Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2020, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ŞcoalaNaţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) a solicitat instanţei să constate existenţa faptelor de discriminare la care a fost supus de către pârâtă şi angajaţii săi, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 2.100 de euro şi morale în cuantum de 20.000 de euro, precum şi obligarea pârâtei să redacteze o scrisoare prin care să îşi prezinte scuzele faţă de reclamant pentru toate suferinţeleşi pierderile materiale şi profesionale cauzate de fapta de discriminare, precum şi publicarea pe pagina proprie de internet şi pe alte canale de comunicare, în mod anonimizat, a unei informări a opiniei publice cu privire la constatarea de către instanţă a faptei de discriminare.
Totodată, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care va efectua astfel de cheltuieli.
Prin încheierea de şedinţă din data de 29 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ., a anulat cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA).
Prin încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, a respins cererea de reexaminare anulare cerere privind pe petentul A., ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 8593 din 03 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins contestaţia în anulare împotriva încheierii din 11 iunie 2021, formulată de petentul A., ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1137A din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-contestator A. împotriva sentinţei civile nr. 8593 din 03 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.
Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cererii de recurs formulate de recurentul-contestator A. împotriva deciziei civile nr. 1137A din 21 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru lipsa părţilor.
I.2. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
Prin decizia nr. 1358 din 26 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admite excepţia nulităţii pentru lipsa semnăturii; a anulat recursul declarat de recurentul-contestator A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 1358 din 26 aprilie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a declarat recurs contestatorul A..
II.1. Motivele de recurs:
Prin cererea de recurs, recurentul-contestator a arătat că instanţa, în mod netemeinic, a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.
În această privinţă, a susţinut că instanţele de judecată nu pot stabili, în lipsa unei reglementări cu rang de lege, ce reprezintă semnătura, context în care a înţeles să invoce excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ.
A considerat că, în mod abuziv şi nefondat, s-a constatat nulitatea recursului pentru lipsa semnăturii, în condiţiile în care calea de atac a fost trimisă de pe adresa de e-mail, indicată în cererea introductivă şi cunoscută de toate instanţele pe rolul cărora s-a aflat dosarul nr. x/2021, fiind dovada clară şi fără echivoc a intenţiei recurentului de a sesiza astfel instanţa şi de a solicita acesteia prestarea serviciului public de justiţie, aşa cum este obligată constituţional, identitatea sa şi veridicitatea căii de atac putând fi stabilite fără dubiu.
După cum a învederat în notele scrise depuse la data de 25 septembrie 2023, toate actele de procedură efectuate de către recurent sunt valabile fără semnătură olografă sau electronică, conform art. 228 C. proc. civ. privind imposibilitatea sau refuzul de a semna un act de procedură de către cel care l-a solicitat sau întocmit, în concordanţă cu propria declaraţie şi posibilităţile tehnice de care dispune la acest moment, care nu trebuie să fie o piedică sau un motiv de discriminare în susţinerea poziţiei procesuale, apărarea drepturilor civile şi a accesului la o instanţă de judecată.
A menţionat că înscrisul chiar nesemnat produce efecte juridice, aşa cum îşi exprimă dorinţa partea care l-a formulat, cetăţenii neputând fi discriminaţi pe criterii ce ţin de veniturile lor, coroborate cu posibilitatea sau imposibilitatea achitării unei semnături electronice, ţinând cont că îi este imposibil să se deplaseze la toate şedintele de judecată şi să semneze toate cererile în original, aşa cum în mod nelegal i s-a solicitat, să efectueze atâtea acte de procedură, în cele peste 50 de dosare pe care le are, în timp util şi cu costuri rezonabile, cerinţe, care, adesea, ascund din partea instanţei intenţia de a scoate cauza de pe rol fără a presta în mod real serviciul public, apelând la pretinse excepţii.
A mai arătat că instanţa nu l-a înştiinţat, în prealabil, în legătură cu cerinţa semnării recursului şi la primul termen de judecată, din data de 26 septembrie 2023, nu a amânat cauza pentru a-i da posibilitatea să complinească pretinsa lipsă a semnăturii, cerinţă nerezonabilă, absurdă, dreptul la educaţie fiind ştirbit de modificări ale cadrului procesual impuse de instanţă prin proceduri, cereri sau acţiuni, care încalcă legea şi îşi creează vătămări ireversibile.
II.2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului:
Verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Prealabil, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte subliniază că soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condiţiilor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În coordonatele prezentate, în analiza sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să-şi exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat, prin decizia recurată, că nu este legal învestită cu soluţionarea cererii de recurs câtă vreme aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială de formă a semnăturii, fiind anulată pentru lipsa acesteia, efect juridic care se reverberează şi asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, cuprinsă în cadrul cererii de recurs.
