Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27.02.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B.. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. S.A., E. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci:

- anularea mărcilor naţionale x/2010 "F.", x/2010 "F.", x/2011 "F." aparţinând pârâtei D. S.A. şi MN x/2012 "G." aparţinând pârâtei E. S.A. pentru toate produsele din clasa 32 pentru care beneficiază de protecţie;

- să se constate faptul că s-a încălcat dreptul de folosire exclusivă asupra mărcii anterioare comunitare tridimensionale, x înregistrată din data de 24 iunie 2008 pentru produse din clasele 5 şi 32 conform Clasificării de la Nisa şi asupra dreptului de autor deţinut cu privire la reprezentarea grafică a buteliei comercializate şi protejate sub denumirea x;

- să se dispună obligarea pârâtelor la încetarea imediată a folosirii semnului reprezentând forma grafică a ambalajului buteliei comercializate sub denumirea F., formă similară cu marca comunitară x ce reprezintă reproducerea grafică a buteliei x. în acest sens solicită obligarea la încetarea imediată a următoarelor acţiuni, prezentate cu titlu exemplificativ: oferirea de produse, publicitatea (prin internet sau prin orice altă metodă, inclusiv prin afişarea semnului la intrarea în magazine, pe pereţii magazinului, aplicarea pe materialele consumabile gen sacoşe, pungi, hârtie de ambalat, cutii etc.), fabricarea de produse, stocarea sau depozitarea, distribuirea, livrarea, comercializarea sau oferirea spre comercializare (prin orice metodă: tradiţională, door-to-door, prin internet, casa de comenzi etc.), promovarea de produse sau servicii, utilizarea semnului pe documente de afaceri ori în corespondenţa, importul sau exportul de produse;

- să se dispună obligarea pârâtelor să retragă de pe piaţă toate produsele ce aduc atingere mărcilor reclamantei şi să distrugă pe cheltuiala lor toate ambalajele ce poartă reproducerea grafică a mărcii tridimensionale, iar, în cazul în care pârâta nu va aduce la îndeplinire această dispoziţie, să fie încuviinţată luarea acestor măsuri de către reclamanţi pe cheltuiala pârâtei;

- să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor, a hotărârii pronunţate, prin intermediul a trei cotidiane de circulaţie naţională;

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

Obiectul cererii incidentale

Prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 20.04.2015, pârâta E. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu B.., decăderea acesteia din drepturile conferite de marca comunitară tridimensională nr. x.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 569/12 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe cererea principală, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pe capetele 2-6 din cererea principală şi a respins aceste capete de cerere faţă de acest pârât ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea principală şi a dispus anularea mărcilor naţionale x/2010 "F."; x/2010,F."; x/2011 "F." aparţinând pârâtei D. S.A. şi a mărcii naţionale MN x/2012 "G." aparţinând pârâtei E. S.A. pentru produsele din clasa 32. Totodată, a constatat încălcarea dreptului de folosire exclusivă asupra mărcii comunitare tridimensionale x înregistrată din data de 24 iunie 2008 pentru produse din clasele 5 şi 32 conform Clasificării de la Nisa şi asupra dreptului de autor deţinut cu privire la reprezentarea grafică a buteliei comercializate şi protejate sub denumirea "x" şi a obligat pe pârâtele D. S.A. şi E. S.A. la încetarea imediată a folosirii semnului reprezentând forma grafică a ambalajului buteliei comercializate sub denumirea F. pentru oferirea de produse, publicitatea (prin internet sau prin orice altă metodă, inclusiv prin afişarea semnului la intrarea în magazine, pe pereţii magazinului, aplicarea pe materialele consumabile gen sacoşe, pungi, hârtie de ambalat, cutii etc), fabricarea de produse, stocarea sau depozitarea, distribuirea, livrarea, comercializarea sau oferirea spre comercializare sau exportul de produse; precum şi să retragă de pe piaţă toate produsele ce aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială ale reclamanţilor şi să distrugă pe cheltuiala lor toate ambalajele ce poartă reproducerea grafică a mărcii tridimensionale x. De asemenea, a dispus publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor D. S.A. şi E. S.A., a hotărârii prin intermediul a trei cotidiane de circulaţie naţională.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă E. S.A.

A obligat pe pârâtele D. S.A. şi E. S.A. la 300 RON şi 2.192,57 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 580/16.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării încălcării dreptului de folosire exclusivă asupra mărcii comunitare tridimensionale x înregistrate la 24.06.2008 pentru produse din clasele 5 şi 32 conform Clasificării de la Nisa; a respins petitul întemeiat pe dreptul de autor, ca nefondat; a păstrat în rest sentinţa.

Hotărârea instanţei de recurs în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2044/12.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei menţionate; a admis recursul declarat de pârâte împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la încălcarea mărcii comunitare x, precum şi cu privire la cererea reconvenţională; a menţinut soluţia referitoare la respingerea capătului de cerere întemeiat pe dreptul de autor.

Hotărârile instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din data de 10.02.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de intimatele-reclamante A., B. şi C..

Prin decizia nr. 963/16.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat că A. şi C. nu au calitate de intimaţi-reclamanţi în rejudecarea apelului după casare.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi C. ca neîntemeiată.

A admis apelul declarat de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 569/12.05.2016, pe care a schimbat-o în sensul că:

A respins cererea principală ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvenţională şi a dispus decăderea reclamantei B.. din drepturile conferite de marca comunitară nr. x pentru produsele ape minerale pentru uz medical din clasa 5 şi băuturi carbogazoase, ape minerale şi apă de masă din clasa 32.

A menţinut dispoziţiile de respingere a cererii de decădere pentru produsul apă de izvor din clasa 32.

Calea de atac formulată în cauză

Reclamanta B. şi pârâtele D. S.A. şi E. S.A. au declarat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

I. Recurenta-reclamantă B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 963/16.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021 pronunţate în acelaşi dosar, după cum urmează:

1. Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, s-au susţinut următoarele:

- în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins ca "inadmisibilă" cererea sa de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate, în timp ce motivarea oferită în cadrul încheierii din 10 februarie 2021 tinde mai degrabă la o respingere a cererii ca "nefondată"; este uşor de sesizat că nu se detaliază în cadrul acestei încheieri asupra vreunui motiv de inadmisibilitate a cererii;

- încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 10 februarie 2021 este în fapt nemotivată, fiind aplicabil art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. astfel, instanţa nu a răspuns clar susţinerilor sale din cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nu a explicat într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat;

- Curtea de Apel Bucureşti a redactat în mod formal o anumită motivare, dar în cadrul acestei motivări se observă că instanţa a furnizat în mod direct răspunsul la întrebările adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără a menţiona care este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe care se întemeiază aceste răspunsuri; argumentul său esenţial pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost acela că în prezentul dosar este vorba de mărci tridimensionale şi că nu există hotărâri anterioare ale Curţii care să fi stabilit cum se face analiza similarităţii în cazul mărcilor 3D; Curtea de Apel Bucureşti a oferit în schimb propriul răspuns la întrebările sale, fără nicio motivare în afară de propria convingere;

- în mod similar, în cazul întrebărilor preliminare pe care le-a formulat pentru lămurirea întinderii sectorului relevant în funcţie de care se apreciază caracterul distinctiv ai unui element al mărcii, ca aspect în cadrul analizei riscului de confuzie, Curtea de Apel Bucureşti nu explică pentru ce motive ar fi aplicabile tale quale hotărârile citate (C-173/04 şi C-281/01), care analizează problema sesizată, dar din altă perspectivă, şi anume în contextul analizei motivului de refuz absolut referitor la semnele lipsite de orice caracter distinctiv.

În acest context, recurenta – reclamantă a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (3) lit. b) şi art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE") şi art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unor declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 TUE, o nouă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere că argumentele prezentate anterior nu au fost analizate în apel.

Apreciază că răspunsurile pe care le poate oferi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la întrebările preliminare formulate sunt relevante pentru judecarea recursului.

Precizează că întrebările preliminare pe care le propune sunt legate de interpretarea dreptului Uniunii Europene aplicabil cauzei şi, în mod particular, a art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (în continuare, Directiva 2008/95/CE), respectiv:

Cu relevanţă pentru capătul de cerere în anularea mărcilor naţionale x/2010 "F.", x/2010 "F.", x/2011 "F." şi MN x/2012 "G." aparţinând intimatelor-pârâte:

Întrebarea nr. 1:

Articolul 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE trebuie interpretat în sensul că evaluarea similarităţii dintre mărcile aflate în conflict se va baza numai pe reprezentarea grafică a semnelor, astfel cum este inclusă în cererea de marcă, sau o excepţie este permisă în cazul mărcilor tridimensionale prin luarea în considerare şi a reproducerilor fizice ale mărcilor în discuţie (de exemplu, prin produsele corespondente de pe piaţă), după ce se stabileşte că trăsăturile caracteristice ale reproducerilor fizice sunt aceleaşi cu cele din reprezentarea grafică a semnelor, astfel cum este inclusă în cererea de marcă?

Sau, cu alte cuvinte, este permis ca, în aplicarea art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, în circumstanţe similare celor din prezenta cauză, la compararea unor mărci tridimensionale depuse la înregistrare sub forma unor imagini bidimensionale, să fie luate în considerare şi reproduceri fizice ale mărcilor în discuţie (de exemplu, prin produsele corespondente de pe piaţă), după ce se stabileşte că trăsăturile caracteristice ale reproducerilor fizice sunt aceleaşi cu cele din reprezentarea grafică a semnelor, astfel cum este inclusă în cererea de marcă?

Întrebarea nr. 2:

Articolul 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE trebuie interpretat în sensul că, în evaluarea riscului de confuzie între mărcile aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii anterioare se va determina doar în relaţie cu produsele incluse în cererea de marcă sau se poate face o extindere a analizei şi în privinţa altor produse?

În caz afirmativ, care sunt condiţiile/caracteristicile pe care aceste "alte produse" trebuie să le îndeplinească pentru a fi luate în considerare la determinarea caracterului distinctiv al mărcii anterioare şi pentru a se respecta principiul specialităţii mărcii?

Sau, cu alte cuvinte, este permis ca, în aplicarea art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, în circumstanţe similare celor din prezenta cauză, în evaluarea riscului de confuzie dintre mărcile aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii anterioare depuse pentru "ape aerate, ape minerale (băuturi), ape de masă, ape de izvor" să fie determinat de asemenea prin raportare la produse de alt tip, precum "băuturi alcoolice" sau "produse farmaceutice"?

Cu relevanţă pentru capetele de cerere în contrafacerea mărcii europene x:

Întrebarea nr. 3:

Articolul 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE trebuie interpretat în sensul că evaluarea similarităţii dintre o marcă înregistrată tridimensională şi produsele identificate pe piaţă şi care încalcă drepturile asupra mărcii se va baza numai pe reprezentarea grafică a mărcii, astfel cum este inclusă în cererea de marcă, sau o excepţie este permisă în cazul mărcilor tridimensionale prin luarea în considerare şi a reproducerilor fizice a mărcii în discuţie (de exemplu, prin produsele corespondente de pe piaţă), după ce se stabileşte că trăsăturile caracteristice ale reproducerilor fizice sunt aceleaşi cu cele din reprezentarea grafică a mărcii, astfel cum este inclusă în cererea de marcă?

Sau, cu alte cuvinte, este permis ca, în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, în circumstanţe similare celor din prezenta cauză, în compararea unei mărci tridimensionale depuse la înregistrare sub forma unei imagini bidimensionale cu anumite produse identificate pe piaţă şi care încalcă drepturile asupra mărcii, să fie luate în considerare şi reproduceri fizice ale mărcii în discuţie (de exemplu, prin produsele corespondente de pe piaţă), după ce se stabileşte că trăsăturile caracteristice ale reproducerilor fizice sunt aceleaşi cu cele din reprezentarea grafică a mărcii, astfel cum este inclusă în cererea de marcă?

Întrebarea nr. 4:

Articolul 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE trebuie interpretat în sensul că în evaluarea riscului de confuzie dintre o marcă înregistrată şi un semn care încalcă drepturile asupra mărcii, caracterul distinctiv al mărcii anterioare se va determina doar în relaţie cu produsele incluse în cererea de marcă sau se poate face o extindere a analizei şi în privinţa altor produse?

Sau, cu alte cuvinte, este permis ca, în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, în circumstanţe similare celor din prezenta cauză, în evaluarea riscului de confuzie dintre o marcă înregistrată şi un semn care încalcă drepturile asupra mărcii, caracterul distinctiv al mărcii anterioare depuse pentru "ape aerate, ape minerale (băuturi), ape de masă, ape de izvor" să fie determinat de asemenea prin raportare la produse de alt tip, precum "băuturi alcoolice" sau "produse farmaceutice"?

2. Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 963/16.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta B. a susţinut, în esenţă, următoarele:

Motive de recurs împotriva soluţiei date asupra primului capăt de cerere, referitor la anularea mărcilor naţionale nr. x:

2.1. Instanţa de apel a încălcat regulile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind stabilirea elementelor distinctive ale mărcilor aflate în conflict (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 47 şi art. 6 din Legea nr. 84/1998:

- reclamanta a invocat pe parcursul acestui litigiu distinctivitatea intrinsecă a aspectului complex al sticlei care constituie marca sa europeană nr. x, cu toate caracteristicile acesteia, care alcătuiesc un ansamblu unitar; pentru tranşarea acestei chestiuni, ar fi fost utilă o interpretare din partea CJUE ca răspuns la întrebarea preliminară nr. 1;

- chiar şi în lipsa acestui punct de vedere, instanţa de apel putea face o interpretare corectă a jurisprudenţei existente, pentru a constata că aspectul sticlei "x" este distinctiv, în sensul că are per se capacitatea de a identifica produsele provenind de la reclamantă şi de a le distinge de produse ale altor întreprinderi;

- deşi a citat cauza Deutsche SiSi-Werke C-173/04 P, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a principiilor de analiză ale CJUE care se desprind din această cauză (paragrafele 28-31): se consemnează în hotărârea atacată, expeditiv şi simplist, doar că forma reprezentată grafic în marca reclamantei se înscrie în conceptul cunoscut în industrie sub denumirea de "French square/French bottle", fără niciun fel de alte explicaţii sau argumente care să ateste că s-au analizat principiile consacrate în jurisprudenţa CJUE;

- regulile de analiză stabilite de CJUE pentru cazurile mărcilor tridimensionale constând într-un ambalaj nu au fost aplicate în speţă de instanţa de apel, în hotărârea apelată neexistând niciun fel de comentarii/observaţii asupra lor (sunt relevante speţele T-411/14 The Coca-Cola Company vs. OAPI, pct. 39; T-305/02, Nestle Waters France vs. OHIM, pct. 34 şi 41; T-393/02, Henkel KGaA vs. OHIM, pct. 39 şi 40.

2.2. Instanţa de apel nu a motivat suficient concluzia privind lipsa de distinctivitate a aspectului sticlei care constituie marca recurentei-reclamante (cu toate caracteristicile acesteia), iar motivarea existentă este contradictorie - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

- analizând distinctivitatea intrinsecă a aspectului sticlei care constituie marca reclamantei, instanţa de apel consemnează că nu a putut identifica în imaginea/fotografia mărcii tridimensionale caracteristicile sticlei pe care instanţa le-a notat din susţinerile reclamantei, şi anume: forma octogonală cu 4 laturi late şi 4 laturi mai înguste; laturile înguste rotunjite; imprimarea în relief a elementului verbal "x"; gura largă a buteliei, notând că aceste elemente "ar fi servit la recunoaşterea distinctivităţii intrinseci dacă s-ar fi distins în fotografia utilizată ca reprezentare grafică a mărcii tridimensionale";

- în mod contradictoriu, câteva paragrafe mai jos, atunci când consemnează elementele care sunt vizibile instanţei din reprezentarea mărcii europene în cauză, instanţa de apel reţine cel puţin 3 din cele 4 caracteristici notate de instanţă din susţinerile reclamantei (a patra caracteristică urmează a fi constatată de instanţa de recurs, fiind imediat observabilă din reprezentarea mărcii, fără eforturi de interpretare);

- în enumerarea instanţei de apel cu privire la elementele care sunt îi sunt vizibile din marca europeană, se regăsesc şi alte elemente ale formei deosebite a sticlei "x", pe care reclamanta le-a invocat, dar instanţa nu face şi o raportare a lor la sectorul industrial relevant, deşi i-a fost solicitat acest lucru, pentru a dovedi distinctivitatea formei sticlei în ansamblul ei;

- fără a contesta aprecierea distinctivitătii de către instanţa de apel prin raportare la un sector mai larg decât cel al apelor pentru consum uman, luând în calcul şi ambalaje ale altor produse lichide destinate consumului uman, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a justificat înlăturarea apărării sale privind includerea în acest sector numai a produselor de acelaşi tip şi destinate aceloraşi consumatori, cerinţă care se desprinde în mod direct din cauza C-173/04 P Deutsche SiSi-Werke (pct. 33); în acord cu jurisprudenţa europeană, reclamanta a arătat că se poate lua în calcul, pe lângă sectorul apelor pentru consum uman, doar un sector cum ar fi industria băuturilor nealcoolice, nu însă şi sectoare care produc produse esenţialmente diferite (băuturi alcoolice sau produse farmaceutice);

- totodată, instanţa de apel nu a arătat care sunt probele pe care se sprijină concluzia sa privind nedistinctivitatea sticlei "x" din reprezentarea mărcii; invocarea generică a "probelor administrate în dosar" este inacceptabilă ca motivare care respectă dreptul la apărare al părţii;

- recurenta-reclamantă nu a susţinut distinctivitatea formei pătrate a sticlei, ci distinctivitatea sumei caracteristicilor sticlei "x"; probele depuse de partea adversă la dosar nu evidenţiază sticle care ar avea aceeaşi sumă de caracteristici deosebite precum sticla "x", mai mult decât atât, niciuna dintre probe nu este datată înainte de depunerea la înregistrare a mărcii europene "x", pentru că acesta este momentul relevant în funcţie de care ar trebui apreciate normele sectorului relevant, indiferent care ar fi acela;

- instanţa de apel, în analiza distinctivităţii, ar fi trebuit să stabilească, în concret, care sunt "normele şi obiceiurile sectorului", nefiind permis a se trage concluzia că forma este nedistinctivă fără a se indica măcar o formă concretă de sticlă care ar fi puternic similară;

- sticlele în conflict - x şi G. - descriu aceleaşi caracteristici care se îndepărtează semnificativ de la normele sectorului relevant - forma octogonală, scrierea în relief pe lateral, scrierea verticală, trasparenţa sticlei, proporţiile dintre laturi şi întreg, gura largă, toate acestea, împreună, determinând o formă ce se îndepărtează semnificativ de la normă.

- atunci când este cazul, CJUE a stabilit că inclusiv aspectul estetic al unei mărci care preia forma ambalajului unui produs, poate fi luat în considerare, printre alte elemente, la stabilirea unei diferenţe fată de normă si utilizările unui sector, cu condiţia ca acest aspect estetic să fie înţeles ca referindu-se la efectul vizual obiectiv şi neobişnuit produs de designul specific al mărcii menţionate (hotărârea din cauza T-488/20, Guerlain vs. EUIPO Forma unui ruj alungit, conic şi cilindric, în care a fost reluat raţionamentul deciziei din cauza T-862/19, Brasserie St Avold vs. EUIPO Shape of a dark bottle);

- cu încălcarea cerinţelor privind o legală motivare, instanţa de apel nu a arătat motivul pentru au fost înlăturate din analiza distinctivităţii formei sticlei x (ca sumă a caracteristicilor invocate), probele depuse cu privire la aspectul estetic deosebit, şi anume: premiile de design câştigate de sticla x; dovezile privind proiectarea sticlei de un designer cunoscut, d-nul H.; opinia/expertiza extrajudiciară întocmită de d-nul Profesor Universitar Doctor I. privind caracteristicile sticlei "x" care se desprind din fotografia sticlei;

- considerentele instanţei de apel în sensul că din analiza fotografiei nu s-ar distinge caracteristicile sticlei este în dezacord cu propria analiză ulterioară, cu considerentele instanţelor anterioare, cu poziţiile părţilor care nu au fost contrare cu privire la aceste aspecte;

- fotografia ce reprezintă marca europeană "x" este o reproducere frontală, în perspectivă, a sticlei ce se comercializează pe piaţă, care este modalitatea uzuală şi cea mai explicită pentru identificarea unui obiect tridimensional, modalitatea comercială de prezentare a produselor spre vânzare dovedind că un consumator mediu este apt să identifice caracteristicile produselor prin vizualizarea unei fotografii frontale;

- instanţa de apel nu a justificat pentru ce motiv a preluat în analiza distinctivităţii formei sticlei "x" (cu toate caracteristicile ei), anumite considerente din hotărârile Tribunalului UE din cauzele T-637/19 şi T-638/19, din moment ce acestea nu sunt definitive şi, în orice caz, se bazează pe analiza unui probatoriu diferit (şi mult mai redus) decât cel din prezenta cauză.

2.3. Instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentelor recurentei-reclamante privind distinctivitatea dobândită a aspectului sticlei care constituie marca europeană "x" (cu toate caracteristicile acesteia) - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

- dintr-o evidentă eroare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat, în decizia nr. 2044/12.11.2019, că reclamanta nu a invocat distinctivitatea dobândită a aspectului sticlei care constituie marca europeană "x"; deşi în cadrul apelului, în rejudecare, reclamanta a atras atenţia instanţei de apel asupra acestei erori şi nu era nevoie decât de o simplă verificare a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel, fără nicio motivare, reţine în continuare că acest aspect nu a fost invocat de reclamantă şi nu îl analizează; se solicită instanţei de recurs să analizeze şi să reţină şi existenţa unei distinctivităţi dobândite prin utilizare, pe baza dovezile ce susţin o utilizare constantă şi relevantă pe piaţă din perioada 2010 – 2015.

2.4. Instanţa de apel a încălcat regulile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind analiza comparativă vizuală a mărcilor în conflict şi nu a realizat o analiză de ansamblu a mărcilor - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 47 şi art. 6 din Legea nr. 84/1998:

- conform jurisprudenţei constante a CJUE, instanţele trebuie să realizeze o evaluare analitică a mărcilor din punct de vedere vizual, auditiv şi conceptual, care trebuie să fie o analiză globală, a impresiei de ansamblu lăsate de mărcile în conflict, ţinând cont de elementele lor distinctive şi dominante (cauza de referinţă C-251/95, Sabel, par. 23);

- faţă de aceste principii generale, instanţa de apel nu a analizat corect din punct de vedere vizual mărcile în conflict, nu a stabilit corect care sunt elementele distinctive şi dominante ale mărcilor în conflict şi nu a realizat o analiză globală a mărcilor, a impresiei de ansamblu lăsate de acestea;

- în ceea ce priveşte analiza vizuală a mărcilor în conflict, instanţa de apel a reţinut numai regula generală din materie, potrivit căreia elementele verbale beneficiază de preferinţă faţă de cele figurative, având în vedere că se percep şi pe cale auditivă, deşi în speţă suntem într-o situaţie de excepţie, în care elementelor figurative trebuie să li se acorde prevalenţă în analiza vizuală în raport cu elementele verbale, pentru că structura de ansamblu a acestor mărci ne conduce la o astfel de concluzie;

- instanţa de apel a greşit şi în stabilirea elementelor dominante ale mărcilor supuse comparaţiei, pe care le identifică a fi cuvintele "x" şi "G." sau F., fără a oferi vreun argument clar pentru care a ajuns la această concluzie; s-ar putea deduce, din toată prezentarea comparaţiei vizuale, că s-a ajuns la această concluzie pe cale de excludere, forma sticlelor neputând fi elementul dominant pentru că nu a fost considerată distinctivă, iar instanţa de apel a legat cele două concepte, apreciind că un element nedistinctiv nu poate fi dominant;

- instanţa de apel trebuia să plece de la regulile generale stabilite în jurisprudenţa CJUE şi practica EUIPO pentru stabilirea elementelor dominante ale mărcilor, a căror aplicare corectă conducea la concluzia că elementul dominant al mărcilor supuse comparaţiei este forma sticlelor, ca sumă a următoarelor caracteristici: forma octogonală a recipientului, cu 4 laturi mai mari şi 4 laturi mai înguste, gâtul scurt şi gura largă, prezenţa unor elemente verbale pe sticlă, scrise pe verticală, cu litere îngroşate;

- un aspect a fost, totuşi, reţinut corect de instanţa de apel în cadrul analizei vizuale: acela că "forma sticlelor ce reprezintă elementul grafic este similară din punct de vedere vizual"; această constatare, coroborată cu faptul că forma sticlelor este şi un element dominant în cadrul tuturor mărcilor analizate şi un element distinctiv, determină, analizând global, o similaritate puternică din punct de vedere vizual a mărcilor în conflict;

- forma sticlelor determină o puternică asemănare din punct de vedere vizual, chiar şi în cazul comparării mărcii nr. x cu marca "x": elementele decorative ale acestei mărci şi scrierea pe orizontală a elementelor verbale "G." nu sunt suficient de puternice pentru a şterge impresia de ansamblu, care rămâne una de puternică similaritate;

- în cadrul analizei vizuale, reclamanta a solicitat instanţei de apel să ţină cont de faptul că până şi elementele verbale din cadrul mărcilor supuse comparaţiei sunt similare;

- un alt argument neanalizat de instanţa de apel este acela că în cadrul analizei comparative vizuale ne putem ajuta de Clasificarea de la Viena, folosită în cadrul procesului de înregistrare a mărcilor tridimensionale pentru identificarea unor caracteristici precise ale acestora;

- încă de la momentul înregistrării, caracteristici precum: forma octogonală, scrierea în relief, scrierea pe verticală şi scrierea în dublu contur au reprezentat caracteristici esenţiale ale mărcilor intimatelor-pârâte, identificate precis în cadrul Clasificării de la Viena;

- toate aceste aspecte sunt importante în cadrul comparaţiei vizuale şi trebuie să fie luate în considerare de instanţa de recurs, ele fiind de natură a întări concluzia unei puternice similarităţi vizuale între mărcile în cauză;

- în ceea ce priveşte analiza auditivă şi conceptuală, reclamanta este de acord cu cele reţinute de instanţa de apel, în sensul inexistenţei unei similarităţi auditive şi existenţei unei similarităţi conceptuale;

- făcând o analiză de ansamblu, având în vedere existenta similarităţii vizuale şi conceptuale, mărcile în discuţie lasă o impresie puternic similară consumatorilor, asemănările dintre ele cântărind mult mai mult decât deosebirile.

