Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 6 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 1 mai 2016 – la zi (data efectuării raportului de expertiză), cu aplicarea dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 pentru spaţiile nedeclarate de pârâtă, ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, în cuantum estimativ de 9.714 RON (fără TVA); la plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate; la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 256,94 RON, conform facturii fiscale nr. x din data de 19 iunie 2017, stabilite pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor datorate pentru perioada 1 mai 2015 – 30 aprilie 2016 conform facturii fiscale nr. x din data de 28 decembrie 2015; la plata remuneraţiei, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 1 martie 2016 – la zi (data efectuării raportului de expertiză) ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, în cuantum estimat de 1.845 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform art. 10 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 173/2007 la nivelul dobânzii legale calculate conform ratei de referinţă a dobânzii legale stabilite de Banca Naţională a României.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 757 din data de 16 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti; a admis în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.537,5 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei datorate producătorilor de fonograme pentru perioada 1 mai 2016 – 31 iulie 2019 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 4.274,26 RON, calculate până la data de 15 iunie 2020; a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în continuare, începând cu data de 16 iunie 2020 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.285 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 martie 2016 – 31 iulie 2019 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 108 RON calculate până la data de 15 iunie 2020; a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în continuare, începând cu data de 16 iunie 2020 şi până la data plăţii efective, prin raportare la rata dobânzii de referinţă a BNR; a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 682A din data de 20 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 757 din data de 16 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2183 din data de 26 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 682A din data de 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 757 din data de 16 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR, ca nefondat.

A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.400 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat (2.000 RON apel primul ciclu procesual, 1.400 RON recurs, 2.000 RON apel al doilea ciclu procesual).

I.6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

I.7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 5 ianuarie 2022, sub nr. x/2019* şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.8. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat desfiinţarea deciziei recurate şi, pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) ca nefondată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale Metodologiei aferente, în ansamblu şi în mod special dispoziţiile art. 13 lit. f) din lege.

A arătat că are ca obiect de activitate restaurante, catering şi alimentaţie publică, deţinând la adresa de sediu o pensiune de 4 stele cu 12 camere, cu un grad mediu de ocupare de 35%, cu o sala de mese pentru mic dejun, ce deserveşte exclusiv oaspeţii cazaţi, cu o capacitate de 25 de locuri şi un salon de evenimente, care este închiriat către terţi pentru organizarea de evenimente festive.

A subliniat că activitatea principală este, conform certificatului constatator eliberat de O.N.R.C. Argeş, "Activităţi de alimentaţie (catering) pentru evenimente, cod CAEN 5621", iar în sala de mese ce deserveşte hotelul nu se serveşte meniu "a la carte", ci numai micul dejun pentru persoanele cazate, şi nu se difuzează muzică în scop ambiental.

În ceea ce priveşte salonul de evenimente, a precizat că nu organizează evenimente, ci doar pune la dispoziţia terţilor această sală, furnizând servicii de catering – mâncare şi băuturi; nu are nicio influenţă în organizarea evenimentelor ce se desfăşoară în această sală, chiriaşii fiind cei care îşi organizează evenimentul şi îşi asigură muzica proprie.

Ca atare, a susţinut că nu are calitatea de utilizator – prin comunicarea publică a fonogramelor –, astfel că nu poate fi subiect al obligaţiilor menţionate potrivit Legii nr. 8/1996 republicată şi actualizată, implicit al dispoziţiilor art. 13 lit. f) din lege.

A mai menţionat şi că partea adversă a pus la dispoziţia instanţei planşe foto în care se observă existenţa unor boxe audio, însă acestea aparţin exclusiv orchestrelor şi formaţiilor angajate de organizatorii-beneficiari ai evenimentelor, formaţiile muzicale aducând propriile instrumente, staţii de amplificare şi sonorizare, iar societatea nu deţine şi nu pune la dispoziţie niciun fel de mijloace de redare a sunetelor.

Făcând referire la dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, a arătat că nu este considerat utilizator cel care deţine spaţiul, iar definirea utilizatorului ca fiind orice persoană juridică sau fizică autorizată care deţine sau are instalate aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redarea înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare sau echipament informatic este în contradicţie cu considerentul 27 al Directivei nr. 2001/29/CE.

Totodată, a precizat că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit deja că existenţa echipamentelor care pot realiza comunicarea nu reprezintă comunicare: C-306/05 (SGAE) paragr. [46]-[47]; C-136/09 (Organismos) paragr. [33]; C-431/09 şi C-432/09 (Airfield) paragr. [74]; C-527/15 (Filmspeler) parag. [39]; C-753/18 (Stim) paragr. [33].

A menţionat că, la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, există două sesizări ale Curţii de Apel Bucureşti în vederea pronunţării unor hotărâri preliminare (C-775/21 şi C-826/21) cu privire la această chestiune (existenţa actului de comunicare publică prin simpla deţinere a echipamentului care poate realiza comunicarea), iar, în cel de-al doilea, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe este parte.

Prin urmare, a apreciat că este eronată motivarea curţii de apel potrivit căreia simpla enumerare a unei activităţi în Metodologie este considerată automat utilizare şi a susţinut că, de altfel, chiar instanţa de apel se contrazice, afirmând că "esenţa reglementării prin Metodologie a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru spaţiile având obiect de activitate restaurante, baruri, cafenele, ceainării, braserii, fast-food, rotiserii, pizzerii, etc. (...) dacă în aceste spaţii se comunică public fonograme, respectiv asocierea acestor condiţii: comunicarea publică de fonograme în scop ambiental în spaţii care au altă destinaţie principală decât ascultarea muzicii şi prestarea acestei activităţi de alimentaţie publică".

A arătat că Metodologia aplicabilă a fost modificată de către Curtea de Apel Bucureşti, iar utilizatorul a fost definit ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activităţii sale comerciale, deţine ori foloseşte cu orice titlu spaţii închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică" şi nu în care se realizează acte de comunicare publică; persoana juridică trebuie să realizeze actele de comunicare publică şi nu doar să deţină spaţiul în care aceste acte se realizează.

A subliniat că, prin urmare, condiţia impusă de Metodologie este ca însăşi persoana juridică să realizeze acte de comunicare publică şi nu o altă entitate, nefiind suficient să aibă loc un act de comunicare publică în spaţiul deţinut de societate, ci acest act de comunicare trebuie să fie realizat chiar de aceasta, în scop şi interes propriu sau în legătura directă cu acestea.

Raportat la situaţia concretă a speţei, a susţinut că aparatura prezentată în planşele foto (boxe audio) nu îi aparţine, iar prin aceasta nu sunt difuzate fonograme, ci muzică live pusă la dispoziţie de un grup vocal instrumental; această difuzare nu este rezultatul acţiunii sale şi nu are vreo implicare în acest sens sau vreun câştig de orice fel din acest fapt.

A arătat şi că, deşi instanţa de apel a apreciat că deţinerea de spaţii de alimentaţie publică o califică, în mod automat, ca utilizator de fonograme, în ultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei, afirmă că nu proprietarul spaţiului este utilizatorul, ci organizatorul evenimentului; mai mult, curtea de apel a citat în mod eronat din Metodologia referitoare la comunicarea publică de opere muzicale, în cauza de faţă aplicându-se Metodologia referitoare la comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, care a fost modificată prin decizia civilă nr. 784A din data de 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

A precizat că utilizatorul a fost definit ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activităţii sale comerciale, deţine ori foloseşte cu orice titlu spaţii închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică".

De asemenea, a apreciat că este diferită situaţia sa de cea a unui hotel, întrucât nu deţine produse de stocare a muzicii în sala de evenimente sau în restaurant, în timp ce hotelul pune la dispoziţia clienţilor (publicului) atât echipamentele tehnice, cât şi operele protejate (semnalul TV).

A subliniat că nu oferă "servicii complexe care includ şi comunicarea publică de piese muzicale", ci servicii de alimentaţie publică sau de închiriere a unei săli de evenimente, iar Metodologia aplicabilă nu defineşte utilizatorul, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ca fiind persoana juridică ce pune la "dispoziţie sala participanţilor şi furnizează alimentele pentru eveniment", ci ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activităţii sale comerciale, deţine ori foloseşte cu orice titlu spaţii închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică"; calitatea de utilizator nu este legată exclusiv de deţinerea spaţiilor, ci şi de comunicarea publică efectuată de deţinătorul spaţiului.

Recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că nu este organizator, întrucât nu bugetează evenimentele pentru care pune la dispoziţie sala, singurele atribuţii pe care le are fiind punerea sălii la dispoziţia celor care organizează evenimentul şi asigurarea serviciilor de alimentaţie publică; în niciuna dintre ipostaze, respectiv cea de locator sau cea de furnizor de catering, nu difuzează şi nu pune la dispoziţia publicului fonograme.

Totodată, a reiterat susţinerea potrivit căreia nu are vreun avantaj direct sau indirect din "difuzarea de fonograme" în cadrul evenimentelor respective.

În susţinerea împrejurării că nu are calitatea de difuzor/reproducător de fonograme, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 3.6 pct. 2 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată şi completată, arătând că, potrivit acestora: "baza de calcul a remuneraţiilor cuvenite comunicării publice a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual din comunicarea publică în scop lucrativ o reprezintă, după caz: bugetul de cheltuieli al evenimentului/manifestaţiei/spectacolului/turneului/campaniei".

A arătat şi că, din adresa nr. x din data de 7 mai 2018, emisă de M.A.A. – I.P.J. Argeş, secţia nr. 2 Poliţie Rurală Albota, rezultă că: "la punctul de lucru B. din com. Albota, str. x, jud. Argeş, cu ocazia verificărilor efectuate, s-a constatat ca societatea nu deţine produse purtătoare de drepturi conexe – CD-uri, DVD-uri sau medii de stocare tip laptop, memory stick".

Prin urmare, a susţinut că, având în vedere că nu deţine medii de stocare sau de redare, nu poate difuza sau pune la dispoziţie către terţi fonograme.

A mai învederat recurenta-pârâtă că, deşi curtea de apel a reţinut toate aceste aspecte, a considerat în mod nejustificat că nu este răsturnată prezumţia instituită de lege privind calitatea de difuzor de fonograme.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă legea prezumă unităţilor de alimentaţie publică calitatea de "utilizator" sau "difuzor" de fonograme, aceasta prezumţie este una relativă, nu absolută, fiind răsturnată tocmai prin dovezile depuse la dosar, declasificate sau respinse neîntemeiat de instanţa de apel.

A apreciat că singura dovada în sensul că ar difuza muzică ambientală, este procesul-verbal întocmit pro causa, chiar de reprezentanţii părţii adverse, fără ca aceştia să fi fost, în realitate, la faţa locului; în plus, contrar Metodologiei, procesul-verbal de verificare nu este însoţit de înregistrări audio/audio-video care fac dovada comunicării publice.

A subliniat că posibilitatea reală şi eficientă de probaţiune, la care se referă instanţa în motivare, nu este procesul-verbal ci, conform legii şi Metodologiei, înregistrarea audio/video din care să reiasă că se efectua o comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial.

A mai precizat şi că gradul de ocupare al camerelor a fost, anterior pandemiei, de cel mult 30-40%, sens în care a apreciat că nu poate fi obligată să plătească aceeaşi sumă ca şi când ar fi avut un grad de ocupare de 100%.

De asemenea, a susţinut că, în ceea ce priveşte sala de evenimente, dacă ar datora remuneraţie, este inadmisibil a se avea în vedere, la stabilirea cuantumului sumei datorate, numărul de metrii pătraţi ai acesteia, ca şi cum sala ar fi plină în fiecare zi; salonul de evenimente nu se ocupă mai mult de 20 de zile pe parcursul unui an, iar pentru evenimente mai restrânse nu este folosit salonul mare, acestea putând fi găzduite în sala mică ce deserveşte pensiunea.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, partea adversă trebuind să facă dovada faptului că societatea a pus la dispoziţia publicului prin difuzare fonograme, şi nu societatea era ţinută să dovedească că nu pune la dispoziţia publicului fonograme.

A mai arătat recurenta-pârâtă şi că Metodologiile aflate în vigoare încalcă regulile de concurenţă ale Uniunii Europene, prin impunerea unor condiţii inadecvate unităţilor de cazare pentru obţinerea licenţelor neexclusive a drepturilor de autor şi drepturilor conexe prin intermediul dispozitivelor audio sau audio-vizuale (televizoare); organismele de gestiune colectivă solicită remuneraţii fără să ia în considerare gradul de ocupare a camerelor de hotel, proprietarii de unităţi de cazare fiind obligaţi să plătească remuneraţii chiar şi atunci când camera nu a fost ocupată, împrejurare care nu îndeplineşte cerinţa privind proporţionalitatea executării reciproce a contractului.

Pe lângă încălcarea normelor privitoare la concurenţă, a mai susţinut şi că organismele de gestiune colectivă, în astfel de cazuri, încalcă şi prevederile Directivei europene nr. 2001/29/CE privind societatea informaţională, directivă care stabileşte că "trebuie păstrat un echilibru just între drepturile şi interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum şi între acestea şi drepturile şi interesele utilizatorilor de obiecte protejate."

Recurenta-pârâtă a considerat că acţiunea intimatei-reclamantei porneşte de la premisa falsă că societatea ar fi subiect de drept al Legii nr. 8/1996, însă această prezumţie, nefiind absolută, trebuia completată cu probe din care să reiasă că este utilizator sau difuzor de fonograme în scop ambiental, cu caracter comercial.

A apreciat că interpretarea legii este realizată într-un sens mult prea larg, ceea ce duce în mod cert la o îmbogăţire fără justă cauză şi obţinerea unor foloase necuvenite, în detrimentul societăţii.

Referitor la comunicarea publică de opere audiovizuale, a arătat că, odată ce a fost amplasat un televizor în camera clientului şi a conectat acest televizor la un semnal TV, a realizat comunicare publică de opere audiovizuale şi avea obligaţia de plată către C.; spre deosebire de comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, care se gestionează colectiv obligatoriu, comunicarea publică a operelor audiovizuale se gestionează colectiv facultativ, ceea ce înseamnă că C. nu îi reprezintă pe toţi regizorii, ci exclusiv pe cei care i-au acordat mandat şi i-au încredinţat repertoriul.

Ca atare, a susţinut că, partea adversă, în calitate de reprezentant al C., pentru a solicita remuneraţii, trebuie să pună la dispoziţie, conform art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996, repertoriul gestionat şi documentele care certifică existenţa mandatelor titularilor de drepturi de autor.

Invocând faptul că C. nu a prezentat, conform legii, repertoriul şi mandatele, a apreciat că nu să se poate calcula valoarea remuneraţiilor şi, în plus, organismul de gestiune colectivă i-a solicitat plata acestora fără a certifica existenţa mandatelor titularilor de drepturi, astfel că nu avea cum să ştie dacă existau situaţii în care nu a comunicat nimic din repertoriul lor sau cât trebuia să achite.

Făcând trimitere la cauza C-162/10 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată de către intimata-reclamantă şi reţinută şi de către instanţa de apel, a arătat că, prin aceasta, s-a statuat în sensul că «operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate.»

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţa anterior menţionată, instanţa europeană a reţinut două ipoteze, şi anume: existenţa televizorului şi a aparatului de radio, respectiv instalarea doar a aparatului de radio, iar, în plus, a făcut referire la "semnal radio"; or, societatea nu a dotat nicio cameră şi niciun spaţiu cu aparate radio.

Raportat la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă a arătat că, prin aceasta, s-a stabilit că nu se pot solicita remuneraţii echitabile pentru fonogramele din operele audiovizuale (cauza C-147/19) şi nici atunci când sunt redate, prin intermediul aparatelor TV, imagini însoţite de audiograme.

A subliniat că remuneraţia echitabilă unică, vizată de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100/CEE a Consiliului din data de 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale şi de art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

Astfel a arătat că, prin hotărârea dată la data de 18 noiembrie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Eropene a stabilit că posturile de televiziune aparţinând grupului spaniol D. S.A. nu trebuie să achite remuneraţii unice echitabile către două organisme de gestiune colectivă – Asociacion de Gestion de Derechos Intelectuale (AGEDI) şi Artistas Interpretes o Ejecutantes, Sociedad de Gestion de Espana (AIE) – pentru "difuzarea ... de opere audiovizuale care încorporează fonograme" sau difuzări publice care conţin sunete specifice.

