemare în judecată în faza procesuală a apelului şi a respins, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii motivelor de apel suplimentare cuprinse în notele de şedinţă, iar prin decizia recurată a admis apelul declarat de reclamant, a anulată în tot hotărârea primei instanţe şi, rejudecând, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă: a constatat caracterul simulat al actului public constând în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2008, a admis excepţia nulităţii absolute a actului secret şi a acordului simulatoriu şi a constatat nulitatea simulaţiei, respingând în rest pretenţiile.
Înalta Curte constată că reclamantul nu a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în simulaţie, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci cu solicitarea de calificare a contractului de credit încheiat între părţi ca fiind un contact de investiţii imobiliare şi de obligare a pârâtei la eliberarea tuturor garanţiilor imobiliare constituite în contractul de credit şi la instituirea unei noi garanţii imobiliare asupra noii investiţii imobiliare.
Această concluzie este susţinută şi de temeiurile de drept invocate de către reclamant în susţinerea demersului său judiciar, respectiv: art. 30 C. proc. civ., art. 983 şi 985 din C. civ. de la 1864, art. 3 din Legea nr. 289/2004, art. 2 din Legea nr. 190/1999 şi art. 1 alin. (1) din Normele B.N.R. nr. 10/2005.
În consecinţă, instanţa de apel a procedat la schimbarea cadrului procesual sub aspectul cauzei şi obiectului, fapt ce contravine prevederilor art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă şi constituie o încălcare a principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi, respectiv, de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa era obligată să statueze numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a putea depăşi, cu excepţiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea.
Nu poate fi reţinut argumentul intimatului-reclamant, în sensul că în sensul că menţionarea expresă a art. 1175 din vechiul C. civ., abia în notele scrise din 29.01.2020, nu reprezintă o cerere prin care s-a schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, ci o lămurire care trebuia adusă, sau solicitată de instanţă de la început, întrucât astfel cum reiese din considerentele expuse mai sus, prin cererea dedusă judecăţii, instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea simulaţiei.
Constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce impune casarea încheierii din 6 februarie 2020, Înalta Curte arată că nu mai poate face obiectul analizei restul criticilor şi argumentelor expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului declarat împotriva acestei încheieri. Totodată, se impune a fi admise recursurile declarate de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020 şi împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, întrucât neregularităţile ce au dus la casarea încheierii de şedinţă din 6 februarie 2020 au vizat pretenţiile deduse judecăţii şi a limitele judecăţii apelului.
Înalta Curte va trimite cauza spre o nouă judecată, pentru soluţionarea căii de atac în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi a temeiului de drept invocat şi în funcţie de aplicarea dispoziţiilor legale incidente. Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată şi să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 6 februarie 2020, a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020 şi împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi va casa hotărârile recurate. În raport de dispoziţiile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., pentru o bună administrare a actului de justiţie, va trimite cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 6 februarie 2020, a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020 şi împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Casează încheierea din 6 februarie 2020, decizia civilă nr. 277 din 2 iulie 2020 şi hotărârea completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Trimite cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Braşov.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.