Totodată, trecând peste lipsa semnăturii de pe actul de procedură menţionat, cât şi de pe al notelor scrise depuse la data de 25 septembrie 2023, analizând cererea dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că recurentul nu a indicat normele constituţionale prin raportare la care se invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale contestate.
Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul refuzului nejustificat al instanţei de recurs de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalite invocată, expunând aspecte ce ţin de modalitatea de transmitere a cererii de recurs, de efectele pe care le produce un astfel de înscris, chiar în ipoteza nesemnării, de existenţa unei discriminări în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor sale procesuale, lezarea dreptului la apărare, precum şi împietarea accesului la o instanţă de judecată.
Criticile pe chestiunile supuse analizei sunt nefondate.
Împrejurarea că instanţa de recurs, învestită cu soluţionarea pricinii, a apreciat că se impune anularea căii de atac, pentru lipsa semnăturii, nu este aptă să probeze necesitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., aşa cum, în mod nefondat, susţine recurentul, de vreme ce soluţia de anulare a recursului pe care a adoptat-o completul de judecată, în condiţiile art. 486 alin. (3) lit. e) C. proc. civ., în funcţie de neîndeplinirea uneia dintre cerinţele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., aceea a semnăturii, s-a repercutat şi asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale inserate în cuprinsul actului de procedură dedus judecăţii, dezvoltată ulterior prin notele scrise depuse la dosar, la data de 25 septembrie 2023, neconstituind, astfel, un criteriu pentru declanşarea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Câtă vreme instanţa de control judiciar nu a fost legal sesizată cu o cerere de recurs care să îndeplinească condiţiile de formă instituite de legiuitor, prefigurarea unei soluţii privind neconstituţionalitatea textului de lege evocat în cadrul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a creat premisele aplicării directe a normei contestate în speţă, faţă de aspectele pe care instanţa era chemată să le verifice prioritar, în contextul celor relevate anterior, ce excludeau în analiză pertinenţa excepţiei sub aspectul constatării existenţei sau nu a unei legături cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la împrejurarea că instanţa nu l-a înştiinţat, în prealabil, în legătură cu cerinţa semnării recursului şi că la primul termen de judecată stabilit la data de 26 septembrie 2023, nu a amânat cauza pentru a fi în măsură să complinească lipsa semnăturii, Înalta Curte constată că nemulţumirile părţii referitoare la obligaţia legală de semnare a actului de procedură cu care a învestit instanţa de recurs ce îi incumbă nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs, care priveşte exclusiv verificarea legalităţii soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.
De altfel, se constată că această chestiune a fost tranşată deja de către instanţa de control judiciar în etapa procesuală a recursului, hotărârea fiind definitivă în privinţa soluţiei de anulare a căii de atac, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Or, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În condiţiile în care recursul a fost anulat, excepţia de neconstituţionalitate nu mai era aptă să schimbe soluţia căii de atac declarate în cauză, în lipsa cadrului legal necesar pentru învestirea instanţei de control judiciar. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu mai prezenta legătură cu soluţionarea cauzei în etapa recursului, soluţia instanţei de recurs fiind independentă de chestiunea prejudicială ridicată de parte, iar o ipotetică admitere a excepţiei de către instanţa constituţională nu ar fi schimbat în niciun fel situaţia juridică a părţii în proces.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalite, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În acest sens, examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
În acest context se reţine că prin decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, (paragraful 18) s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul verificării condiţiei ca sesizarea să aibă în vedere neconstituţionalitatea prevederilor legale invocate, prin indicarea în concret a modului în care aceste prevederi contravin Constituţiei.
Această condiţie este esenţială pentru justificarea admiterii de către instanţa de judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, altfel sesizarea ar constitui o problemă de interpretare a legii, atribuţie ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, instanţa de contencios constitutional este chemată să verifice ex post compatibilitatea unei legi sau ordoinanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cu prevedrile şi principiile de ordin constituţional, sens în care partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Or, simpla invocare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii din C. proc. civ. nu este adecvată atâta timp cât recurentul nu a argumentat în ce constă legătura dispoziţiilor legale în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.
Ca urmare, având în vedere că remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, în mod corect, instanţa de recurs a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În consecinţă, prentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1358 din 26 septembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., formulată de aceeaşi parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1358 din 26 septembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., formulată de aceeaşi parte.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.