A menţionat că, potrivit instanţei europene, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a actualizat Tratatul OMPI privind performanţele şi fonogramele (E.) în 2011 pentru a "exclude" sunetele "încorporate într-o operă cinematografică sau de altă natură audiovizuală" din definiţia "fonogramei" pentru care interpreţii şi producătorii au dreptul de a solicita remuneraţia echitabilă unică.

A precizat că, astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că organismele de gestiune colectivă nu au dreptul de a controla şi de a solicita remuneraţii pentru sunetele integrate în emisiunile D., deoarece aceste sunete au fost încorporate cu "autorizarea titularilor de drepturi în cauză"; sunetele au fost folosite de D. "în schimbul unei remuneraţii plătite [titularilor de drepturi] în conformitate cu dispoziţiile contractuale aplicabile".

De asemenea, a arătat şi că s-a reţinut că D. nu a refolosit sunetele "independent de opera audiovizuală în care au fost încorporate" şi în cazuri care se aflau în afara sferei de aplicare a acordului contractual pe care îl avea cu cele două organisme de gestiune colectivă.

Recurenta-pârâtă a invocat şi că, în România, remuneraţiile echitabile pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a fonogramelor sunt solicitate de UPFR (pentru producători) şi de către CREDIDAM (pentru artişti interpreţi sau executanţi), însă hotărârea Curţii Justiţie a Uniunii Europene schimbă cu totul modul de lucru al acestor organisme, care nu mai pot pretinde acest tip de remuneraţii atunci când se utilizează opere audiovizuale, având în vedere că operele audiovizuale nu sunt fonograme şi nici nu se pot solicita remuneraţii pe baza faptului că au încorporate fonograme.

În opinia recurentei-pârâte, întrucât, prin intermediul echipamentelor TV amplasate în camerele de hotel, comunică exclusiv opere audiovizuale care pot avea sau nu încorporate fonograme, hotărârea C-147/19 Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este aplicabilă în cauză.

A subliniat că, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, comunicarea publică a unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă reprezintă comunicarea publică a operei audiovizuale şi nu a fonogramei, iar, conform dispoziţiilor art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa europeană nu a afirmat că fonogramă încorporată într-o operă audiovizuală îşi păstrează statutul de fonogramă dacă această încorporare nu a fost autorizată, ci că încorporarea nu se poate realiza decât cu autorizarea titularilor de drepturi; este clar că încorporarea fonogramelor în operele audiovizuale a fost realizată cu acordul titularilor de drepturi.

A învederat că verificarea existenţei autorizării din partea titularilor de drepturi se face la momentul încorporării, nicidecum la momentul radiodifuzării sau comunicării publice, iar autorizarea reproducerii fonogramei într-o operă audiovizuală este un drept exclusiv al titularului de drepturi (producător sau artist interpret), drept care nu se gestionează colectiv de către organismul de gestiune colectivă.

Astfel, a considerat şi că verificarea autorizării se poate realiza doar de către titularul dreptului exclusiv, Legea nr. 8/1996 neprevăzând un drept de autorizare a reproducerii de fonograme în opere audiovizuale (sau orice reproducere de fonograme) prin gestiune colectivă obligatorie, extinsă sau facultativă.

A invocat că nu se poate reţine că operele audiovizuale difuzate de posturile de televiziune din lista "F." sau de orice alt post de televiziune legal autorizat ar fi fost realizate în mod ilegal, iar partea adversă nu a adus astfel de acuze niciunui post TV şi nici nu a susţinut vreodată că posturile de televiziune ar încorpora fonograme în operele audiovizuale difuzate în mod ilegal.

Totodată, a arătat că niciun producător de fonograme şi nici partea adversă nu au reclamat producătorii de opere audiovizuale sau organismele de televiziune cu privire la încălcarea drepturilor exclusive ale producătorilor de fonograme, iar, în plus, conform Legii nr. 8/1996, reproducerea fonogramelor fără autorizarea sau consimţământul titularilor de drepturi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a susţinut, în mod eronat, că s-ar fi stabilit de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene că distincţia dintre o fonogramă şi o operă audiovizuală ar fi făcută în baza contractelor încheiate de producătorii de fonograme cu producătorii de opere audiovizuale.

Faţă de cele statuate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum au fost precizate prin cererea de recurs, a subliniat că societatea comunică exclusiv opere audiovizuale prin intermediul televizoarelor şi nu fonogramele încorporate în respectivele opere audiovizuale, independent de acele opere audiovizuale, astfel că nu se poate constata că realizează o comunicare publică de fonograme.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că nu îi revine obligaţia de a depune convenţiile încheiate între producătorii de fonograme şi producătorii de opere audiovizuale, întrucât acestea sunt persoane terţe, iar partea adversă nu poate afirma că operele audiovizuale transmise de televiziuni au fost realizate în mod ilegal, singurii care pot contesta încorporarea fonogramelor în operele audiovizuale fiind producătorii [fiind vorba despre un drept exclusiv garantat de lege titularilor de drepturi prin art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996], nicidecum organismul de gestiune colectivă.

A mai arătat şi că furnizorul de semnal TV – G. –, are, în oferta sa, un număr de aproximativ 220 de canale TV, din care sub 5% transmit filme româneşti, care pot face obiectul repertoriului C.; cum mandatul acesteia nu acoperă toate filmele româneşti, precum şi având în vedere numărul de ore dintr-o zi, raportat la un an, este rezonabil a se aprecia că sub 0,05% din programele TV ce pot fi difuzate în camerele de hotel ar putea încorpora drepturi intelectuale pentru care partea adversă are dreptul să colecteze remuneraţie.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăseşte o atare delimitare şi niciun mod concret de calcul, cu trimitere directă la metodologia aplicabilă.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel, în lipsa oricărei dovezi, a considerat ca este proprietarul sau deţinătorul a mai mult decât o pensiune de 4 stele cu 12 camere, cu o sala de mese pentru micul dejun, ce deserveşte exclusiv oaspeţii cazaţi, cu o capacitate de 25 de locuri, şi un salon de evenimente.

A arătat că deţine numai sălile menţionate, respectiv sala de servire a micului dejun de 25 de locuri şi salonul de evenimente în suprafaţa de aproximativ 400 m.p., celelalte spaţii fiind proprietatea altor societăţi; simplul fapt al menţionării pe site-ul societăţii a celorlalte săli este legat de strategia de marketing, în încercarea de a atrage clienţi într-o zona defavorizată; în aceste condiţii, nu se poate prezuma că are calitatea de "utilizator cu orice titlu" al acestor săli şi că, astfel, ar datora plata remuneraţiilor. A subliniat că intimata-pârâtă nu a făcut nicio dovada în acest sens.

A precizat că sintagma menţionată pe site-ul societăţii – "salonul de evenimente beneficiază de o sonorizare de excepţie" – se refera strict la acustica sălii, nedeţinând şi nefolosind niciun fel de instalaţie de sonorizare sau amplificare a sunetului.

Recurenta-pârâtă a invocat şi că, fiind vorba despre un fapt negativ, nu a avut cum să facă dovada proprietăţii sau a dreptului de folosinţă decât depunând un certificat de atestare fiscală emis de Primăria Albota şi copii de pe actele de proprietate; în această situaţie, consideră că părţii adverse îi revenea sarcina de a face dovada faptului că ar fi utilizator şi pentru celelalte săli pentru care aceasta a solicitat şi instanţa a obligat-o la plată.

A susţinut că instanţa de apel a apreciat şi interpretat greşit probele administrate, considerând că are calitatea de "utilizator cu orice titlu" al respectivelor spaţii, doar în baza anunţului preluat de pe facebook.

De asemenea, a arătat că partea adversă nu a făcut nicio dovadă că societatea ar fi proprietar al celorlalte săli menţionate în acţiune.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală şi la repararea prejudiciului (art. 1349, art. 1381 şi următoarele C. civ.), în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu şi, mai ales, nu s-a făcut dovada întinderii prejudiciului, astfel încât să se stabilească justeţea reparării acestuia.