2.5. Instanţa de apel a încălcat regulile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi în decizia de casare a Înaltei Curţi pentru Casaţie şi Justiţie nr. 2044/12.11.2019 privind analiza riscului de confuzie dintre mărcile în conflict - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 501 C. proc. civ. şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 47 şi art. 6 din Legea nr. 84/1998:

- cu privire la analiza riscului de confuzie, aceasta trebuia făcută conform criteriilor trecute în revistă în decizia ÎCCJ nr. 2044/12.11.2019, care este în acord cu jurisprudenţa CJUE, respectiv trebuia realizată o evaluare globală a mai multor factori interdependenţi;

- având în vedere percepţia publicului relevant, ÎCCJ a stabilit, cu caracter obligatoriu, că în aprecierea riscului de confuzie, similaritatea vizuală a mărcilor în discuţie va fi considerată predominantă în raport cu similaritatea auditivă sau conceptuală, recomandare care nu a fost respectată de instanţa de apel în rejudecare;

- în plus, instanţa de apel nu a realizat evaluarea interdependentă a factorilor enumeraţi de ÎCCJ, în special a similarităţii mărcilor şi a similarităţii produselor;

- aplicând toate principiile consacrate de jurisprudenta CJUE, ţinând cont şi de recomandările ÎCCJ din decizia de casare, în speţă există un risc ridicat de confuzie între mărcile în discuţie.

Motive de recurs împotriva soluţiei date în privinţa capetelor 2-5 de cerere, care vizează încălcarea drepturilor recurentei-reclamante asupra mărcii europene tridimensionale nr. x şi obligarea recurentelor-pârâte la încetarea imediată a folosirii unor semne similare şi la retragerea de pe piaţă a produselor care aduc atingere drepturilor recurentei-reclamante:

În esenţă, s-au arătat următoarele:

- instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a acestor capete din cererea de chemare în judecată - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- respingerea acţiunii în anularea mărcilor aparţinând recurentelor-pârâte nu trebuia să conducă în mod automat la respingerea acţiunii în contrafacere pe care a formulat-o;

- dat fiind că mărcile recurentelor-pârâte sunt reprezentate grafic prin nişte desene, care presupun un efort de vizualizare 3D (cu ajutorul imaginaţiei), ar fi fost cu atât mai util ca instanţa să analizeze recipientele produselor concrete puse pe piaţă de acestea şi pe care le-a depus la dosarul cauzei;

- în ceea ce priveşte riscul de confuzie, în acţiunea în contrafacere există o mai mare libertate de apreciere, fiind admisibilă şi proba confuziei efective, produse pe piaţă, care ar fi fost evaluată bineînţeles alături de toţi ceilalţi factori obligatorii în funcţie de care se analizează riscul de confuzie;

- la nivelul publicului român confuzia s-a produs în mod efectiv, la dosarul cauzei existând mai multe articole din care rezultă faptul că diverşi consumatori români au apreciat ca similare produsele şi au considerat că există o relaţie comercială între producători;

- privitor la acţiunea în contrafacere, este relevant faptul că partea adversă nu a formulat nicio apărare, nici în scris, nici în cadrul concluziilor orale din faţa instanţelor care au analizat până acum dosarul.

Motive de recurs împotriva soluţiei date cu privire la cererea reconvenţională - decăderea reclamantei din drepturile asupra mărcii europene nr. x:

- instanţa de apel a aplicat greşit principiul utilizării parţiale a mărcii astfel cum acesta este reflectat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza de referinţă T-126/03 Aladin, dar şi hotărârea recentă din 16 iulie 2020, din cauza C-714/18 P Taiga), încălcând dispoziţiile art. 15 şi 51 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- recursul său este îndreptat numai împotriva soluţiei de decădere din drepturile asupra celorlalte produse din clasa 32 în afară de "apa de izvor", şi anume "aerated waters, mineral waters, table waters" - "ape aerate, ape minerale, ape de masă";

- soluţia de decădere pleacă de la aplicarea de către instanţa de apel a unor considerente din decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel trăgând concluzia că trebuie să realizeze "verificarea utilizării mărcii distinct, pentru fiecare produs menţionat în certificatul de înregistrare", fără să mai facă vreo verificare proprie a aplicării corecte a principiului utilizării parţiale, verificare pe care a solicitat-o - mai multe argumente pertinente pe care le-a prezentat instanţei (inclusiv jurisprudenţa europeană relevantă intervenită după pronunţarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) au rămas neanalizate - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II. Pârâtele D. S.A. şi E. S.A. au declarat recurs împotriva soluţiei cuprinse în decizia civilă nr. 963/16.06.2021, de menţinere în parte a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de decădere a B.. din drepturile privind marca x, respectiv, pentru produsul apă de izvor din clasa 32, solicitând instanţei de recurs să dispună casarea în parte a deciziei susmenţionate şi rejudecarea sub acest aspect.

Totodată, au declarat recurs împotriva considerentelor deciziei nr. 963/16.06.2021, solicitând instanţei de recurs să dispună înlocuirea considerentelor atacate, concomitent cu menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul aceleiaşi decizii civile, referitoare la respingerea cererii de anulare a mărcilor naţionale x, MN x, x, x aparţinând E. S.A. şi D. S.A.

În esenţă, au susţinut următoarele:

(1) Motive de recurs împotriva soluţiei curţii de apel de menţinere în parte a soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea reconvenţională:

- atacă soluţia instanţei de apel în sensul menţinerii dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii de decădere pentru produsul "apă de izvor" din clasa 32, şi, respectiv, toate considerentele care au stat la baza acestei soluţii;

- menţinând în parte soluţia instanţei de fond cu privire la cererea de decădere, instanţa de apel a procedat în mod nelegal, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

- hotărârea recurată nu întruneşte standardele unei motivări suficiente, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. -din cuprinsul motivării instanţei de apel nu rezultă care sunt probele avute în vedere pentru a se reţine utilizarea efectivă a mărcii, fiind folosite formulări generice (facturile şi dovezile de participare la târguri), cu ce au fost coroborate facturile depuse de titularul de marcă pentru a se reţine că acestea vizează marca tridimensională (nu se poate stabili cu ce se coroborează facturile din Slovenia pentru a se determina forma în care a fost folosită marca în Slovenia) şi nici elementele/criteriile avute în vedere pentru a stabili că vânzările au fost rezonabile şi că au dus la o exploatare serioasă a mărcii; aşadar, din motivarea instanţei de apel lipsesc aspecte esenţiale în absenţa cărora este imposibilă verificarea raţionamentului efectuat de instanţă;

- soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale materiale incidente (art. 15, art. 51 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară, art. 46, art. 47 din Legea nr. 84/1998), precum şi a dispoziţiilor hotărârii de casare (art. 501 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte: instanţa de apel a ignorat regulile şi criteriile legale care trebuie avute în vedere pentru a determina dovezile apte în stabilirea existenţei unei folosiri a mărcii; instanţa de apel a ignorat criteriile legale relevante pentru a stabili pragul de la care suntem în prezenţa unei folosiri a mărcii care să prevină decăderea; în mod nelegal, instanţa de apel a avut în vedere şi dovezi de folosire care nu provin de la titularul mărcii/de la o persoană autorizată de titular pentru a folosi marca şi, respectiv, dovezi de folosire aflate în afara perioadei relevante.

(2) Motive de recurs împotriva considerentelor:

- deşi soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei civile pronunţate de către instanţa de apel le este favorabilă, raţionamentul expus de către instanţă cuprinde o serie de considerente contradictorii, dar şi erori de drept săvârşite ca urmare a greşitei aplicări a normelor de drept material;

- calea de atac este îndreptată în mod exclusiv asupra considerentelor pronunţate de către instanţa de judecată referitoare la: existenţa unui grad mediu de similaritate conceptuală între semnele în conflict; modalitatea în care a fost examinată distinctivitatea inerentă a mărcii anterioare;

- principala încălcare a normelor de drept material de către instanţa de apel s-a realizat în contextul aplicării dispoziţiilor ce reglementează anularea mărcilor: art. 47 alin. (1) cu raportare la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 53 coroborat cu art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009;

- instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile anterior amintite, în procesul de analiză a similarităţii semnelor, în vederea stabilirii existenţei sau nu a riscului de confuzie, în percepţia publicului consumator;

- o primă nelegalitate săvârşită de instanţa de apel se referă modalitatea în care instanţa a apreciat existenţa unei similarităţi conceptuale, apreciind că elementul grafic al mărcii (sticla) transmite mesajul de "curgere", "lichid"; o asemenea analiză încalcă în mod vădit normele de drept referitoare la aprecierea similarităţii conceptuale, regula constantă fiind că doar elementele ce pot avea o semnificaţie pentru consumator - respectiv cuvintele sau elementele grafice care evocă în mod efectiv o idee;

- tot cu privire la similaritatea conceptuală, Curtea de Apel Bucureşti reţine că elementele verbale ale mărcilor sunt constituite din termeni cu un înţeles identic, care transmit acelaşi mesaj în două limbi diferite; practic, instanţa de apel susţine în mod implicit ideea că sensul cuvântului "J." este recunoscut de consumatorul mediu român, deşi au contrazis această idee în repetate rânduri şi, mai mult decât atât, nu există niciun fel de dovadă a acestei afirmaţii;

- o altă nelegalitate săvârşită de instanţă vizează modalitatea în care a fost apreciată distinctivitatea mărcii anterioare opuse de recurenta-reclamantă; pornind de la analiza reprezentării grafice existente în certificatul de înregistrare a mărcii, instanţa reţine că aceasta ar fi avut o distinctivitate intrinsecă dacă reprezentarea grafică din certificat ar fi permis ca anumite elemente să se distingă cu mai mare uşurinţă, o atare supoziţie neputând fi primită, deoarece încalcă în mod evident regulile conturate în jurisprudenţa instanţelor europene, iar decizia conţine considerente contradictorii.

Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenta-reclamantă B.. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtele D. S.A. şi E. S.A., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a solicitat a se face aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează o parte din soluţia dată de curtea de apel asupra cererii reconvenţionale, respectiv aceea de menţinere a soluţiei instanţei de fond de respingere a cererii reconvenţionale pentru produsele "apă de izvor" din clasa 32.

Recurentele-pârâte D. S.A. şi E. S.A., în termen legal, au depus întâmpinare la recursul promovat de reclamanta B.., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

De asemenea, au apreciat că solicitarea părţii adverse de rejudecare în fond a apelului este inadmisibilă, conform art. 497 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 27 din acelaşi act normativ; în cazul prezentelor recursuri, consecinţa eventualei lor admiteri este aceea a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel sau, după caz, a primei instanţe.

În termen legal, recurenta-reclamantă B.. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentele-pârâte D. S.A. şi E. S.A., solicitând respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de către acestea.

Recurentele-pârâte D. S.A. şi E. S.A., în termen legal, au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă B.., solicitând să se constate caracterul neîntemeiat al apărărilor formulate.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin.) şi 3 C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. împotriva încheierii din data de 10 februarie 2021 şi a deciziei nr. 963A din data de 16 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis în principiu recursul declarat de pârâtele E. S.A. şi D. S.A. împotriva deciziei nr. 963A din data de 16 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

I. Reclamanta B. a declarat recurs atât împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021, cât şi a deciziei prin care instanţa de apel s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei.