Cu referire la sumele pe care intimata-pârâtă pretinde că le datorează şi pentru care s-au solicitat penalităţi de întârziere sau "daune interese", a arătat că partea adversă a emis o autorizaţie licenţă neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental, la data de 5 noiembrie 2014, cu valabilitate până la data de 30 aprilie 2015, după aceasta data nemaifiind eliberată autorizaţie şi nici emise facturi fiscale în format fizic; a achitat sumele aferente autorizaţiei eliberate timp de 2 ani.

A menţionat că, deşi intimata-reclamantă pretinde că ar fi comunicat facturile, în realitate, acestea nu au fost comunicate decât pe mail şi numai pentru sumele pe care deja le-a achitat, neputând fi decontate în această formă, ele trebuind să fie emise şi comunicate fizic, conform dispoziţiilor Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă a precizat că, pentru sumele la a căror plată a fost obligată, prin sentinţa primei instanţe, nu i-a fost comunicată nicio factură, nici fizic şi nici în format electronic, neavând cunoştinţă care sunt sumele pentru care se pretinde plata.

A subliniat că toate facturile care au fost emise şi care i-au fost comunicate, în orice formă, au fost achitate integral, iar, din autorizaţiile neexclusive eliberate de UCMR – ADA şi de Asociaţia Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor, rezultă faptul că deja plăteşte pentru difuzarea publică de fonograme.

În opinia recurentei-pârâte, nu există nicio delimitare, nicio modalitate de calcul, altfel decât arbitrară, în ceea ce priveşte întinderea drepturilor UCMR – ADA, CREDIDAM şi UPFR, intimata-reclamantă neputând pretinde mai mult decât pretind celelalte organisme de gestiune colectivă; se ajunge la o impunere multiplă cu privire la aceleaşi drepturi.

I.9. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală.

Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a arătat că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 din acelaşi act normativ, pe de o parte, fiind reiterate criticile din cererea de recurs din primul ciclu procesual, iar, pe de altă parte, fiind invocate aspecte noi direct în această fază procesuală, care nu au făcut obiectul dezbaterilor în faţa tribunalului sau a curţii de apel.

De asemenea, a arătat că recurenta-pârâtă a formulat critici ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, reluând susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, iar această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea în motivele de casare prevăzute de lege.

Pe fondul căii de atac, a apreciat că recursul este nefondat.

Astfel, faţă de prevederile art. 1 din metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată, prin decizia nr. 784A din data de 26 octombrie 2016 pronunţată, în dosarul nr. x/2016, de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 120/2016, precum şi ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a susţinut că recurenta-pârâtă, având în vedere că este deţinătorul spaţiilor în care îşi desfăşoară activitatea şi unde se găsesc mijloacele tehnice la care se referă normele evocate, are calitatea de utilizator de fonograme sau de reproduceri ale acestora, respectiv de utilizator de opere cinematografice şi de alte opere audiovizuale prin comunicare publică, în sensul Legii nr. 8/1996.

A mai arătat şi că prevederile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 se aplică doar în ceea ce priveşte relaţia cu autorii, iar afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că nu pune muzică la dispoziţia clienţilor săi este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi de practica instanţelor naţionale şi europene.

Intimata-reclamantă a apreciat că motivarea instanţei de apel referitoare la calitatea părţii adverse de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor şi a reproducerilor acestora este justă şi temeinic susţinută de jurisprudenţa europeană citată.

Totodată, a considerat că este eronată şi în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză critica recurentei-pârâte, din perspectiva considerentului 27 al Directivei nr. 2001/29/CE, această directivă neavând legătură cu obiectul cauzei, ci vizează armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, respectiv alte tipuri de drepturi şi nu comunicarea publică a fonogramelor.

A mai arătat şi că textele legale şi metodologice incidente speţei leagă condiţia de utilizator de fonograme prin comunicare publică de calitatea de profesionist care în cadrul activităţii sale comerciale deţine ori foloseşte cu orice titlu spaţii închise sau deschise în care realizează acte de comunicare publică.

În opinia intimatei-reclamante, partea adversă îndeplineşte această triplă condiţie: desfăşoară o activitate comercială în domeniul cazării şi alimentaţiei publice, deţine sub diverse titluri spaţiile ce fac obiectul cauzei şi în aceste spaţii se realizează diverse acte de comunicare publică – legea şi metodologia nu disting dacă efectuarea actelor de comunicare publică se realizează direct de către recurenta-pârâtă sau prin intermediul prepuşilor săi, aspect reţinut inclusiv de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Astfel, a arătat că, în argumentele sale, recurenta-pârâtă face referire tocmai la consumatori, în încercarea de a muta responsabilitatea comunicării publice a fonogramelor asupra propriilor clienţi, de la care încasează sume conform obiectului său de activitate, ceea ce contrazice dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, referitoare la actele de comunicare publică care se pot realiza direct sau indirect.

A menţionat că instanţa de apel, în ceea ce priveşte realizarea în cauză a unor acte de comunicare de către recurenta-pârâtă în spaţiile deţinute, s-a raportat la dispoziţiile legale şi metodologice incidente, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, analizând criteriile, care, potrivit instanţei europene, se impun a fi cercetate pentru a se stabili dacă a existat sau nu un act de comunicare publică.

Apreciind că dispoziţiile legale menţionate trebuie coroborate cu cele ce rezultă din contractul nr. x din data de 30 octombrie 2014 încheiat între părţile prezentului litigiu în vederea obţinerii licenţei neexclusive de utilizare a muzicii, a învederat că nu poate fi avută în vedere afirmaţia recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa restaurantului sau utilizarea acestuia doar ca salon de mic dejun, respectiv nedotarea sa cu mijloace de sonorizare – în anexa la contract, reprezentantul recurentei-pârâte a declarat spaţiile în care se difuzează fonograme în scop ambiental, respectiv: B. şi B., cu moment de începere a activităţii: octombrie 2014.

Făcând referire la dispoziţiile art. 9 din contract, intimata-reclamantă a invocat şi faptul că partea adversă nu a comunicat niciodată o eventuală întrerupere a difuzării de fonograme în scop ambiental în spaţiile declarate de reprezentantul său, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de apel.

A menţionat şi că susţinerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, sunt contrazise şi de celelalte probe administrate în cauză.

Referitor la criticile recurentei-pârâte ce vizează activitatea de comunicare publică ce se desfăşoară în sălile de evenimente, solicită îndepărtarea acestora, ca nefondate, arătând că, din probele administrate, rezultă că recurenta-pârâtă pune la dispoziţia clienţilor săi săli de evenimente dotate cu instalaţii de sonorizare, aspect ce îi avantajează direct, deoarece, în lipsa acestora, eventualii clienţi ar fi obligaţi să achite sume suplimentare pentru a beneficia de o sonorizare a evenimentului pe care îl organizează.

Totodată, a apreciat că împrejurarea că recurenta-pârâtă nu ar fi proprietarul celor trei saloane de evenimente nu înlătură obligaţia acesteia de plată a remuneraţiilor, dacă le foloseşte pentru a organiza evenimente, relevant fiind cine deţine cu orice titlu spaţiile în care se desfăşoară evenimentele în care se folosesc fonograme în scop ambiental – art. 1 din Metodologia ce face obiectul deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016.

În opinia intimatei-reclamante, nu prezintă relevanţă în cauză afirmaţia părţii adverse referitoare la nedatorarea remuneraţiilor pentru aceste spaţii întrucât organizarea evenimentelor desfăşurate în ele aparţine altcuiva, iar contractul prezentat în susţinerea acestei poziţii nu are semnificaţia unui contract de închiriere, obiectul acestuia nefiind închirierea propriilor spaţii comerciale, ci prestarea unor servicii de alimentaţie publică de către recurenta-pârâtă, astfel cum rezultă inclusiv din faptul că preţul acestora este stabilit în funcţie de numărul meniurilor comandate de beneficiarul evenimentului festiv; prin urmare, acest contract nu relevă un caz de exonerare a recurentei-pârâte de la plata remuneraţiei datorate conform Metodologiilor incidente.