1. În ceea ce priveşte calea de atac declarată împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021, Înalta Curte reţine că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a respins cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Odată cu motivele de recurs, însă, reclamanta B. a adresat şi instanţei de recurs, ca instanţă de ultim grad de jurisdicţie, aceeaşi solicitare, cu aceleaşi patru întrebări regăsite şi în solicitarea formulată în faţa instanţei de apel.

Fiind vorba despre o chestiune prejudicială în recurs, urmează ca cererea cu acest obiect să fie analizată prioritar faţă de motivele de recurs.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării CJUE, se reţine, în primul rând, din perspectiva actului de drept UE susceptibil de interpretare, că toate cele patru întrebări propuse vizează interpretarea Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Primele două întrebări sunt formulate în legătură cu petitul din acţiunea introductivă care are ca obiect anularea înregistrării mărcilor naţionale ale pârâtelor E. S.A. şi D. S.A., în timp ce ultimele două întrebări urmăresc dezlegări relevante pentru acţiunea în contrafacerea mărcii UE aparţinând reclamantei (capetele de cerere 2-5).

Toate întrebările vizează modul de evaluare a riscului de confuzie între mărcile aflate în conflict, prin prisma fie a similarităţii semnelor, fie a caracterului distinctiv al mărcii.

Legea aplicabilă nulităţii înregistrării mărcilor naţionale este reprezentată de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, sub imperiul căreia mărcile au fost înregistrate, însă, în mod evident, nu este admisibilă o trimitere preliminară în vederea interpretării acesteia, întrucât potrivit art. 267 TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe doar asupra interpretării actelor adoptate de instituţiile Uniunii.

În acelaşi timp, se observă că întrebările propuse de către recurentă au în vedere, în principal, marca tridimensională înregistrată aparţinând acestei părţi în proces, în considerarea căreia au fost formulate toate pretenţiile deduse judecăţii, invocată fiind drept "marcă anterioară" în sensul art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma de la data cererii de chemare în judecată), după cum se va arăta în cele ce succed, cu referire la fiecare întrebare în parte.

Marca invocată de către recurentă este o marcă a Uniunii Europene (nr. x), iar efectele unei mărci UE sunt reglementate prin dispoziţiile Regulamentului privind marca UE (reprezentat în cauză de Regulamentul nr. 207/2009, în raport de data înregistrării mărcii – 20.04.2009).

Or, spre deosebire de directivă, regulamentul este direct aplicabil în litigiile naţionale, astfel încât ar fi fost adecvată propunerea unor întrebări referitoare la interpretarea acestuia.

În acelaşi timp, însă, formularea întrebărilor pe temeiul directivei, şi nu al regulamentului, nu constituie în sine un impediment la sesizarea CJUE, deoarece, pe de o parte, nimic nu ar împiedica instanţa să reformuleze întrebările într-un mod adecvat, iar, pe de altă parte, regulamentul a preluat în mod identic din directivă noţiunile de "risc de confuzie", "similaritate", "distinctivitate", vizate de întrebările propuse prin cererea de sesizare a CJUE, iar acestea relevă, indiscutabil, concepte autonome de drept UE.

Prin urmare, pentru raţiuni ţinând de aplicarea uniformă şi coerentă a diferitelor norme care, în ordinea juridică a Uniunii, au ca obiect mărcile, o interpretare a acestora de către CJUE ar avea efect şi în procesul de aplicare de către instanţa naţională a normelor echivalente (inclusiv din legea naţională care transpune directiva, în virtutea obligaţiei ce revine instanţei naţionale, aceea de a interpreta legea naţională în lumina textului şi a finalităţii directivei, pentru asigurarea efectului deplin al acesteia - hotărârea CJUE din cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann, pct. 26).

Prin urmare, nu s-ar putea considera că întrebările propuse de către reclamantă sunt lipsite de relevanţă pentru dezlegarea cauzei de faţă, doar pentru motivul că nu vizează interpretarea Regulamentul mărcii UE, iar directiva nu este direct aplicabilă în litigiile naţionale dintre particulari.

În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că obligaţia de sesizare a CJUE, ce revine instanţei naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în conformitate cu art. 267 alin. (3) TFUE, este subordonată unor verificări proprii, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie, iar acestea constituie veritabile condiţii de admisibilitate ale trimiterii preliminare.

Astfel, instanţa naţională nu are obligaţia să sesizeze CJUE atunci când "constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii" (hotărârea din cauza C – 283/81 Cilfit).

Contrar celor susţinute de către recurenta–reclamantă, problema invocată prin prima întrebare, în contextul în care a fost formulată, permite o interpretare clară şi neechivocă a normelor de drept al Uniunii Europene vizate de solicitarea de sesizare a instanţei europene. Mai mult decât atât, din jurisprudenţa CJUE reies elemente esenţiale care nu lasă loc vreunei îndoieli rezonabile cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa celei de-a doua întrebări, cu observaţia că, în parte, aceasta nu este nici pertinentă, din perspectiva motivelor de recurs.

Cu privire la prima întrebare propusă de către recurenta-reclamantă, se reţine că aceasta a fost formulată în legătură cu modul de evaluare a similarităţii semnelor, în evaluarea globală a riscului de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne, în interpretarea art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE.

Recurenta urmăreşte a se clarifica dacă, la compararea unor mărci tridimensionale depuse la înregistrare sub forma unor imagini bidimensionale, este posibilă şi luarea în considerare a reproducerilor fizice ale mărcilor în discuţie (de exemplu, prin produsele corespondente de pe piaţă).

În raport de motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că interesul dezlegării preconizate din partea CJUE rezidă în determinarea tuturor caracteristicilor ce formează imaginea sticlei din cadrul mărcii tridimensionale înregistrate a reclamantei, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut descrierea sticlei făcute de către reclamantă, tocmai din motivul lipsei unor imagini din perspective diferite ale mărcii tridimensionale în reprezentarea din certificatul de înregistrare a mărcii.

În speţă, instanţa de apel a considerat că reprezentarea grafică din certificatul de înregistrare a mărcii nu relevă caracteristicile pretinse de către titularul mărcii (în prezenţa unei singure fotografii şi în absenţa unor imagini din perspective diferite ale mărcii tridimensionale).

Faţă de acest considerent, trebuie constatat că, prin motivele de recurs, se urmăreşte, de fapt, suplinirea imaginilor din certificatul de înregistrare cu percepţia judecătorului asupra anumitor caracteristici ale formei ambalajului, obţinută prin vizualizarea chiar a ambalajului produsului.

Altfel spus, recurenta pretinde că reprezentarea din certificatul de înregistrare nu este suficient de clară, precisă şi completă prin ea însăşi, chiar dacă este vorba despre o parte vizibilă a formei, care ar fi putut fi identificată în acea reprezentare grafică, dacă titularul mărcii astfel înregistrate ar fi depus, odată cu cererea de înregistrare, imagini din perspective diferite (şi nu despre o parte nevizibilă, dar care este identificabilă în reprezentare prin intermediul unei caracteristici vizibile – a se vedea, în acest sens, hotărârea CJUE din data de 23.04.2020 pronunţată în cauza C-237/19 Gömböc Kft.).

În acest context, trebuie reamintit faptul că poate constitui o marcă orice semn care poate avea o reprezentare grafică, iar reproducerea mărcii reprezintă un element esenţial al cererii de înregistrare.

În absenţa acestui element, cererea nici măcar nu este considerată o cerere de înregistrare a mărcii UE, conform art. 36 alin. (3) cu referire la art. 36 alin. (1), art. 26 alin. (1) lit. d) şi art. 27 din Regulamentul nr. 207/2009. În măsura în care titularul complineşte lipsurile semnalate de către examinator, data depozitului reglementar – adică, data începerii protecţiei, dacă marca va fi înregistrată – este socotită cea la care lipsurile cererii au fost remediate, în aplicarea art. 36 alin. (3) teza finală din Regulament.

Dacă cererea respectă toate condiţiile de fond, dar şi de formă, procedura continuă, iar în caz de admitere a cererii, marca este înregistrată, iar certificatul de înregistrare relevă obiectul şi întinderea protecţiei conferite mărcii, în raport de reproducerea grafică indicată de titular.

Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în legea naţională, referitoare la înregistrarea mărcii naţionale, avându-se în vedere şi autonomia procedurală în ceea ce priveşte "forma procedurilor de înregistrare", consacrată prin considerentul (6) din preambulul Directivei 2008/95/CE.

Normele restrictive din procedura de înregistrare a mărcii accentuează funcţia pe care o îndeplineşte reprezentarea grafică, aceea de a defini însăşi marca, în scopul determinării obiectului cert al protecţiei conferite mărcii prin înregistrare, funcţie ce a fost explicitată ca atare în jurisprudenţa CJUE.

În hotărârea pronunţată la data de 12.12.2002 în cauza C-273/00 Ralf Sieckmann, dată în interpretarea art. 2 din directivă (care se referă la condiţia reprezentării grafice pentru ca un semn să constituie o marcă), s-a arătat că reprezentarea grafică trebuie să fie clară, precisă, completă prin ea însăşi, uşor accesibilă, inteligibilă şi durabilă. Reprezentarea are scopul de a înlătura orice element de subiectivitate în procesul de identificare şi de percepere al semnului şi de aceea, trebuie să fie neechivocă şi obiectivă (pct. 48-55).

Prin urmare, rezultă cu certitudine din dreptul UE, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa CJUE, funcţia pe care o îndeplineşte reprezentarea grafică, de asemenea, scopul şi cerinţele acesteia.

Art. 2 din directivă se aplică în egală măsură mărcilor constituite din forma produsului sau a ambalajului său, astfel cum textul prevede în mod expres, fie că este vorba despre mărci bidimensionale ori tridimensionale, în absenţa oricărei derogări explicite din perspectiva condiţiilor necesare pentru ca un semn să poată constitui o marcă.

Pe cale de consecinţă, nu există niciun dubiu în privinţa faptului că, odată ce reprezentarea grafică a fost considerată clară, precisă, completă prin ea însăşi în procedura de înregistrare a mărcii, iar pe baza sa a avut loc înregistrarea mărcii, şi examinarea similarităţii semnului terţului cu marca anterioară, în aprecierea gobală a riscului de confuzie pentru public, în aplicarea art. 4 alin. (1) lit. b) din directivă, se face exclusiv pe baza reproducerii grafice din cererea de marcă, preluate în certificatul de înregistrare.

Această regulă de analiză este aplicabilă şi mărcilor tridimensionale, cum, de altfel, s-a tranşat şi prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, admiţându-se un motiv de recurs al pârâtelor (pag. 37-38 din decizia ÎCCJ).

Cu privire la cea de-a doua întrebare propusă de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că a fost formulată, în interpretarea art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, în legătură cu modul de evaluare a caracterului distinctiv al unei mărci, raportat la produse, în sensul de a se clarifica dacă se poate face o extindere a analizei şi asupra altor produse decât cele pentru care marca a fost înregistrată, iar în caz afirmativ, care sunt condiţiile/caracteristicile pe care aceste "alte produse" trebuie să le îndeplinească.

Interesul dezlegării este legat de motivul de recurs referitor la nemotivarea de către instanţa de apel a înlăturării apărării recurentei privind includerea în "sectorul relevant", ale cărui norme trebuie avute în vedere în aprecierea distinctivitaţii mărcii sale, doar a ambalajelor produselor "de acelaşi tip şi destinate aceloraşi consumatori".

În mod particular, recurenta urmăreşte prin întrebare ca instanţa europeană să stabilească dacă este permis a se determina caracterul distinctiv al mărcii depuse pentru "ape aerate, ape minerale (băuturi), ape de masă, ape de izvor" prin raportare la produse de alt tip, precum "băuturi alcoolice" sau "produse farmaceutice".

Trebuie subliniat faptul că, deşi întrebarea propusă nu conţine referirea la o marcă tridimensională, referirea este implicită, pentru asigurarea legăturii cu cauza.

De asemenea, prin motivul de recurs arătat anterior, s-a afirmat în mod expres că nu se contestă aprecierea distinctivităţii de către instanţa de apel prin raportare la un sector mai larg decât cel al apelor pentru consum uman (faţă de dezlegările CJUE din cauza C-173/04), dar se doreşte limitarea, pe lângă sectorul apelor pentru consum uman, la un sector cum ar fi industria băuturilor nealcoolice, fără a se include sectoare cu produse "esenţialmente diferite" (băuturi alcoolice sau produse farmaceutice).