A considerat şi că nu pot fi reţinute ca relevante în cauză nici menţiunile din adresa nr. x din data de 7 mai 2018 emisă de M.A.A. – I.P.J. Argeş, acestea vizând existenţa sau nu în spaţiile deţinute de recurenta-pârâtă de "produse purtătoare de drepturi conexe – CD-uri, DVD-uri sau medii stocate tip laptop, memory stick"; pe de o parte, aceste menţiuni prezintă relevanţă doar în cazul reproducerii de fonograme, dar nu şi în cazul comunicării publice în scop ambiental, iar, pe de altă parte, organele de poliţie au menţionat în procesul-verbal situaţia de fapt de la momentul controlului, împrejurare ce nu exclude posibilitate ca, ulterior controlului, recurenta-pârâtă să deţină asemenea produse.

De asemenea, a susţinut şi că, pentru comunicarea publică ambientală, nu este nevoie de deţinerea şi utilizarea unor materiale pentru stocarea fonogramelor.

Intimata-reclamantă a apreciat şi că sunt nefondate şi afirmaţiile recurentei-pârâte conform cărora, deşi camerele pensiunii sunt dotate cu televizoare, "turiştii nu vin în concediu ca să se uite la televizor", motiv pentru care aceasta nu ar avea calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental, susţineri care vin în contradicţie cu practica naţională şi europeană din această materie.

A precizat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat ca realizează un act de comunicare administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear şi al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienţilor săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa.

Totodată, a menţionat şi că, în practica instanţei europene, s-a statuat în sensul că instalarea în interiorul barului sau în camerele de hotel a unor aparate de radio şi/sau televiziune, având semnalul necesar vizionării anumitor canale, accesibile clienţilor hotelului, constituie fapte de comunicare publică, indiferent de tehnica de furnizare a semnalului utilizat.

A subliniat că, potrivit soluţiilor date de instanţa europeană, dotarea spaţiilor deţinute cu instalaţii de sonorizare şi deţinerea instalaţiilor de sonorizare în aceste spaţii prezumă utilizarea fonogramelor în scop ambiental, iar, în speţă, aceasta prezumţie nu a fost răsturnată de către recurenta-pârâtă, fiind chiar confirmată de propriile afirmaţii şi apărări formulate, precum şi de probatoriul administrat.

Intimata-reclamantă a învederat şi că dotarea camerelor cu televizoare cu programe TV prin cablu reprezintă una dintre condiţiile minime obligatorii a standardelor de confort în cazul pensiunilor clasificate cu 4*, cum este cazul pensiunii in discuţie, aceste condiţii fiind prevăzute Anexa nr. l.5 din Normele metodologice din 10 iunie 2013 privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice (de aplicare a H.G. nr. 1267/2010, cu modificările şi completările ulterioare, privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism).

A subliniat că deţinerea certificatului de clasificare sus-menţionat prezumă dotarea camerelor cu televizoare conectate la serviciile de cablu, având în vedere şi dispoziţiile art. 2 din Normele metodologice, potrivit cărora certificatul de clasificare reprezintă documentul eliberat de către instituţia publică centrală responsabilă în domeniul turismului, care reprezintă o formă codificată de prezentare sintetică a nivelului de confort, a calităţii dotărilor şi a serviciilor prestate în cadrul structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi/sau alimentaţie publică.

Totodată, a invocat că, potrivit art. 5 din H.G. nr. 1267/2010, operatorul are obligaţia legală de a comunica, în termen de 30 de zile, orice modificare apărută cu privire la îndeplinirea condiţiilor care au stat la baza eliberării certificatului de clasificare, iar, în speţa de faţă, nu s-a evidenţiat o astfel de situaţie, motiv pentru care susţinerile părţii adverse formulate în apel nu sunt dovedite prin comunicările oficiale presupuse de norma legală din materia prestării serviciilor de turism; acest aspect conferă recurentei-pârâte calitatea de utilizator prin comunicare publică de fonograme şi opere audiovizuale.

În ceea ce priveşte îndreptăţirea celor două categorii de titulari de drepturi la remuneraţiile datorate pentru comunicarea publică de fonograme şi/sau opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, din perspectiva incidenţei/neincidenţei în cauză a dezlegărilor date prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată în caza C-147/19 D., a apreciat că se impune a se observa că aceasta vizează exclusiv situaţia fonogramelor încorporate în opere audiovizuale, aspect reţinut de instanţa de apel în rejudecare; or, aşa cum rezultă din chiar considerentele hotărârii menţionate, "în cazul în care sunt utilizate din nou în mod independent de opera audiovizuală, acestea trebuie considerate fonograme".

Ca atare, a susţinut că aceeaşi fonogramă utilizată/difuzată la TV/radiodifuzată poate fi folosită de sine stătător sau încorporată într-o operă audiovizuală, în primul caz generând remuneraţie echitabilă, iar în cel de-al doilea caz nu.

A precizat că, din declaraţiile de pondere a utilizării fonogramelor, respectiv a operelor audiovizuale în programele unor posturi de televiziune ce fac parte din Lista "F.", a rezultat că respectivele posturi de televiziune radiodifuzează atât fonograme, cât şi opere cinematografice şi alte opere audiovizuale.

Prin urmare, în opinia intimatei-reclamante, comunicarea publică a fonogramelor nu exclude comunicarea publică a operelor audiovizuale şi nici invers, aspect ce naşte în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de plată a remuneraţiilor datorate pentru ambele tipuri de titulari de drepturi.

În plus, a arătat că, în cauza C-147/2019, s-a reţinut că nu este suficient ca o fonogramă să fie utilizata într-o operă audiovizuală pentru a-şi pierde statutul de fonogramă, ci utilizarea (în sensul sincronizării fonogramei în opera audiovizuală) trebuie autorizată de către producătorul de fonograme; doar în atare condiţii, instanţa europeană a reţinut că producătorul se află în poziţia de a-şi exercita dreptul patrimonial în relaţia cu producătorul operei audiovizuale, exclusiv în baza unui contract.

Ca atare, a apreciat că instanţa de apel a constatat în mod corect "că utilizarea fonogramelor se poate realiza şi independent de încorporarea într-o operă audiovizuală, aspect ce conferă acesteia existenţă independentă şi, implicit, conferă titularilor de drepturi producători de fonograme dreptul la remuneraţie echitabilă pentru utilizarea lor prin comunicare publică.

Intimata-reclamantă a mai susţinut şi că, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., se impune înlăturarea motivelor de recurs referitoare la caracterul facultativ al gestiunii operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, respectiv la impactul operelor cinematografice şi al altor opere audiovizuale în programele retransmise de operatorul de cablu şi difuzate în spaţiile deţinute de către recurenta-pârâtă.

A arătat că aceste apărări au fost invocate de către recurenta-pârâtă în prezenta cauză doar prin cererea de recurs formulată în al doilea ciclu procesual, nefiind supuse dezbaterilor şi analizei instanţei de apel,

În plus, a apreciat că aceste susţineri sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, normele metodologice incidente nu fac referire la procentul de opere cinematografice sau alte opere audiovizuale care sunt comunicate public, iar, pe de altă parte, din probatoriul administrat, rezultă că posturile de televiziune cu cea mai mare audienţă au raportat utilizări ale repertoriului gestionat de către C. pe întreaga perioadă dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul referitor la comunicarea sau nu a facturilor, a menţionat că acesta nu a fost reţinut ca întemeiat în decizia de casare şi nici nu a făcut obiectul judecaţii în apelul de după casare, motiv pentru care şi acest motiv de recurs este nul.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, susţinând că a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-reclamantă.

În esenţă, a subliniat că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a interpretat greşit şi mult prea extensiv legea, iar societatea nu are calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental şi, implicit, nu are nici calitatea de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi subiect al obligaţiilor stabilite prin Legea nr. 8/1996, respectiv de art. 13 lit. f) din acest act normativ.

Totodată, cu privire la împrejurarea că a invocat pentru prima dată în această fază procesuală aspecte legate de caracterul facultativ al gestiunii exercitate în cazul comunicării publice a operelor audiovizuale, a arătat că această împrejurare se datorează faptului că abia în faţa curţii de apel, în rejudecare, intimata-reclamantă a pretins că are dreptul să colecteze drepturi conexe ce decurg din comunicarea de opere cinematografice ca împuternicit al C..

Recurenta-pârâtă a solicitat şi înlăturarea apărărilor formulate de către partea adversă prin raportare la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, subliniind că tocmai aceste dispoziţii legale au fost greşit aplicate de către instanţa de apel, care a avut în vedere premise false şi s-a raportat la planşele foto în care erau prezentate, pe lângă instrumentele muzicale ale unor formaţii ce prestau pentru terţii care îşi desfăşurau evenimentele în sălile pe care le-a pus la dispoziţie, şi nişte boxe audio, ce aparţineau, în realitate, tot acelor formaţi vocal-instrumentale.

A susţinut că simpla prezenţă a unor boxe audio – care, oricum, nu îi aparţineau – nu este de natură a valida premisa difuzării de fonograme în scop comercial şi ambiental.

I.10. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 16 februarie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471¹ alin. (5) C. proc. civ., a fost acordat termen de judecată la data de 16 mai 2023.

La acel termen de judecată Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de H. în interesul recurentei-pârâte A. S.R.L., reţinând că nu sunt întrunite în totalitate condiţiile de admisibilitate ale acesteia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în sensul că, deşi cererea a fost formulată într-un proces care se află în curs de desfăşurare, totuşi H. nu justifică un interes propriu în soluţionarea prezentei cauze, chiar dacă obiectivul asociaţiei este acela de a se asigura că utilizatorii operelor protejate au acces la lucrări la tarife proporţionale cu valoarea economică a acestora.

Totodată, Înalta Curte, faţă de cele arătate de către intimata-reclamantă, a luat act că partea nu invocă o veritabilă excepţie de nulitate a recursului, ci solicită înlăturarea acelor susţineri care vizează situaţia de fapt şi, după ce părţile au formulat concluzii verbale asupra recursului, a reţinut cauza în pronunţare.

Pronunţarea asupra recursului a fost amânată succesiv la data de 30 mai 2023, la data de 6 iunie 2023 şi apoi la data de 13 iunie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă, care şi-a întemeiat calea de atac promovată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulează şi critici prin care tinde la susţinerea unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt şi a unei aprecieri eronate a probelor, aspecte care, însă, nu intră sub cenzura instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate, pe baza criticilor susţinute de parte, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte vor fi analizate numai în măsura în care prin acestea sunt susţinute chestiuni prin care se invocă faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor legale incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios şi nu tind a determina o verificare a situaţiei de fapt sau a relevanţei probelor administrate.

Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare, s-a reţinut că pretenţiile intimatei-reclamante vizează remuneraţia unică echitabilă la care sunt îndreptăţiţi producătorii de fonograme, precum şi remuneraţia datorată autorilor de opere audiovizuale.

S-a statuat că, în speţă, Metodologia aplicabilă în cazul comunicării publice de fonograme sau a reproducerilor acestora, ce reglementează remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme este cea stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din data de 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, publicată în Monitorul Oficial al României în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 120/2016.

În ceea ce priveşte comunicarea publică de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, s-a constatat că Metodologia ce reglementează remuneraţia cuvenită, pentru acest tip de utilizare, titularilor drepturilor de autor asupra acestor opere – pe care o colectează tot intimata-reclamantă din prezenta cauză – este cea publicată în Monitorul Oficial al României în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 173/2017.

Admiţând recursul pârâtei şi casând decizia atacată, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, urmând ca aceasta, odată cu stabilirea situaţie de fapt, în acord cu cele două Metodologii aplicabile în cauză, să cerceteze şi îndreptăţirea titularilor la plata remuneraţiei pentru fiecare tip de comunicare publică eventual efectuată de către recurenta-pârâtă, prin prisma dezlegărilor cu caracter obligatoriu din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-147/19 D. şi a considerentelor deciziei de casare.

Rejudecând, după casare, în limita motivelor de apel, respectiv a statuărilor obligatorii din decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că ansamblul probator administrat la dosarul cauzei, coroborat cu dispoziţiile din Metodologiile aplicabile speţei, este de natură a proba calitatea de utilizator a recurentei-pârâte, precum şi comunicarea publică de fonograme şi de opere audiovizuale efectuată de către aceasta.

Raportat la dezlegările instanţei europene date prin hotărârea pronunţată în cauza C-147/19 D., reţinând situaţia concretă a speţei şi probatoriul administrat, a apreciat că s-a născut în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de plată a remuneraţiei pentru ambele tipuri de titulari de drepturi, comunicarea publică a fonogramelor neexcluzând comunicarea publică a operelor audiovizuale şi nici invers.

Printr-un prim motiv de recurs, în esenţă, apreciind că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale Metodologiilor aferente – în special a prevederilor art. 13 lit. f) din lege –, recurenta-pârâtă a susţinut că nu datorează sumele solicitate de partea adversă, nefiind subiect al acestor dispoziţii legale, întrucât, contrar celor reţinute de către curtea de apel, nu are calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental şi, implicit, nici pe aceea de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor.

A susţinut că motivarea instanţei de apel în sensul că enumerarea unei activităţi în Metodologie determină automat concluzia utilizării (respectiv a calităţii de utilizator) este greşită, fără legătură cu realitatea şi neconformă cu cele statuate prin jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Contrar acestei afirmaţii, Înalta Curte constată că, pe de o parte, cele reţinute prin decizia recurată sub acest aspect relevă o aplicare corectă a normelor de drept material incidente speţei – pct. 1 din Metodologia publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016 şi modificată prin decizia civilă nr. 784A din data de 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi pct. A din Tabelul anexă la aceasta, respectiv pct. 1-3 din Metodologia publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 173/2007 –, prevederi enunţate în considerentele deciziei recurate, iar, pe de altă parte, analiza realizată de către instanţa de apel respectă coordonatele impuse de jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, după ce, faţă de cele reglementate de cele două Metodologii incidente în cauză, precum şi de cele ce rezultă din probele administrate, a constatat că se validează ipoteza potrivit căreia recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, precum şi comunicarea publică realizată de către aceasta, curtea de apel a procedat la verificarea criteriilor impuse de jurisprudenţa instanţei europene prin raportare la sensul reţinut prin aceasta noţiunilor de "utilizator" şi, respectiv, de "comunicare publică".

A considerat relevantă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (camera a treia) din data de 15 martie 2012 dată în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei şi Attorney General, care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE, şi a arătat că jurisprudenţa evocată se referă în mod particular la situaţia hotelierilor care amplasează în camerele de hotel sau în alte spaţii astfel de dispozitive, dar, mutatis mutandis, aceste dezlegările ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt aplicabile şi în cauza de faţă.

De asemenea, a arătat că, în cauza C-162/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut şi că utilizatorul care foloseşte dispozitive ce difuzează un semnal radio are obligaţia de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remuneraţie echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.

Ca atare, a apreciat şi că recurenta-pârâtă, în calitate de deţinător al spaţiilor în care îşi desfăşoară activitatea şi unde se găsesc instalate mijloacele tehnice la care se referă norma evocată, are şi calitatea de utilizator de fonograme sau reproduceri ale acestora, respectiv utilizator de opere audiovizuale prin comunicare publică în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, care a observat că, din probele administrate de intimata-reclamantă, rezultă că în spaţiile respective există instalaţii de sonorizare.

Totodată, instanţa de apel, pentru a determina dacă a existat sau nu o comunicare publică din partea recurentei-pârâte, a procedat la analiza criteriilor cu privire la care jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că este necesar să fie verificate într-o atare analiză, reţinând în acest sens cele statuate prin hotărârea dată în cauza C-135/2010.

Cu privire la cerinţa unui public "nou", instanţa de apel a reţinut că este rezonabil a considera că, în speţa de faţă, clienţii unei pensiuni pot fi atât persoane care primesc serviciile în mod repetitiv şi frecvent, cât şi persoane care se află acolo pentru prima dată, în mod întâmplător şi excepţional, astfel că se poate aprecia publicul ca fiind un public nou, în sensul jurisprudenţei evocate.