Din această perspectivă, se constată că, prin întrebarea propusă, recurenta tinde, în prima parte, la obţinerea unui răspuns din partea CJUE asupra unei chestiuni pe care nu o contestă în recurs, respectiv aprecierea distinctivităţii prin raportare la un sector mai larg decât cel al apelor pentru consum uman.

Prin urmare, dezlegarea preconizată nu va avea niciun impact asupra soluţionării recursului, în absenţa unei învestiri a instanţei de recurs pe aspectul în discuţie, ceea ce înseamnă că prima parte a întrebării nu este "pertinentă", în termenii hotărârii Cilfit, dezlegarea nefiind utilă pentru cauza pendinte.

Cea de-a doua parte a întrebării, cu toate că, aparent, vizează o chestiune de drept, are ca finalitate reală obţinerea unui răspuns din partea CJUE asupra unei situaţii de fapt concrete, în sensul dacă băuturile alcoolice sau produsele farmaceutice pot fi considerate "produse de acelaşi tip şi destinate aceloraşi consumatori ca şi produsele pentru care se solicită înregistrarea", în sensul considerentului 33 din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-173/04 Deutsche SiSi-Werke GmbH & Co. Betriebs KG, pe care recurenta îl citează în motivele de recurs.

În această hotărâre pronunţată de CJUE, a cărei aplicabilitate în cauză este necontestată, se arată explicit că "delimitarea sectorului în care operează comparaţia relevă aprecierea faptelor" (considerentul 38).

Aşadar, CJUE a oferit criteriul de apreciere a "sectorului relevant", prin considerentul 33, citat chiar de către recurentă, în timp ce aplicarea efectivă a acestui criteriu se face de către instanţa care se soluţionează cauza, în circumstanţele particulare ale speţei.

Or, din acest punct de vedere, nu este admisibilă o trimitere preliminară prin care să se soluţioneze, practic, speţa aflată pe rolul instanţei de trimitere.

Pe de altă parte, nu se poate considera că regula oferită de către CJUE nu este clară, de vreme ce, în mod necontestat, "sectorul relevant" depăşeşte sectorul produselor pentru care marca a fost înregistrată, iar delimitarea lui se face în raport de publicul relevant şi de percepţia acestuia asupra ambalajului produsului. În acest fel se determină "produsele de acelaşi tip şi destinate aceloraşi consumatori ca şi produsele pentru care se solicită înregistrarea", într-un context factual particular.

Susţinerile recurentei sunt, de altfel, contradictorii în privinţa publicului relevant, în măsura în care identitatea consumatorilor de "ape aerate, ape minerale (băuturi), ape de masă, ape de izvor" este acceptată în privinţa consumatorilor de băuturi nealcoolice, dar este infirmată în privinţa celor care consumă băuturi alcoolice.

Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a CJUE, în legătură cu cererea în anularea înregistrării mărcilor naţionale ale pârâtelor nu poate fi primită şi va fi respinsă.

Aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa întrebărilor 3 şi 4, al căror conţinut este acelaşi cu cel al primelor două întrebări, diferenţa constând în norma a cărei interpretare se propune – art. 5 alin. (1) lit. b), în) loc de art. 4 alin. (1) lit. b), din) aceeaşi directivă.

Chiar dacă se tinde la o dezlegare în legătură cu acţiunea în contrafacere (petite 2-5 din acţiunea introductivă), este relevantă cauza cererii în contrafacere, reclamanta fundamentându-şi aceste pretenţii tot pe marca Uniunii Europene nr. x, în legătură cu care au fost formulate motivele de recurs şi întrebările propuse a fi adresate CJUE.

Prin urmare, toate considerentele expuse anterior sunt valabile şi în privinţa întrebărilor 3 şi 4 şi, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge cererea reclamantei B.. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins şi recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021, prin care o cerere identică a fost respinsă de către instanţa de apel.

2. În ceea ce priveşte recursul reclamantei împotriva deciziei de apel, se constată următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie precizat că soluţia şi considerentele deciziei recurate concordă cu deciziile pronunţate de Tribunalul Uniunii Europene în cauzele T-637/19 şi T-638/19 între aceleaşi părţi, prin care au fost soluţionate recursurile împotriva deciziilor EUIPO de respingere a opoziţiei la înregistrare formulate de B..

Instanţa de apel din prezenta cauză a apreciat că atât raţionamentul, cât şi concluzia deciziilor Tribunalului UE sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă, fără a respinge cererea de chemare în judecată, în evocarea fondului, doar pentru acest motiv.

Prin motivele de recurs, s-a reproşat instanţei de apel, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faptul că nu a justificat preluarea în analiza distinctivităţii formei sticlei "x" (cu toate caracteristicile ei), anumite considerente din cele două cauze ale Tribunalului UE, din moment ce acestea nu sunt definitive şi, în orice caz, se bazează pe analiza unui probatoriu diferit (şi mult mai redus) decât cel din prezenta cauză.

Această critică impune evaluarea efectelor pe care cele două decizii pronunţate de Tribunalul Uniunii Europene le produc în cauza de faţă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, cele două decizii sunt definitive, în condiţiile în care recursurile declarate de B. au fost respinse ca inadmisibile, prin ordonanţele pronunţate de CJUE la data de 11.11.2021 în cauza C-425/21, respectiv la data de 29.04.2022 în cauza C-420/21.

Nu poate fi reţinută o identitate de obiect, întrucât EUIPO s-a pronunţat, potrivit competenţelor sale, asupra opoziţiei formulate de B. la înregistrarea unor mărci UE, aparţinând pârâtelor din prezenta cauză, E. S.A. şi D. S.A., în timp ce, în litigiul de faţă, se pune problema anulării unor mărci naţionale ale pârâtelor.

În acelaşi timp, însă, mărcile naţionale sunt identice cu mărcile UE vizate de opoziţia la înregistrare, dreptul pe care îşi fundamentează reclamanta B. pretenţiile din prezentul litigiu este acelaşi cu cel invocat în procedura opoziţiei la înregistrarea mărcilor UE, iar analiza presupusă de cele două proceduri este identică, prin valorificarea unor noţiuni autonome de drept UE şi în virtutea sistemului unitar de protecţie a mărcilor la nivelul Uniunii Europene, fie că este vorba despre mărci naţionale ori despre mărci UE.

Aceste circumstanţe conturează premisele unui caracter obligatoriu al hotărârilor Tribunalului Uniunii Europene pentru cauza de faţă, chiar în absenţa triplei identitate de părţi, obiect şi cauză, în sensul de efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Urmează a se clarifica, aşadar, în cele ce succed, dacă poate fi recunoscut un asemenea efect hotărârilor instanţei europene pronunţate în cauzele T-637/19 şi T-638/19.

După cum au arătat, în mod corect, intimatele prin suplimentul la concluziile scrise, CJUE a statuat în sensul că Regulamentul privind marca comunitară nr. 207/2009 nu defineşte în mod expres noţiunea "autoritate de lucru judecat", iar din cuprinsul său, în special din art. 56 alin. (3) şi din art. 100 alin. (2), rezultă că acesta impune, pentru ca hotărârile unei instanţe a unui stat membru sau ale EUIPO rămase definitive să fie învestite cu autoritate de lucru judecat şi, prin urmare, să poată fi obligatorii pentru o asemenea instanţă sau pentru EUIPO, ca procedurile paralele în faţa acestora să presupună aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (hotărârea din cauza C-226/15 Apple and Pear Australia Ltd, pct. 52).

Cu toate acestea, este relevant, pe de o parte, faptul că dezlegarea se referă exclusiv la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în procedurile paralele derulate în faţa unei instanţe naţionale şi în faţa Oficiului de la Alicante, ceea ce nu este cazul în speţă, iar textele din Regulamentul mărcii UE la care se referă prevăd soluţia respingerii cererii ca inadmisibilă, pentru autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, dezlegarea CJUE nu are în vedere chiar efectele deciziilor Tribunalului Uniunii Europene prin care a fost soluţionat un recurs împotriva hotărârilor organului administrativ EUIPO.

Or, în acest caz, este pe deplin aplicabil principiul autonomiei procedurale, prin intermediul căruia trebuie recunoscut efectul pozitiv al hotărârilor Tribunalului Uniunii Europene în litigiile naţionale ulterioare în care se analizează chestiuni de fapt şi de drept identice cu cele deja dezlegate, precum litigiul de faţă, în care se examinează riscul de confuzie în percepţia publicului relevant, incluzând şi riscul de asociere, între mărci naţionale identice cu mărci UE şi aceeaşi marcă UE anterioară.

CJUE a statuat că "În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalităţile de punere în aplicare a principiului autorităţii de lucru judecat aparţin ordinii juridice a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Aceste modalităţi nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii)" - hotărârea din data de 2 aprilie 2020 pronunţată în cauzele conexate C-370/17 şi C-37/18 CRPNPAC, pct. 91, cu jurisprudenţa acolo citată.

În virtutea principiului autonomiei procedurale, aplicabil în absenţa unei reglementări a Uniunii în materie, ţinându-se cont de principiul echivalenţei, a cărui aplicare implică recunoaşterea aceloraşi efecte juridice hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiuni similare, întemeiate pe dreptul intern sau pe dreptul Uniunii Europene şi văzând dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se constata că dezlegările Tribunalului Uniunii Europene reprezintă lucru judecat, fiind obligatorii în cauza de faţă.

În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante referitoare la absenţa efectelor hotărârilor instanţei europene şi, implicit, la considerentele pe acest aspect din decizia recurată.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, se reţine formularea de critici în legătură cu (1) petitul având ca obiect anularea înregistrării mărcilor naţionale ale pârâtelor; (2) capetele de cerere vizând încălcarea dreptului la marcă şi încetarea oricăror acte de folosire a mărcii reclamantei; (3) cererea reconvenţională având ca obiect decăderea reclamantei din drepturile conferite de marca UE.

(1) Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a formulat critici referitoare, pe de o parte, la analiza distinctivităţii mărcii sale, intrinseci şi dobândite, a cărei anterioritate a fost invocată în cauză drept motiv de nulitate a înregistrării mărcilor naţionale ale pârâtelor E. S.A. şi D. S.A. (a), iar, pe de altă parte, la analiza riscului de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne (b).

(a) Cât priveşte distinctivitatea dobândită prin utilizare, recurenta a imputat instanţei de apel nemotivarea respingerii argumentelor sale pe acest aspect, în privinţa aspectului sticlei sale "x", care intră în compunerea mărcii sale tridimensionale (critica de la pct. I.2.3 din expunerea motivelor de recurs ale reclamantei B.).

Cu toate acestea, recurenta a făcut referire în continuare la considerentele deciziei de casare nr. 2044/12.11.2019 pronunţate de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, ceea ce indică tocmai existenţa unei motivări, pe care recurenta a fost în măsură să o identifice în decizia recurată.

În aceste condiţii, finalitatea reală a susţinerii părţii rezidă în infirmarea considerentelor deciziei de casare, pentru a se constata de către această instanţă de recurs eroarea evidentă pe care ar conţine-o aprecierea potrivit căreia reclamanta nu ar fi invocat în cauză distinctivitatea dobândită prin utilizare.

Or, atare finalitate nu poate fi primită, fiind vorba despre o hotărâre dată în recurs, prin urmare definitivă, în conformitate cu art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu există nicio raţiune pentru infirmarea constatării instanţei de apel în sensul că aspectul disputat nu constituie obiect de analiză în rejudecarea apelului.

În ceea ce priveşte distinctivitatea intrinsecă (critici regăsite la pct. 2.1 şi 2.2 din expunerea motivelor de recurs), Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat regulile de analiză desprinse din jurisprudenţa CJUE referitoare la distinctivitate în cazul mărcilor tridimensionale ce relevă forma produsului sau a ambalajului acestuia, în special în cazul ambalajului unui produs lichid, şi a motivat concluzia distinctivităţii intrinseci reduse a mărcii anterioare invocate în cauză, nefiind fondate criticile recurentei.

Astfel, instanţa de apel a pornit de la premisa jurisprudenţială referitoare la percepţia publicului relevant în cazul unor asemenea mărci, potrivit căreia consumatorul mediu nu este obişnuit să prezume originea produsului doar pe baza formei acestuia ori a ambalajului său, în absenţa oricărui element grafic sau textual, şi cu atât mai puţin în situaţia unui produs lichid, pentru care ambalajul este un imperativ de comercializare şi care, practic, dă forma produsului.

Doar o marcă ce se îndepărtează de o manieră semnificativă de la normele sau obiceiurile/practicile sectorului ar putea fi considerată ca îndeplinind funcţia de indicaţie a originii şi, prin urmare, nu este lipsită de caracter distinctiv. Abaterea de la practicile "sectorului" se constată prin raportare la o piaţă de produse mai largă decât aceea a produselor pentru care marca a fost înregistrată.