În privinţa caracterului lucrativ al comunicării publice, a constatat că, în cazul clienţilor unei pensiuni, acest criteriu este îndeplinit, deoarece, chiar dacă aceştia aleg respectivul spaţiu în funcţie de calitatea şi preţul serviciilor prestate acolo, condiţiile ambientale ale aşteptării prestării acestor servicii prezintă o importanţă ce nu poate fi ignorată în contextul analizat; astfel, accesarea serviciilor se face, de principiu, în scop voluptuar şi voluntar, întreaga şedere în locul respectiv fiind menită a crea clientului o stare de bine, în care ambientul prezintă relevanţă.

Din perspectiva legalităţii hotărârii, Înalta Curte constată că, în cauză, în baza probelor administrate (contractul nr. x/2014, fotografiile realizate de inspectorul intimatei-reclamante, extrase de pe internet referitoare la serviciile oferite de recurenta-pârâtă, procesul-verbal întocmit cu ocazia verificărilor realizate de inspectorul intimatei-reclamante), s-a reţinut efectuarea unor acte de comunicare publică de fonograme/prestaţii din domeniul audiovizual, pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noţiunii de comunicare publică, respectiv: existenţa unui act de comunicare pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea publică a unei opere protejate, caracterul nou al publicului şi caracterul lucrativ al comunicării.

Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit.

În ceea ce priveşte primul criteriu, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acţioneze în mod deliberat, dar şi că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care clienţii nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective.

Or, potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, recurenta-pârâtă deţine spaţii în care desfăşoară activităţi care, prin natura lor, presupun şi comunicarea publică, spaţii care sunt prevăzute ca atare în Metodologia aplicabilă.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-162/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat noţiunile de utilizator şi comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare şi/sau la radiouri instalate în camerele de hotel şi a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că o intervenţie efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienţilor săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor. Or, clasificarea pe stele a unităţilor de cazare se realizează ţinând seama inclusiv de dotarea acestor unităţi cu televizoare şi asigurarea semnalului.

În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, şi este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local şi, în final, asupra rezultatelor sale economice (hotărârile SGAE şi Football Association Premier League şi alţii).

Este nefondată susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia în speţă nu sunt aplicabile statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinse în hotărârea pronunţată în cauza C-162/10, interpretarea dată acestora de parte nefiind una conformă cu dezlegările instanţei europene, sintagma "şi/sau" referindu-se atât la ipoteza instalării televizoarelor şi a aparatelor de radio, cât şi la cea în care există montate doar televizoare sau doar aparate de radio.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că, instanţa de apel a reţinut calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al Metodologiilor aplicabile speţei (astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare), respectiv de deţinătoare a unor spaţii în care realizează acte de comunicare publică pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă, care au fundamentat prezumţia utilizării operelor gestionate colectiv de către intimata-reclamantă, nerăsturnată de recurenta-pârâtă.

Calitatea de utilizator prin efectul comunicării publice în spaţiile deţinute de recurenta-pârâtă a rezultat şi din aprecierea globală a situaţiei de fapt concrete şi a compatibilităţii acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-135/2010, SCF Consorzio Fonografici/Marco Del Corso), curtea de apel realizând o analiză individuală a criteriilor reţinute de către instanţa europeană, dar şi în interacţiune unele cu celelalte, ajungând, astfel, în mod legal la concluzia că activitatea recurentei-pârâte denotă o comunicare publică a fonogramelor în scop ambiental şi a operelor audiovizuale, cu consecinţa naşterii în sarcina sa a obligaţiei de a achita remuneraţia echitabilă datorată pentru această utilizare.

Considerentele deciziei recurate sub acest aspect relevă îndeplinirea obligaţiei ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, aşa cum a fost consacrată prin hotărârea dată în Cauza C14-83 Von Colson şi Kamann, reţinută constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv respectarea principiului interpretării conforme, astfel cum a fost relevat în cauzele C-282 Maribel Dominguez, C-212/04 Konstantinos Adeneler şi alţii şi C-378/07 - Angelidaki şi alţii ("principiul interpretării conforme impune în plus ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.").

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora instanţa de apel a reţinut în mod greşit calitatea sa de utilizator, citând eronat din Metodologie şi neavând în vedere că dispoziţiile acesteia nu se referă la deţinerea de spaţii în care se realizează acte de comunicare publică, ci vizează comunicarea publică efectuată în respectivele spaţii de chiar persoana juridică, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt de natură a determina concluzia nelegalităţii hotărârii atacate, în condiţiile în care instanţa de apel a ajuns la această concluzie verificând dacă, potrivit normelor dreptului intern şi a celor statuate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se poate reţine în chiar persoana recurentei-pârâte calitatea de utilizator, respectiv efectuarea de către aceasta a unor acte de comunicare publică.

Recurenta-pârâtă a criticat concluzia instanţei de apel, reluând şi susţinerile formulate anterior, pe parcursul litigiului, în sensul că nu difuzează muzică în scop ambiental şi nu organizează evenimente în saloanele în discuţie, pe care doar le pune la dispoziţia terţilor.

Or, aceste afirmaţii invocă un aspect de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care recurenta-pârâtă tinde la reevaluarea şi schimbarea situaţie de fapt reţinute în cauză, ceea ce nu intră în competenţa instanţei de recurs, ci a celor de fond.

Nu poate fi supusă analizei nici critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că unităţile sale au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental/prestaţii din domeniul audiovizual, conform referatului inspectorului intimatei-reclamante, a fotografiilor existente la dosar, a procesului-verbal întocmit de inspectorul intimatei-reclamante, a contractului menţionat şi a extraselor de pe internet referitoare la serviciile oferite, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, în această fază procesuală, nu se poate proceda la reapreciere a probelor administrate în cauză, operaţiune care ar presupune verificarea temeiniciei şi nu a legalităţii deciziei recurate, ceea ce nu este permis având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, exced competenţei prezentei instanţe, nereprezentând veritabile motive de recurs care să vizeze decizia atacată (care reprezintă obiectul recursului), nemulţumirile exprimate de către recurenta-pârâtă cu privire la Metodologiile incidente speţei (partea susţinând că acestea nesocotesc regulile de concurenţă ale Uniunii Europene precum şi că trebuie să fie renegociate în raport de cele statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-147/19 D. şi ţinându-se cont de gradul de ocupare al camerelor), precum şi afirmaţia că organismele de gestiune colectivă încălca normele privitoare la concurenţă şi prevederile Directivei Europene nr. 2001/29/CE privind societatea informaţională.

A mai invocat recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel a interpretat greşit art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 republicată, însă nu a adus critici concrete şi punctuale de nelegalitate care să privească raţionamentul instanţei de apel sub acest aspect, ci doar a apreciat că interpretarea s-a realizat într-un sens mult prea larg, astfel că, instanţa de recurs nu poate proceda la o analiză a legalităţii hotărârii recurate din această perspectivă.

Totodată, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a afirmat că, în ceea ce priveşte comunicarea publică a operelor audiovizuale, gestiunea colectivă este facultativă, iar partea adversă, în calitate de reprezentant al lui C., trebuie să pună la dispoziţie, conform art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996, repertoriul gestionat şi documentele care certifică existenţa mandatelor titularilor de drepturi de autor.

Or, susţinerea recurentei-pârâte nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel prin decizia atacată cu recurs, nefiind invocată, în cauză, până la acest moment, deşi, contrar susţinerilor părţii, această apărare putea fi formulată încă de la începutul procesului, în contextul în care pretenţiile intimatei-reclamante, deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, au vizat şi plata remuneraţiei reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spaţiile deţinute de recurenta-pârâtă cu orice titlu.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată în ceea ce priveşte cele reţinute cu privire la incidenţa dezlegărilor date prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-147/19 D., susţinând că, întrucât, prin echipamentele TV amplasate în camerele de hotel, comunică exclusiv opere audiovizuale care pot avea sau nu încorporate fonograme, hotărârea anterior menţionată este pe deplin aplicabilă în speţă şi a subliniat că nu comunică fonogramele încorporate în respectivele opere audiovizuale independent de acestea.

În ceea ce priveşte incidenţa hotărârii pronunţate în cauza C-147/19 D., instanţa de apel a apreciat că analiza Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizează exclusiv situaţia fonogramelor încorporate în opera audiovizuală şi a arătat că utilizarea fonogramelor se poate realiza şi independent de încorporarea în opera audiovizuală, aspect ce conferă acesteia o existenţă independentă şi, implicit, conferă titularilor de drepturi producători de fonograme dreptul la remuneraţie echitabilă pentru utilizarea lor prin comunicare publică.

A constatat că la dosarul cauzei au fost depuse declaraţiile de pondere a utilizării fonogramelor, respectiv a operelor audiovizuale în programele unor posturi de televiziune care fac parte din Lista "F." care este obligatorie pentru operatorii de cablu, potrivit art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi, totodată, a apreciat că posturile de televiziune incluse în lista "F." difuzează atât fonograme, cât şi opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, astfel încât comunicarea publică a fonogramelor nu exclude comunicarea publică a operelor audiovizuale şi nici invers, aspect ce naşte în sarcina apelantei obligaţia de plată a remuneraţiei pentru ambele tipuri de titulari de drepturi.

Faţă de cele reţinute în considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anterior evocate (considerentele 45 şi 55), a constatat că nu este suficient ca o fonogramă să fie utilizată într-o operă audiovizuală pentru a-şi pierde statutul de fonogramă, ci utilizarea trebuie autorizată de producătorul de fonograme.

Astfel, a apreciat că distincţia dintre fonogramă şi opera audiovizuală trebuie realizată exclusiv în temeiul contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de apelantă şi producătorii de fonograme care şi-au dat acceptul pentru sincronizarea propriilor fonograme în operele audiovizuale, însă numai sub condiţia depunerii acestor convenţii de către recurenta-pârâtă, cu indicarea fonogramelor încorporate în operele audiovizuale şi a emisiunilor sau producţiilor audiovizuale difuzate.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată în cauza C-147/19 D., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 şi articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remuneraţia echitabilă unică, vizată la aceste dispoziţii, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

A mai reţinut şi că fonogramele nu pot fi utilizate [într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală] decât prin încheierea de acorduri contractuale adecvate, ţinând seama în mod corespunzător de drepturile producătorilor de fonograme prevăzute în [E.]. În cazul în care sunt utilizate din nou în mod independent de opera audiovizuală, acestea trebuie considerate fonograme.

Totodată, a avut în vedere că încorporarea fonogramelor în discuţie în litigiul principal în operele audiovizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile, iar, pe de altă parte, nu s-a susţinut nicidecum că aceste fonograme sunt utilizate din nou în mod independent de opera audiovizuală în care au fost încorporate.

În condiţiile anterior reţinute, a apreciat că este necesar să se considere că o înregistrare audiovizuală care conţine fixarea unei opere audiovizuale nu poate fi calificată drept fonogramă în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 sau al articolului 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115.

A constatat că Directivele nr. 92/100 şi 2006/115 urmăresc să asigure continuitatea activităţii creatoare şi artistice a autorilor şi artiştilor interpreţi sau executanţi, prevăzând o protecţie juridică armonizată care garantează posibilitatea de a primi un venit corespunzător şi de a amortiza investiţii şi în acest fel de a permite realizarea unui echilibru adecvat între interesele artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme de a obţine o remuneraţie pentru difuzarea unei fonograme determinate şi interesele terţilor de a putea difuza această fonogramă sau de a o comunica public în condiţii rezonabile; aceste obiective trebuie atinse prin încheierea, cu ocazia încorporării fonogramelor sau a reproducerilor acestor fonograme în operele audiovizuale în cauză, de aranjamente contractuale corespunzătoare între titularii drepturilor asupra fonogramelor şi producătorii unor asemenea opere, aşa încât remuneraţia drepturilor conexe asupra fonogramelor cu ocazia unei asemenea încorporări să fie realizată prin intermediul unor atari aranjamente contractuale.

Prin urmare, faţă de cele redate anterior din cuprinsul considerentelor hotărârii instanţei europene, curtea de apel a reţinut în mod corect că distincţia dintre fonogramă şi opera audiovizuală se realizează în raport de existenţa/inexistenţa contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte şi producătorii de fonograme.

Ca atare în lipsa încheierii unui aranjament contractual corespunzător între titularii drepturilor asupra fonogramelor şi producătorii operelor audiovizuale, ne află în ipoteza unei utilizării a fonogramelor independent de încorporarea în opera audiovizuală, cu consecinţa naşterii obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile în favoarea producătorilor de fonograme, pentru utilizarea lor prin comunicare publică.

Criticile recurentei-pârâte privind valoarea probantă dată Listei "F." nu vizează legalitatea hotărârii recurate, ci aprecierea probelor de către instanţa de apel, aspect de temeinicie a deciziei, astfel că nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege şi, prin urmare, nici supuse analizei instanţei de recurs.

Pentru acelaşi motiv, nu pot primi eficienţa urmărită de parte nici susţinerile recurentei-pârâte prin care aceasta a criticat decizia recurată arătând că, în lipsa oricărei dovezi, instanţa de apel a considerat că este proprietarul sau deţinătorul a mai mult decât o pensiune de 4 stele cu 12 camere, cu o sală de mese pentru mic dejun şi un salon de evenimente, în condiţiile în care celelalte spaţii sunt proprietatea altor societăţi.

Or, prin această critică recurenta-pârâtă tinde a obţine stabilirea unei noi situaţii de fapt, diferită de cea reţinută de către instanţa de apel, printr-o reapreciere a probelor depuse la dosar, conduită care nu este permisă, aşa cum s-a mai arătat, în faza procesuală a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu poate determina concluzia existenţei unui element de nelegalitate a hotărârii recurate nici motivul de recurs prin care recurenta-pârâtă a pretins încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1381 şi următoarele C. civ., în contextul în care nu s-a făcut dovada prejudiciului şi a întinderii acestuia, astfel încât să se stabilească justeţea reparării lui.

Astfel, deşi a susţinut nesocotirea normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, recurenta-pârâtă, pe de o parte, a invocat tot un aspect de netemeinicie a hotărârii instanţei de apel, vizând întinderea prejudiciului, iar, pe de altă parte a reluat susţinerile formulate prin cererea anterioară de recurs, în aceeaşi modalitate, care a fost apreciată ca nerespectând standardele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, reluând afirmaţiile privind culpa intimatei-reclamante (pentru neplata remuneraţiilor) ca urmare a faptului că nu a emis facturile fiscale, după expirarea autorizaţiei/licenţei neexclusive şi făcând referire în mod generic la dispoziţiile Codul fiscal, fără a indica în concret care dintre aceste prevederi au fost nesocotite şi în ce fel de către instanţa de apel şi fără a aduce vreo critică de nelegalitate deciziei recurate prin raportare la dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pretins a fi încălcate, recurenta-pârâtă face ca prezenta instanţă de recurs să se afle în imposibilitate de a analiza aceste susţineri.

În plus, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu a mai analizat aspectul privind culpa intimatei-reclamante pentru lipsa emiterii facturilor fiscale, având în vedere statuările obligatorii din decizia de casare pentru instanţa învestită cu rejudecarea apelului, instanţa supremă înlăturând criticile referitoare la această susţinere.

În final, Înalta Curte reţine că, în prezentul litigiu, nu prezintă niciun fel de relevanţă conduita pe care alte organisme de gestiune colectivă o au în relaţia cu recurenta-pârâtă, raportul juridic dedus judecăţii fiind doar cel dintre părţile implicate în prezenta cauză, pricină ce trebuie analizată prin prisma situaţiei concrete asupra căreia poartă litigiul.

Prin urmare, pentru toate considerentele expuse, reţinând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 491 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă A. S.R.L., astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON (dovedite prin facturile din data de 10 februarie 2023, din data de 5 mai 2023 şi din data de 5 mai 2023, precum şi ordinele de plată cu care au fost achitate sumele menţionate în cuprinsul acestora), reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de cererea recurentei-pârâte, de complexitatea cauzei şi de activitatea desfăşurată de avocatul intimatei-reclamante, precum şi ţinând seama de împrejurarea că pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.