În stabilirea sectorului de produse ce trebuie luat în considerare, instanţa de apel a avut în vedere dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, respectiv decizia de casare nr. 2044/12.11.2019 a Înaltei Curţi, prin care s-a tranşat, chiar în aplicarea regulilor conturate în jurisprudenţa CJUE – constatate a nu fi fost respectate prin decizia de apel din etapa procesuală anterioară – că distinctivitatea formei ambalajului unui produs lichid destinat consumului uman nu trebuie raportată doar la sectorul restrâns al produselor pentru care marca reclamantei a fost înregistrată, impunându-se observarea în general a ambalajelor produselor lichide destinate consumului uman.

În acest context, se constată că nu se poate reproşa instanţei de rejudecare a apelului nici ignorarea regulilor jurisprudenţiale de analiză a distinctivităţii formei ambalajului, inclusiv din perspectiva sectorului ale cărui norme sau obiceiuri interesează în compararea ambalajelor produselor, nici ignorarea apărărilor reclamantei pe aspectul "sectorului relevant". Recurenta, combătând aprecierile instanţei de apel, care a luat în considerare nu numai sectorul apei destinate consumului uman, ci şi pe cel al băuturilor (suc de fructe şi lichior), tinde în mod inadmisibil la infirmarea deciziei de casare.

În plus, susţinerile recurentei se referă la situaţia de fapt stabilită în cauză pe baza probelor administrate.

S-a arătat deja, în cadrul cererii recurentei de sesizare a CJUE (la pct. I.1 din prezenta decizie) că în hotărârea pronunţată în cauza C-173/04 – indicată în decizia de casare şi aplicată în rejudecarea apelului -, CJUE a statuat că "delimitarea sectorului în care operează comparaţia relevă aprecierea faptelor" (considerentul 38).

Prin urmare, determinarea sectorului produselor presupune stabilirea categoriei de consumatori a căror percepţie este relevantă în acest sens. Sunt considerate produse "de acelaşi fel" cele pe care consumatorul mediu le percepe în acelaşi mod din perspectiva produsului, iar instanţa de apel, raportându-se la dezlegările din decizia de casare, precum şi la deciziile Tribunalului UE pronunţate în cauzele T-637/19 şi T-638/19, nu a considerat că trebuie ignorat sectorul băuturilor destinate consumului uman.

De altfel, CJUE a statuat în mod constant că publicul relevant în cazul unor lichide de uz curent include pe toţi consumatorii finali (a se vedea, în acest sens, pentru produsele bere, ape gazoase, sucuri din fructe – hotărârile din cauzele T-178/11Voss of Norway ASA, pct. 40 şi T-399/02, pct. 20).

Or, fără a face vreo referire la sfera publicului consumator şi la percepţia acestuia, recurenta urmăreşte înlăturarea sectorului băuturilor alcoolice, adică reaprecierea în recurs a probelor administrate, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat anterior, recurenta se contrazice incluzând categoria băuturilor nealcoolice, dar infirmând-o pe cea a băuturilor alcoolice.

Cât priveşte sintagma "divergenţă de o manieră semnificativă de la normele sau obiceiurile sectorului", desprinsă din jurisprudenţa CJUE, cu referire la condiţia pe care ambalajul unui produs trebuie să o îndeplinească pentru a avea caracter distinctiv, respectiv pentru a fi susceptibil de a indica originea comercială a produsului, se constată că niciunul dintre argumentele recurentei nu este de natură a repune în discuţie concluzia instanţei de apel potrivit căreia elementul figurativ din cadrul mărcii complexe a recurentei nu are o distinctivitate intrinsecă.

În atare context, recurenta, criticând modul de motivare al acestei concluzii a instanţei, a susţinut că sticla sa "x" posedă anumite caracteristici care îi conferă acesteia o formă ce se îndepărtează semnificativ de la normele sectorului relevant, caracteristici în legătură cu care instanţa de apel a expus considerente contradictorii.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei referitoare la existenţa unei contrarietăţi între considerentele prin care instanţa de apel a prezentat caracteristicile sticlei x, dar a înlăturat, în acelaşi timp, descrierea făcută de către recurentă – care nu rezultă din certificatul de înregistrare al mărcii - se bazează pe propria variantă a părţii asupra considerentelor deciziei, din care a dedus echivalenţe care nu corespund constatărilor de fapt ale instanţei de apel.

Astfel, dacă s-a menţionat forma octogonală a sticlei, nu înseamnă că s-a însuşit susţinerea părţii privind "forma octogonală cu patru laturi late şi patru laturi mai înguste", recurenta arătând, de altfel, că instanţa de apel a reţinut lăţimea egală a laturilor, constatare cu care nu este de acord.

De asemenea, menţiunea privind "un gât scurt, de aproape aceeaşi lăţime" nu echivalează cu "gura largă a buteliei", susţinută de către recurentă, deoarece se referă la lăţimea laturilor ("...ale cărei laturi au o lăţime egală, un gât scurt de aproape aceeaşi lăţime").

Nici caracteristica privitoare la imprimarea în relief a elementului verbal "J." nu a fost reţinută de către instanţa de apel, prin considerentele invocate de către recurentă indicându-se modul în care elementul verbal este plasat pe sticlă.

Prin urmare, critica recurentei pe acest aspect urmează a fi respinsă.

Pe cale de consecinţă, va fi înlăturată şi susţinerea prin care recurenta reiterează propria descriere a sticlei sale, pentru a susţine că tocmai acele caracteristici în legătură cu care instanţa de apel a inserat în decizie considerente contradictorii i-ar conferi sticlei forma ce o îndepărtează semnificativ de la normele sectorului relevant.

Se reţine, de asemenea, că recurenta a făcut referire la hotărâri recente ale jurisprudenţei Tribunalului UE din care ar rezulta că aspectul estetic al formei ambalajului unui produs poate fi luat în considerare, printre alte elemente, la stabilirea unei diferenţe faţă de normele şi practicile unui sector, cu condiţia ca acest aspect să fie înţeles ca referindu-se la efectul vizual neobişnuit produs de design-ul specific al mărcii menţionate.

În acelaşi context, recurenta a reproşat instanţei de apel nemotivarea înlăturării din analiza distinctivităţii formei sticlei "x" (ca sumă a caracteristicilor invocate) a probelor referitoare la aspectul estetic deosebit.

Înalta Curte notează că din jurisprudenţa CJUE rezultă, într-adevăr, că aspectul estetic al formei ambalajului contează doar în măsura în care implică un efect vizual neobişnuit al design-ului, produs asupra consumatorului. Doar în acest fel se poate considera că marca se îndepărtează de o manieră semnificativă de la normele sau obiceiurile/practicile sectorului şi se poate recunoaşte un caracter distinctiv formei ambalajului. O simplă deosebire faţă de normele sau de uzanţele sectorului nu este suficientă pentru a reţine caracterul distinctiv al semnului în litigiu (hotărârea din cauza T-172/19 Forma unei împletituri pe o sticlă, pct. 55).

În acelaşi timp, însă, aprecierea distinctivităţii unei mărci nu se poate întemeia pe originalitatea sau absenţa utilizării pe piaţa produselor a semnului respectiv, doar noutatea nefiind suficientă pentru existenţa unui caracter distinctiv, iar această jurisprudenţă a fost amintită chiar în hotărârile invocate de către recurentă (hotărârea din cauza T-488/20 Guerlain, pct. 40-41). În egală măsură, posibilitatea luării în considerare a aspectului estetic al unei mărci tridimensionale sau a unei componente a acestuia în stabilirea distinctivităţii nu echivalează cu o evaluare a atractivităţii produsului (pct. 44).

Or, făcând referire la probele din care ar reieşi "design-ul inovator, de o noutate absolută pe piaţă", recurenta invocă doar argumente de marketing, derivând dintr-un concept nou de ambalaj, creat pentru a spori atractivitatea produsului, fără a le integra într-un raţionament a cărui finalitate să constea în demonstrarea unui efect vizual neobişnuit în percepţia publicului produs de forma ambalajului şi care să justifice critica ignorării unei apărări făcute pe acest aspect.

Din această perspectivă, se constată că susţinerile recurentei reprezintă o simplă reiterare a motivelor pentru care s-a formulat prin acţiunea introductivă un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea dreptului de autor asupra buteliei/recipientului în cauză, care nu au făcut obiectul rejudecării cauzei după casare, întrucât acest petit a fost tranşat definitiv în ciclul procesual anterior, în sensul respingerii sale.

În aceste condiţii, nu există nicio raţiune pentru care instanţa de rejudecare a apelului să se fi raportat la probe prin care reclamanta a urmărit în cursul procesului să demonstreze că butelia/recipientul în cauză reflectă alegerile creative ale autorului său şi care fuseseră înlăturate de către instanţa de judecată, susţinerile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând, aşadar, a fi primite.

(b) Prin critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi/sau 8 C. proc. civ. (regăsite la pct. I.2.4 şi I.2.5 în numerotarea din expunerea motivelor de recurs), reclamanta B. a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a regulilor stabilite în jurisprudenţa CJUE privind analiza comparativă vizuală a mărcilor în conflict şi analiza riscului de confuzie, precum şi nerespectarea deciziei de casare.

În ceea ce priveşte similaritatea din punct de vedere vizual a semnelor în conflict, recurenta a criticat decizia de apel sub aspectul elementului dominant al mărcilor, reprezentat, în realitate, de forma sticlelor, iar nu de elementele verbale, precum şi sub aspectul existenţei unei similarităţi şi între elementele verbale.

În acest cadru, se constată că, în privinţa componentelor verbale, recurenta invocă, de fapt, elemente grafice ale mărcilor, din moment ce se referă la modalitatea de scriere a denumirilor (litere, scrierea în relief, pe verticală sau în dublu contur). Din acest motiv, nu se poate reţine vreun argument pentru infirmarea aprecierii instanţei de apel în sensul că denumirile "x", pe de o parte, şi "G." sau "F.", pe de altă parte, sunt diferite, pe lângă faptul că recurenta invocă din nou caracteristici ce nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, ce a constatat că acestea nu sunt identificabile în reprezentarea grafică din certificatul de înregistrare al mărcii.

În privinţa elementului dominant, se impune a se reaminti că, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, aprecierea similarităţii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă, ci trebuie să se realizeze prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ţinând seama în special de elementele lor distinctive şi dominante; aprecierea se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (decizia din cauza C–334/05 Shaker, pct. 41 şi 42).

Or, în mod necontestat elementele verbale din cadrul fiecărei mărci comparate nu sunt neglijabile, mai mult decât atât, acestea sunt diferite, după cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, forma sticlelor nu are caracter distinctiv.

Luarea în considerare a acestor aspecte de fapt denotă raportarea corectă de către instanţa de apel la regulile de analiză sus-menţionate, care exclud stabilirea impresiei de ansamblu produse de semnele comparate doar pe baza elementului dominant.

Modul în care instanţa de apel a evaluat în concret impactul fiecăreia dintre componentele mărcilor asupra percepţiei consumatorilor, pentru a determina în speţă impresia de ansamblu produsă de semnele în conflict în memoria publicului respectiv, interesează situaţia de fapt stabilită în cauză, care nu poate fi reevaluată ca atare în etapa procesuală a recursului.

Prin urmare, nu are temei critica referitoare la analiza comparativă vizuală a mărcilor comparate.

Pe cale de consecinţă, nu va fi primită nici critica referitoare la analiza riscului de confuzie, în măsura în care porneşte de la premisa unei similarităţi vizuale puternice între semne.

Astfel, recurenta a reproşat instanţei nerespectarea deciziei de casare nr. 2044/12.11.2019 a Înaltei Curţi, care ar fi stabilit cu caracter obligatoriu că, în aprecierea riscului de confuzie, similaritatea vizuală a mărcilor va fi considerată predominantă în raport cu similaritatea auditivă sau conceptuală.

Or, în condiţiile în care premisa susţinerii recurentei nu a fost validată prin prezenta decizie, nefiind infirmată aprecierea instanţei de apel referitoare la o similaritate vizuală scăzută între semne, critica vizând relevanţa similarităţii vizuale în aprecierea globală a riscului de confuzie este lipsită de finalitate şi va fi înlăturată ca atare.

Cât priveşte susţinerea relativă la identitatea/similaritatea ridicată între produsele sau serviciile pentru care mărcile în conflict au fost înregistrate sau cărora le sunt destinate, aceasta nu va fi primită, deoarece tinde la reaprecierea relevanţei pe care diferiţi factori consideraţi a fi pertinenţi o au în aprecierea globală a riscului de confuzie - printre care şi gradul de similaritate între semne, respectiv gradul de similaritate a produselor şi/sau a serviciilor -prin prisma relaţiei de interdependenţă dintre aceştia.

Or, această chestiune interesează situaţia de fapt stabilită în cauză, ţinând de existenţa unui risc de confuzie, care nu poate fi, însă, reapreciată în recurs, atribuţiile instanţei de control judiciar fiind limitate la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia.

Faţă de cele ce preced, vor fi respinse toate criticile referitoare la modul de soluţionare a apelului din perspectiva capătului de cerere având ca obiect anularea înregistrării mărcilor naţionale ale pârâtelor.

(2) În ceea ce priveşte critica vizând soluţia dată în privinţa capetelor de cerere nr. x, având ca obiect încălcarea dreptului la marcă şi încetarea oricăror acte de folosire a mărcii reclamantei, Înalta Curte constată că nu este fondată.

În cuprinsul deciziei nr. 2044/12.11.2019, pronunţată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, Înalta Curte a reţinut că din considerentele hotărârii primei instanţe reiese că petitele 2-5 din acţiunea introductivă au fost admise ca o consecinţă directă a admiterii primului capăt de cerere, care privea anularea înregistrării mărcilor pârâtelor şi că, astfel, prima instanţă nu s-a considerat învestită cu o acţiune în contrafacere propriu–zisă, care să implice interzicerea/distrugerea ambalajelor/recipientelor de apă, aşa cum sunt folosite pe piaţă, atât timp cât nici nu a făcut o analiză, separat de capătul de cerere privind anularea, a similarităţii şi a riscului de confuzie dintre ambalajele pârâţilor, astfel cum sunt folosite pe piaţă, şi marca înregistrată de către reclamanţi (pag. 38 din decizie).

Faţă de aceste considerente ale deciziei de casare (expuse, de altfel, în cadrul recursului declarat de către pârâte, fără ca reclamanta să fi declarat nici apel, nici recurs pe acest aspect, în ciclul procesual anterior), urmează a se constata ca fiind tranşată definitiv legătura de dependenţă a capetelor de cerere x din acţiunea introductivă faţă de primul petit, nefiind vorba despre o contrafacere propriu- zisă.

În aceste condiţii, nu are temei critica recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea pe fond a unei acţiuni în contrafacere şi va fi respinsă, dat fiind că instanţa de apel s-a conformat întrutotul deciziei de casare, atunci când a considerat că respingerea acţiunii în anulare determină respingerea celorlalte capete de cerere.

(3) În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţionarea cauzei din perspectiva cererii reconvenţionale având ca obiect decăderea reclamantei din drepturile conferite de marca UE, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, admiţându-se apelul pârâtelor E. S.A. şi D. S.A., a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi s-a dispus decăderea reclamantei B. din drepturile conferite de marca comunitară nr. x pentru produsele ape minerale pentru uz medical din clasa 5 şi băuturi carbogazoase, ape minerale şi apă de masă din clasa 32, menţinându-se dispoziţia de respingere a cererii de decădere pentru produsul apă de izvor din clasa 32.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia de admitere a cererii de decădere din drepturile sale asupra mărcii UE, cu excepţia produsului apă de izvor din clasa 32 din Clasificarea de la Nisa, susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a principiului utilizării parţiale a mărcii, astfel cum acesta este reflectat în jurisprudenţa CJUE.

Critica formulată nu poate fi primită, în condiţiile în care chestiunea în discuţie a fost tranşată definitiv prin decizia de casare pronunţată de către Înalta Curte în ciclul procesual anterior, iar instanţa de apel s-a conformat dezlegărilor cu caracter obligatoriu.

Astfel, prin decizia nr. 2044/12.11.2019, a fost admis motivul de recurs al pârâtelor prin care s-a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită prin decizia de apel a principiului utilizării parţiale.

S-a reţinut că instanţa de apel a pornit de la premisa dovedirii folosirii efective a mărcii doar pentru produsul apă de izvor, dar că, în considerarea acestei folosiri, nu se impune decăderea nici pentru celelalte produse pentru care marca a fost înregistrată.

Înalta Curte a constatat că, procedând în acest fel, instanţa de apel a interpretat greşit hotărârea din cauza T-126/03 Aladin, referitoare la principiul utilizării parţiale, raportat la circumstanţele specifice speţei de faţă, în sensul că a aplicat un raţionament invers decât cel care formează conţinutul acestui principiu.

În cauza Aladin nu s-a pus problema extinderii limitelor de protecţie a mărcii la produse care exced subcategoria de produse pentru care a fost înregistrată, la alte produse din categoria mai largă de produse menţionate în clasa respectivă a Clasificării de la Nisa, şi cu atât mai puţin la produse din alte clase, ci s-a pus problema posibilităţii identificării în cadrul subcategoriei precis delimitate de produse pentru care a fost înregistră marca a unor produse care nu sunt esenţial diferite şi aparţin aceleiaşi grupe, care nu poate fi divizată în mod arbitrar.

Or, marca în cauză a fost înregistrată pentru mai multe produse descrise strict, fiecare în parte, iar nu pentru o categorie mai largă de produse, pentru a exista dubiul legat de posibilitatea împărţirii acestei categorii în mod arbitrar în produse care ar fi neesenţial diferite de cele pentru care s-a reţinut a fi fost folosită marca.

În aceeaşi decizie, s-a arătat în continuare că "apele minerale pentru uz medical" reprezintă o subcategorie de produse strictă, circumscrisă categoriei mai largi de produse din clasa 5, iar fiecare dintre produsele: băuturi carbogazoase, ape minerale (băuturi), apă de masă şi apă de izvor, reprezintă o subcategorie de produse strictă, circumscrisă categoriei mai largi de produse din clasa 32.

Atât timp cât în clasa 32 diferitele feluri de apă destinată consumului uman au fost identificate expres, acestea reprezintă produse distincte.

În ceea ce priveşte produsul "ape minerale pentru uz medical", pe lângă faptul că face parte dintr-o clasă diferită, fiind astfel distinct de produsele din clasa 32, prin natura destinaţiei sale, a şi fost identificat precis ca fiind produs distinct de către titularul mărcii.

Din considerentele deciziei de casare nr. 2044/2019, redate anterior, se constată că a fost tranşată chestiunea inaplicabilităţii în cauză a principiului utilizării parţiale, faţă de modul de înregistrare a mărcii, pentru produse distincte, ce relevă subcategorii stricte, care nu suportă în cadrul său o altă subdivizare.

Înalta Curte a statuat, în acest fel, în privinţa modului în care ar fi trebuit să se facă dovada folosirii efective a mărcii, respectiv pentru fiecare produs în parte, fără ca dovedirea folosirii unuia dintre produse să profite titularului şi în privinţa celorlalte produse.

Prin urmare, în aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile de drept dezlegate prin decizia de casare erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, astfel încât va fi înlăturată critica recurentei-reclamante prin care s-a reproşat instanţei de apel faptul că nu a extins beneficiul rezultat din dovedirea utilizării efective a mărcii pentru produsul apă de izvor la celelalte produse din certificatul de înregistrare al mărcii.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei B. ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurentele-pârâte E. S.A. şi D. S.A. împotriva deciziei de apel, se reţine că acesta vizează (1) soluţia de admitere doar în parte a cererii reconvenţionale, respectiv de menţinere a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de decădere pentru produsul "apă de izvor" din clasa 32; (2) considerentele deciziei sub aspectul modalităţii de examinare a similarităţii conceptuale între mărcile în conflict, respectiv de stabilire a distinctivităţii inerente a mărcii anterioare.

(1) Prin motivele de recurs ce vizează menţinerea în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de decădere pentru produsul "apă de izvor" din clasa 32, ca urmare a admiterii apelului pârâtelor, a schimbării sentinţei în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, în sensul admiterii în parte a acesteia, recurentele-pârâte au criticat, în esenţă, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nemotivarea deciziei de apel, nerespectarea deciziei de casare din primul ciclu procesual, precum şi încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente.

Analiza criticilor formulate porneşte de la premisa că Oficiul UE de Proprietate Intelectuală (EUIPO) s-a pronunţat asupra folosirii efective a mărcii UE nr. x ce aparţine reclamantei B..

Astfel, se reţine din cuprinsul celor două hotărâri pronunţate de Tribunalul UE în cauzele T-637/19 şi T-638/19, între aceleaşi părţi (pct. 10-12 din hotărâre), că, în procedura de înregistrare la EUIPO de către pârâtele E. S.A. şi D. S.A., ca marcă UE, a unui semn tridimensional - identic cu mărcile naţionale din cauza de faţă -, reclamanta B. a formulat opoziţie la înregistrare. Aceasta a fost respinsă, iar titularul opoziţiei a formulat recurs împotriva deciziei de respingere.

Prin decizia din 6.06.2019, o cameră de recurs din cadrul EUIPO a respins calea de atac, dar în cuprinsul său s-a arătat că dovezile înfăţişate de către recurentă sunt suficiente pentru a se stabili folosirea serioasă a mărcii UE pentru produsele din clasa 32, fără ca vreunul dintre înscrisuri să facă referire la produsele din clasa 5 pentru care a fost înregistrată marca. Camera de recurs a comparat marca anterioară UE a titularului opoziţiei şi marca contestată exclusiv în contextul produselor din clasa 32, ajungând la concluzia inexistenţei riscului de confuzie între aceste mărci, în percepţia publicului.

Împotriva deciziei camerei de recurs a EUIPO a formulat acţiune în anulare la Tribunalul UE doar titularul opoziţiei B., reclamând nelegalitatea deciziei din perspectiva concluziei inexistenţei unui risc de confuzie între aceste mărci.

Prin urmare, decizia EUIPO a rămas definitivă pe aspectul folosirii efective a mărcii UE nr. x, nefiind atacată la instanţa europeană, astfel încât beneficiază de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

În conformitate cu art. 96 din Regulamentul privind marca comunitară nr. 207/2009, instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare (UE) au competenţă exclusivă, potrivit lit. d), şi în materia cererilor reconvenţionale de decădere sau în nulitatea mărcii comunitare menţionate la articolul 100.

Art. 100 alin. (2) din acelaşi Regulament prevede că "O instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare respinge o cerere reconvenţională de decădere sau în nulitate, în cazul în care o hotărâre a Oficiului între aceleaşi părţi cu privire la o cerere având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a devenit deja definitivă." De asemenea, potrivit alin. (5) al aceluiaşi art. 100, "Se aplică dispoziţiile articolului 57 alin. (2)-(5)."

În paralel, însă, şi EUIPO se poate pronunţa asupra unei cereri de decădere din drepturile asupra unei mărci UE, pe cale principală ori pe cale incidentală.

Este adevărat că art. 100 alin. (5), citat anterior, trimite în mod expres doar la dispoziţiile articolului 57 alin. (2)-(5) din Regulament, iar acestea vizează procedura de declarare a nulităţii unei mărci UE, în cadrul căreia se analizează incidental, la cererea titularului mărcii a cărei înregistrare este contestată, folosirea efectivă a mărcii anterioare, pe care se întemeiază cererea de declarare a nulităţii. Potrivit art. 57 alin. (2) teza finală, "În cazul în care marca comunitară anterioară nu a fost utilizată decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, aceasta nu se consideră înregistrată decât pentru acea parte de produse sau servicii, în scopul examinării cererii de declarare a nulităţii."

Pentru identitate de raţiune, însă, aceeaşi soluţie în privinţa cererii reconvenţionale având ca obiect decăderea, la care se referă art. 100 alin. (2) din Regulament, trebuie adoptată şi în situaţia formulării unei cereri incidentale de decădere din drepturile asupra unei mărci UE în cadrul opoziţiei la înregistrare, chiar dacă art. 100 din Regulament nu trimite şi la prevederile art. 42 alin. (2) din Regulament.

Conform acestei din urmă norme, "La cererea solicitantului, titularul unei mărci comunitare anterioare care a formulat opoziţia aduce dovada că, în decursul a cinci ani ce precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, marca comunitară anterioară a făcut obiectul unei utilizări cu bună-credinţă în cadrul Comunităţii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată şi pe care se întemeiază opoziţia sau că există motive întemeiate pentru neutilizare, deoarece la data respectivă marca anterioară fusese înregistrată cu cel puţin cinci ani în urmă. În absenţa unei astfel de dovezi, opoziţia se respinge. În cazul în care marca comunitară anterioară nu a fost utilizată decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, aceasta nu se consideră înregistrată, în sensul examinării opoziţiei, decât pentru acea parte de produse sau servicii."

Aşadar, şi în cazul opoziţiei la înregistrare pe baza unei mărci anterioare, precum în situaţia cererii de declarare a nulităţii formulate pe baza unei mărci anterioare, EUIPO examinează o cerere a titularului mărcii contestate privind decăderea din drepturile asupra mărcii anterioare, aparţinând titularului opoziţiei sau a cererii în nulitate.

În ambele cazuri, soluţia adoptată de EUIPO este aceeaşi, inclusiv în ipoteza dovedirii folosirii efective a mărcii anterioare numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată. În atare ipoteză, marca se consideră înregistrată doar pentru acele produse sau servicii, cu consecinţa examinării riscului de confuzie între mărci în aceste limite, atât în cadrul opoziţiei, cât şi al cererii în nulitate.

Or, din moment ce raţiunea edictării normelor este identică, anume limitarea însăşi a protecţiei mărcii anterioare ca efect al nefolosirii sale efective, cu scopul examinării riscului de confuzie, nu există niciun motiv pentru a nu se adopta soluţia preconizată de art. 100 alin. (2) din Regulament şi atunci când marca UE vizată de cererea reconvenţională având ca obiect decăderea a fost invocată ca marcă anterioară în procedura opoziţiei, iar EUIPO a analizat chestiunea folosirii sale efective.

Prin urmare, în soluţionarea cererii reconvenţionale din speţă nu pot fi ignorate efectele deciziei definitive a EUIPO din 6.08.2019, cu următoarele precizări esenţiale:

Perioada de timp pentru care EUIPO a verificat folosirea efectivă a mărcii UE, în aplicarea art. 42 alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009, este 28.02.2011–29.02.2016, în condiţiile în care norma impune dovezi de folosire în decursul a cinci ani ce precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii UE, iar această publicare, în privinţa mărcii contestate prin opoziţia la înregistrare, a avut loc la data de 1.03.2016 (în Buletinul mărcilor UE nr. 2016/041).

În cauza de faţă, perioada relevantă este 20.04.2010-20.04.2015, conform deciziei Înaltei Curţi nr. 2044/12.11.2019, pronunţate în ciclul procesual anterior.

Suprapunerea parţială a duratei celor cinci ani de verificare a folosirii efective a aceleiaşi mărci UE nu împiedică, însă, valorificarea efectului de lucru judecat în cauză al deciziei EUIPO, cât timp durata relevantă este acoperită în cea mai mare parte de verificările EUIPO (cu excepţia primelor 10 luni), iar folosirea efectivă "în decursul a cinci ani" nu presupune producerea de dovezi pentru întregul interval, fiind suficientă folosirea înăuntrul acestei perioade timp (conform Ghidului EUIPO de examinare a opoziţiei la înregistrarea unei mărci UE).

În al doilea rând, trebuie reamintit că decizia definitivă a EUIPO din 6.08.2019 a relevat folosirea efectivă a mărcii UE a reclamantei B., generic, pentru produsele din clasa 32, în timp ce, în cauza de faţă, s-a pronunţat, totuşi, decăderea reclamantei din dreptul la marcă pentru o parte dintre produsele din clasa 32 pentru care a fost înregistrată, respectiv pentru toate produsele, cu excepţia apei de izvor.

Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel este justificată în raport de limitele învestirii sale, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare.

Astfel, în decizia nr. 2044/12.11.2019 a Înaltei Curţi (la pag. 54), s-a arătat că prima instanţă a constatat că marca în cauză a fost folosită doar pentru produsul apă de izvor, iar reclamanta nu a formulat apel împotriva acestor considerente nefavorabile, motiv pentru care nu au fost primite susţinerile din cadrul întâmpinării formulate în recurs, legate de faptul că din anumite probe ar rezulta comecializarea de apă minerală.

Prin urmare, în virtutea acestei dezlegări obligatorii şi ţinând cont de faptul că prin aceeaşi decizie de casare s-a statuat şi cu privire la corecta aplicare a principiului utilizării parţiale a mărcii – după cum s-a arătat anterior în prezenta decizie, în cadrul recursului reclamantei împotriva deciziei (la pct. 3) -, efectele deciziei EUIPO trebuie valorificate cu respectarea deciziei de casare, respectiv doar pentru produsul apă de izvor, aşa cum, de altfel, a procedat instanţa de rejudecare a apelului.

În al treilea rând, se impune a se observa că, la momentul închiderii dezbaterilor în recurs în ciclul procesual anterior, decizia EUIPO din 6.08.2019 nu era încă definitivă.

Această decizie a camerei de recurs, pronunţată în cauza R 317/2018-4 (conform menţiunii din hotărârile Tribunalului UE, ca fiind "decizia atacată"), a fost notificată părţilor din procedura recursului la decizia diviziei de opoziţii la data de 13.08.2019, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul EUIPO.

În aceste condiţii, termenul de 2 luni pentru formularea acţiunii în anularea deciziei camerei de recurs la Tribunalul UE, prevăzut de art. 65 alin. (5) din Regulamentul nr. 207/2009 şi care curge de la data notificării deciziei, s-a împlinit la data de 13.10.2019. Or, dezbaterile în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi au fost închise la data de 8.10.2019, amânându-se succesiv pronunţarea până la data de 12.11.2019, când a fost pronunţată decizia nr. 2044.

Drept urmare, soluţia de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu putea fi pronunţată în considerarea deciziei EUIPO, care nu era încă definitivă la data închiderii dezbaterilor, după cum nici motivarea sa nu putea privi decizia EUIPO.

În schimb, decizia EUIPO rămasă definitivă nu putea fi ignorată cu ocazia rejudecării apelului, din moment ce s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că marca anterioară a reclamantei a fost folosită în mod efectiv în perioada de referinţă pentru produse din clasa 32, această chestiune neputând a fi reevaluată de către instanţa naţională în cadrul cererii reconvenţionale vizând nefolosirea efectivă a mărcii pentru un produs din clasa 32.

Din acest punct de vedere, se constată că soluţia pronunţată prin decizia recurată este concordantă cu decizia EUIPO.

În consecinţă, nu se poate reproşa instanţei de rejudecare a apelului nerespectarea deciziei de casare referitoare la aspectele ce se impuneau a fi analizate cu ocazia rejudecării, referitoare la folosirea efectivă a mărcii UE a reclamantei, după cum, pentru aceeaşi raţiune, nu se poate reţine nici neargumentarea deciziei sale, din perspectiva exigenţelor unei motivări suficiente. De altfel, critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost concepută tot prin prisma deciziei de casare, prin care s-au stabilit în mod definitiv standardele de motivare pe care trebuie să le întrunească decizia de apel.

Faţă de toate cele expuse, urmează a se respinge ca nefondat recursul pârâtelor, pe aspectul soluţiei vizând cererea reconvenţională, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

(2) În ceea ce priveşte recursul împotriva considerentelor deciziei nr. 963/16.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, motivele de recurs au vizat două chestiuni: modalitatea de examinare a similarităţii conceptuale, parte a analizei riscului de confuzie, respectiv modalitatea de stabilire a distinctivităţii inerente a mărcii anterioare.

În privinţa primei chestiuni, recurentele-pârâte au criticat concluzia instanţei de apel în sensul existenţei unei similarităţi conceptuale între mărcile în conflict, atât din perspectiva forma sticlei ce intră în compunerea fiecăreia dintre mărci, cât şi prin raportare la elementele verbale din cadrul mărcilor.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că forma sticlei nu are caracter distinctiv; în acelaşi timp, însă, nu a exclus-o, doar pentru acest motiv, din analiza similarităţii semnelor.

Astfel, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală între mărci, instanţa de apel a constatat existenţa acesteia tocmai în considerarea formei sticlei, din moment ce elementele verbale sunt diferite, dar a valorificat caracterul nedistinctiv al formei ambalajului pentru concluzia unui grad scăzut de similaritate vizuală.

Recurentele-pârâte nu au formulat vreo critică pe acest aspect.

Or, din considerentele deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a procedat la fel şi în analiza similarităţii conceptuale, în condiţiile în care a apreciat că diferenţa lingvistică şi, implicit, efortul de traducere din partea consumatorului, împiedică asocierea imediată în mintea consumatorului a înţelesului elementelor verbale.

Prin urmare, la fel ca în cazul similarităţii vizuale, a fost stabilită existenţa unei similarităţi conceptuale pe baza formei sticlei, considerându-se că aceasta este, însă, scăzută, din cauza diferenţelor între elementele verbale.

În aceste condiţii, instanţa de apel a fost consecventă în întreaga analiză a similarităţii între semne, fără ca această instanţă de control judiciar să fie învestită cu reaprecierea legalităţii tuturor considerentelor expuse prin decizia recurată în cadrul acelei analize, motiv pentru care criticile recurentelor-pârâte nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, vizând modalitatea de stabilire, de către instanţa de apel, a distinctivităţii inerente a mărcii anterioare, ce aparţine reclamantei B., recurentele-pârâte au susţinut, pe de o parte, încălcarea regulilor prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 şi confirmate de jurisprudenţa instanţelor europene, iar, pe de altă parte, existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

Din dezvoltarea acestor motive de recurs, Înalta Curte reţine că ambele critici se raportează la acelaşi paragraf din decizia de apel, inserat în analiza distinctivităţii intrinseci a mărcii anterioare "x", respectiv: "Cum principiul de bază în aprecierea sferei protecţiei unei mărci este acela că informaţiile rezultate din înregistrarea acesteia nu pot fi completate cu alte informaţii ce nu rezultă din înregistrare, instanţa nu poate reţine caracteristicile semnului evidenţiate de reclamantă: forma octogonală cu patru laturi late şi patru laturi mai înguste, laturile înguste rotunjite, imprimarea în relief a elementului verbal x, gura largă a buteliei, elemente ce ar fi servit la recunoaşterea distinctivităţii intrinsece dacă s-ar fi distins în fotografia utilizată ca reprezentare grafică a mărcii tridimensionale."

Se constată că ambele critici sunt nefondate, întrucât se bazează pe o înţelegere greşită a considerentului citat.

Astfel, recurentele-pârâte au susţinut că interpretarea per a contrario a acestor considerente conduce la concluzia că, dacă elementele amintite ar fi reieşit cu claritate din certificatul de înregistrare al mărcii "x", acest aspect ar fi fost de natură să conducă la existenţa unei distinctivităţi intrinseci a mărcii anterioare.

Or, din considerentul în discuţie nu rezultă în niciun caz că prezenţa caracteristicilor invocate de către reclamantă ar fi asigurat caracterul distinctiv per se al formei sticlei din compunerea mărcii tridimensionale a reclamantei.

Ceea ce a intenţionat instanţa de apel să sublinieze este doar faptul că analiza distinctivităţii intrinseci ar fi urmat să se realizeze prin luarea în considerare şi a respectivelor caracteristici (forma octogonală cu patru laturi late şi patru laturi mai înguste, laturile înguste rotunjite, imprimarea în relief a elementului verbal x, gura largă a buteliei), dacă ar fi putut fi identificate în certificatul de înregistrare al mărcii.

Această analiză nu s-a efectuat, însă, din moment ce elementele menţionate nu au fost reţinute în descrierea mărcii, în raport de care a fost evaluată nu numai distinctivitatea mărcii anterioare, dar a fost examinat şi riscul de confuzie între mărcile în conflict, după cum s-a arătat prin prezenta decizie în analiza motivelor de recurs ale reclamantei B. şi, de altfel, şi a cererii de sesizare a CJUE (recurenta urmărind să repună în discuţie descrierea mărcii sale).

Prin urmare, contrar celor susţinute de către recurentele-pârâte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra distinctivităţii mărcii anterioare şi în raport de caracteristicile nerelevate de certificatul de înregistrare al mărcii.

În atare context, nu se justifică examinarea preconizată de către recurente, aceea a compatibilităţii pretinsei analize a instanţei de apel cu regulile desprinse din jurisprudenţa CJUE, cu finalitatea înlăturării considerentelor contrare unei aplicări corespunzătoare a acestor reguli.

De asemenea, în absenţa unei aprecieri a instanţei de apel de natura celei criticate de către recurente - în sensul că forma sticlei din compunerea mărcii tridimensionale a reclamantei ar fi distinctivă prin raportare la caracteristicile invocate de către reclamantă, dar neidentificabile în certificatul de înregistrare al mărcii -, este exclusă contrarietatea cu considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că forma sticlei nu este distinctivă (chiar dacă, în ansamblu, marca anterioară a reclamantei are caracter distinctiv, însă unul redus – apreciere, de altfel, concordantă cu cea a Tribunalului UE, din hotărârile pronunţate în cauzele T-637/19 şi T-638/19, între aceleaşi părţi ca cele din speţă).

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., referitoare la aprecierile instanţei de apel asupra distinctivităţii mărcii anterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021 şi a deciziei nr. 963A din data de 16 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj