Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. S.R.L., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor la:
a) interzicerea producerii, importului, exportului, distribuirii, comercializării şi oricărui act de folosinţă în activitatea comercială, desfăşurată în orice fel, a produselor reprezentând pilote identificate prin codurile nr. x (dimensiunea 150x210 cm) nr. x (dimensiunea 180x210 cm) şi nr. x (dimensiunea 195x201 cm) de pârâta B. şi prin codul 31628 (dimensiunile 150x210 cm, 180x210 cm, 195x201 cm) de pârâta C., inclusiv prin intermediul website-urilor sau orice alt website, reprezentate grafic în Anexa nr. 4, precum şi a oricăror produse purtând fără drept semne identice sau similare mărcilor nr. x/19.07.2004, nr. x/08.10.1996, nr. x/08.10.2010 şi nr. y/06.01.1986;
b) retragerea, de îndată, de pe piaţă a produselor reprezentând pilote identificate prin codurile nr. x (dimensiunea 150x210 cm), 65500768 (dimensiunea 180x210 cm), 65500769 (dimensiunea 195x201 cm) de pârâta B. şi prin codul 31628 (dimensiunile 150x210 cm, 180x210 cm, 195x201 cm) de pârâta C., reprezentate grafic în Anexa nr. 4, din toate sediile şi punctele de lucru folosite de acestea, inclusiv de pe website-urile www.x.ro şi vvwvv.pernepilote.ro, precum şi distrugerea acestora şi a stocurilor existente, pe cheltuiala pârâtelor;
c) furnizarea de informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea şi valoarea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante;
d) plata despăgubirilor estimate cu titlu provizoriu la suma de 1.500 de euro de la fiecare pârâtă, cu titlu de daune materiale, precum şi la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu provizoriu ia suma de 3.000 de euro de la fiecare pârâtă, cauzate prin actele de încălcare a mărcilor nr. x/19.07.2004, nr. x/08.10.1996, nr. x/08.10.2010 şi nr. y/06.01.1986, aparţinând reclamantei A.;
e) plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 36 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 84/1998 republicată, art. 9 alin. (2) lit. a), b), c) din Regulamentul nr. 1001/2017 privind marca Uniunii Europene, art. 8, art. 9 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1) şi art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, art. 1349 şi art. 1357 C. civ.
Pârâta B. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva societăţii C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la despăgubiri, în situaţia în care ar fi admisă cererea de chemare în judecată împotriva sa.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 112/22.01.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi chemata în garanţie C. S.R.L.; a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 29.512 RON reprezentând onorariu avocat; a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească pârâtei D. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.000 RON reprezentând onorariu avocat.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 394A/10.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierilor din 01 martie 2019 şi 23 octombrie 2019, precum şi a tuturor celorlalte încheieri pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat; a admis apelul reclamantei A. şi al pârâtei B. împotriva sentinţei civile nr. 112/22.01.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.; a schimbat sentinţa atacată; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtele la interzicerea producerii, importului, exportului, distribuirii, comercializării şi oricărui act de folosinţă în activitatea comercială, desfăşurată în orice fel, a produselor reprezentând pilote identificate prin codurile nr. x (dimensiunea 150x210 cm) nr. x (dimensiunea 180x210 cm) şi nr. x (dimensiunea 195x201 cm) de pârâta B. şi prin codul 31628 (dimensiunile 150 x 210 cm, 180 x 210 cm, 195x201 cm) de pârâta C., inclusiv prin intermediul website-urilor, precum şi a oricăror produse purtând fără drept semne identice sau similare mărcii nr. x/08.10.1996; a obligat pârâtele la retragerea, de îndată, de pe piaţă a produselor reprezentând pilote identificate prin codurile nr. x (dimensiunea 150x210 cm), 65500768 (dimensiunea 180x210 cm), 65500769 (dimensiunea 195x201 cm) de pârâta B. şi prin codul 31628 (dimensiunile 150x210 cm, 180x210 cm, 195x201 cm) de pârâta C., din toate sediile şi punctele de lucru folosite de acestea, inclusiv de pe website-urile www.x.ro şi vvwvv.pernepilote.ro, precum şi distrugerea acestora şi a stocurilor existente, pe cheltuiala pârâtelor; a obligat pârâtele la furnizarea de informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea şi valoarea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante; a respins în rest acţiunea; a admis cererea de chemare în garanţie; a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în prima instanţă acordate în parte; a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei B. suma de 20.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată şi cererea chematei în garanţie de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor sale de judecată; a obligat apelanta-pârâtă şi intimata pârâtă la plata sumei de 10.000 RON către apelanta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 954A/16.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de apelanta-pârâtă B. S.A.; a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 394 A/2021, în sensul că apelul provocat declarat de B. a fost admis, iar apelul incident declarat de B. a fost respins.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 394/10.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs principal pârâtele C. S.R.L. şi B. S.A. şi recurs incident reclamanta A., după cum urmează:
1. Recursul declarat de pârâta C. S.R.L. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocându-se motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ.
2. Prin recursul declarat, pârâta B. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, rejudecarea apelurilor, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a expus următoarele critici:
- instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 2017/1001 şi a celor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în sensul în care a apreciat că produsele comercializate de către recurenta-pârâtă ar fi similare şi ar crea risc de confuzie cu marca nr. 2 a reclamantei;
- marca este în realitate un desen care evidenţiază aspectul exterior al produselor comercializate, iar astfel de semne sunt supuse protecţiei desenelor/modelelor, şi nu al dreptului mărcilor, o asemenea protecţie fiind limitată în timp, aspect ce se explică prin faptul că un consumator este obişnuit să perceapă desenul produsului ca pe un detaliu estetic şi nu ca pe un indicator al originii produsului;
- în mod excepţional, o astfel de reprezentare bidimensională figurativă fără text poate fi înregistrată ca marcă, în măsura în care semnul este atât de cunoscut publicului încât acesta identifică semnul respectiv, nu numai ca pe un element ornamental, ci chiar ca un indicator de origine al produsului respective, acesta fiind motivul pentru care mărcile reclamantei au fost admise la înregistrare;
- dreptul conferit prin înregistrarea acestor semne ca marcă este total diferit de dreptul conferit de înregistrarea reprezentării prin desen sau model; dacă în cazul desenului/modelului, simpla combinaţie de elemente figurative nu ar putea fi reprodusă de un terţ, în cazul înregistrării acestor semne ca marcă ele vor fi protejate ca semn în ansamblu, inclusiv în ceea ce priveşte culorile revendicate.
- având în vedere că marca pârâtei nu ar fi fost distinctivă în lipsa revendicării culorilor, aceasta nu este protejată împotriva reproducerii unor semne care ar fi similare cu cele ale apelantei, însă în culori total diferite, tocmai pentru că marca A. indică consumatorului originea produsului numai împreună cu culorile revendicate prin cererea de înregistrare;
- instanţa de apel a ignorat, la analiza similarităţii, faptul că produsele au culori total diferite faţă de cele revendicate de marca A. (maro. bej, roşu, negru, alb);
- pentru a exista o folosire similară a semnelor înregistrate de reclamantă ar fi trebuit ca produsele să reproducă cel puţin două sau trei culori din cele revendicate de reclamantă, astfel că lipsa de similaritate decurge în special din faptul că pe produse nu este reprodusă culoarea dominantă a mărcii A.: maro, aspect ce este esenţial, întrucât distinctivitatea mărcii A. nu a fost obţinută numai prin desenul creat, ci şi prin culorile revendicate, iar culoarea principală (maro) a fost considerată ca fiind foarte cunoscută publicului, astfel încât consumatorul, la vederea modelului înregistrat ca marcă de reclamantă şi a culorii principale maro (în combinaţie cu negru) să facă o legătură cu faptul că acel produs provine de la A.;
- deşi instanţa de apel a reţinut că sunt relevante culorile pentru care este înregistrată marca, respectiv că protecţia acoperă tocmai combinaţia de culori, a conchis că ar exista o similaritate între semne chiar în situaţia în care culori folosite sunt diferite, procedând de această manieră a încălcat prevederile legale referitoare la similaritatea semnelor şi a întinderii protecţiei mărcii nr. 2 a recurentei;
- reţinând că marca recurentei are drept culoare dominantă protejată maro şi nu bej, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, şi că prima culoare protejată este deosebit de importantă, deoarece pe semnul reprezentând marca intimatei, 90% din reprezentare este ocupată de culoarea maro, prima culoare revendicată de intimată, iar culoarea bej, cea de-a doua revendicată se regăseşte pe mai puţin de 5% din semnul recurentei, la analiza celor două semne, instanţa de apel trebuia să ţină cont de faptul că principala culoare revendicată (maro) este total diferită de culoarea ce se regăseşte pe pilotele recurentei (alb sau chiar bej extrem de diluat);
- instanţa de apel ar fi trebuit să observe diferenţa dintre culoarea albastru, existentă pe pilotele recurentei şi culoarea negru care este protejată prin marcă (pe lângă argumentele suplimentare privind numărul diferit de linii şi suprafaţa diferită a pătratelor);
- o similaritate a unor culori trebuie analizată într-un mod foarte strict de instanţa de judecată în domeniul mărcilor bidimensionale, figurative, tocmai pentru că în certificatul de înregistrare este indicată fiecare culoare în parte în mod diferit, marca fiind protejată în concret doar pentru culoarea indicată în certificatul de înregistrare;
- instanţa de apel, în analiza similarităţii, trebuia să aibă în vedere în principal elementele distinctive şi dominante ale mărcii intimatei, care sunt tocmai culorile revendicate prin cererea de înregistrare;
- ceea ce iese în evidenţă la semnele comparate este culoarea principală (maro şi alb), culoare care este diferită, consumatorul de pilote putând să observe, în primul rând, această culoare principală, iar numai apoi eventualul model care ar putea fi considerat similar;
- instanţa de apel a reţinut prin ignorarea elementelor distinctive şi dominante că similaritatea semnelor ar rezulta din acţiunea conjugată a tuturor elementelor;
- instanţa de apel nu a analizat existenţa vreunui risc de confuzie între Produse şi marca A., ci doar a preluat argumentele avute în vedere în cadrul analizei similarităţii semnelor în discuţie limitându-se la a afirma că produsele A. ar fi produse de lux;
- cu referire la elementele necesare a fi avute în vedere în analiza riscului de confuzie, a susţinut că, în raport de marca bidimensională figurativă a intimatei, consumatorul mediu, când analizează modelul de pilotă vândut de B., nu are ca obicei să studieze modelul folosit pe pilotă pentru a determina originea comercială a produsului, dimpotrivă, la vederea acestui model, publicul va considera că este un detaliu ornamental destinat să înfrumuseţeze aspectul exterior al produsului şi nu să indice originea comercială a acestuia;
- unul dintre cele mai importante criterii ce trebuie avute în vedere la analiza riscului de confuzie îl reprezintă distinctivitatea semnului înregistrat, or, caracterul slab distinctiv al mărcii intimatei rezultă chiar din certificatul de înregistrare anexat cererii de chemare în judecată, unde pe prima pagină, există o rubrică intitulată "distinctivitate dobândită" în dreptul căreia figurează cuvântul: nu, în opinia EUIPO, niciuna din mărcile apelantei nu a dobândit distinctivitate ca urmare a folosirii; lipsa de distinctivitate dobândită nu face decât să arate că marca A. nu este suficient de cunoscută în Uniunea Europeană;
- relevant este faptul că nu marca verbală "A." şi nici cea figurativă nu au fost invocate în susţinerea cererii, ci cele patru mărci fără text care corespund unui model; faptul că marca verbală sau figurativă ar beneficia de un renume în România sau în Uniunea Europeană nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, ceea ce ar fi trebuit să demonstreze intimata este ca marca nr. 2 figurativă bidimensionată fără text a dobândit distinctivitate puternică în Uniunea Europeană;
- instanţa de apel a ignorat faptul că produsele comercializate poartă o etichetă clară pe care este indicat producătorul acestora: "Fabricat în România. Produs în România de C.", fiind indicate şi adresele de internet www.x.ro şi www.x.ro, informaţii care înlătură orice îndoială pe care ar avea-o un consumator cu privire la posibilitatea ca Produsele să aparţină intimatei şi trebuiau a fi avute în vedere la analiza riscului de confuzie;
- instanţa de apel în mod nelegal a considerat că ar fi nerelevantă lipsa de folosire a mărcii în clasa 24 (pilote), deşi marca este înregistrată pentru aceste produse, în condiţiile în care lipsa de folosire a mărcilor in clasa 24 nu implică automat decăderea intimatei pentru clasa respectivă şi nici nu înlătura identitatea produselor. Cu toate acestea trebuia avută în vedere la analiza riscului de confuzie, deoarece lipsa folosirii mărcii pentru o clasă de produse are un impact în ceea ce priveşte riscul de confuzie în percepţia publicului, acest risc fiind diminuat prin faptul că publicul nu cunoaşte un produs similar al reclamantei pe piaţă.
Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a expus următoarele critici:
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. în sensul în care a ajuns în mod nelegal la concluzia că pilotele comercializate de recurentă ar avea culoarea dominant bej extrem de diluat, deşi a susţinut în mod constant, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, că Produsele ar avea culoarea dominantă alb, complet diferită faţă de de culori precum maro sau chiar bej, creând consumatorului o impresie de ansamblu total diferită.
- numai pe baza unui probatoriu adecvat asupra similarităţii semnelor, instanţa de apel ar fi putut să constate cu propriile simţuri culoarea exactă a produselor, însă reclamanta s-a mulţumit să depună la dosar doar anumite fotografii din care nu rezultă în mod clar dacă pilotele recurentei ar avea culoarea albă sau culoarea bej extrem de diluat, fiind în prezenţa a două culori care pot apărea similare la o luminozitate diferită a fotografiei.
3. Prin recursul incident declarat, reclamanta A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului incident, casarea încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021 şi a deciziei civile nr. 394/10.03.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, inclusiv privind prejudiciul material, cu privire la probaţiune, dar şi ca urmare a nelămuririi de către instanţa de apel a situaţiei de fapt pe aspectul calcului prejudiciului şi neanalizarea unui capăt de cerere.
Referitor la încălcarea art. 264 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte limitarea probaţiunii, a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că cererea recurentei privind obligarea intimatelor-pârâte la plata daunelor materiale poate fi analizată numai în baza raportului de expertiză contabilă administrat în faţa instanţei de fond, deşi regulile de procedură privesc necesitatea examinării fiecărei probe în parte şi pe toate în ansamblul lor.
În condiţiile în care partea depusese încă de la prima instanţă un calcul al prejudiciului pe baza documentelor contabile existente la dosar pentru perioada aprilie 2016 - septembrie 2018, cuantumul prejudiciului material trebuia analizat în raportat de aceste înscrisuri.
Chiar dacă instanţa de apel a ignorat argumentele recurentei privind eroarea strecurată în obiectivele expertizei contabile cu privire la perioada relevantă, avea obligaţia, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală cu privire la aflarea adevărului în cauză şi să se raporteze la întreg ansamblul probator.
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. (minus petita), acordând mai puţin decât s-a cerut, a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. - a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, înfrângând principiul disponibilităţii procesului civil, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că instanţa de apel a extrapolat limitele învestirii expertului contabil în efectuarea probei asupra limitelor obiectului cererii de chemare în judecată, excluzând astfel din obiectul învestirii sale o parte din cerere şi apreciind, în mod injust, că cererea a fost analizată în tot, argumentând soluţia de respingere a daunelor materiale pe faptul că prin obiectivele fixate pentru expertiza contabilă, partea a clarificat întinderea obiectului cererii de chemare în judecată cu privire la perioada pentru care sunt cerute despăgubirile materiale.
Nicio normă de drept procedural nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să considere că actul prin care partea solicită efectuarea unei expertize contabile pentru o perioadă de timp mai mică decât cea pentru care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată reprezintă o limitare implicită a însuşi obiectului cererii.
Or, intenţia părţii de a clarifica sau restrânge obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte dintr-o cerere având ca obiect tocmai precizarea cererii de chemare în judecată sau limitarea pretenţiilor, iar în situaţia în care instanţa este în continuare nelămurită asupra acestui aspect, urmează a analiza întreg materialul probator.
Încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. rezultă şi din neanalizarea de către instanţa de apel a incidenţei, în cauză, a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 2017/1001, respectiv a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, vizând protecţia renumelui mărcilor intimatei-recurente ca temei al acţiunii civile şi al motivelor de apel cu care instanţa fusese învestită.
În analiza riscului de confuzie, instanţa de apel s-a referit la renumele mărcilor A., însă nu a mai soluţionat cererea de apel şi din această perspectivă, deşi există aparenţa antamării acestuia.
Cu privire la nelămurirea situaţiei de fapt pe aspectul prejudiciului material, astfel cum reiese din motivarea deciziei recurate, dar şi a încheierii de dezbateri din 17 februarie 2020, a precizat că instanţa de apel nu a făcut o cercetare a probaţiunii şi cererilor care să conducă la lămurirea situaţiei de fapt şi nici nu a precizat care este temeiul înlăturării din analiză şi lipsa acestora de utilitate sau pertinentă a acestora.
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că soluţia de respingere a despăgubirilor a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, cu toate că a stabilit faptul că recurentele-intimate au încălcat drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei.
Invocând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, recurenta a susţinut că prin restrângerea analizei dovezilor cu privire la daunelor materiale doar la probaţiunea vizând perioada 12.04.2018-31.08.2019, pentru care a fost efectuat raportul de expertiză în faţa instanţei de fond, instanţa de apel a ignorat celelalte mijloace de probă existente la dosar, apte să conducă la o evaluare corectă a prejudiciului cauzat prin actele de contrafacere.
Referindu-se la nelegala respingere a daunelor morale, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 care nu deosebesc elementele probatorii ale daunelor morale de cele vizând daunele materiale, toate fiind delimitate de noţiunea generic de elemente care produc consecinţe negative asupra titularului dreptului, iar aprecierea instanţei privind caracterul secundar al daunelor morale nu îşi găseşte susţinerea în lege.
A arătat, pe de o parte, că simplul fapt că un concurent foloseşte neautorizat mărcile titularului ce beneficiază de renume creează, ipso facto, un prejudiciu moral, iar, pe de altă parte, folosirea mărcilor titularului de către un concurent este de natură să conducă la o diluţie a acestora, iar concurentul profită pe nedrept de renumele mărcii şi firmei A..
În opinia recurentei, prejudiciul moral reflectă pierderea distinctivităţii mărcilor, a valorii lor, dar şi pierderea clientelei titularului de marcă cu efect atât în prezent, cât şi pentru viitor. Or, tocmai natura sa subiectivă, rezultatul perturbării relaţiei fireşti dintre client şi marcă, face ca prejudiciul moral să aibă un conţinut şi o semnificaţie proprie faţă de prejudiciul material.
Folosindu-se mărcile titularului fără nici un drept, recurentele-intimate pot trece drept colaboratori ai societăţii reclamante, profitând astfel pe nedrept de renumele acesteia, iar acest comportament produce titularului un imens prejudiciu moral atât timp cât imaginea firmei A. profită unuia din concurenţi.
Pe baza probelor existente la dosarul cauzei ce atestă fapta de încălcare şi renumele mărcilor titularului, instanţa de apel era obligată să pronunţe o soluţie în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la bază o estimare proprie în raport de circumstanţele cauzei (probate): renumele/distinctivitatea acestor mărci, impactul vânzării produselor contrafăcute raportat la vizibilitatea şi cunoaşterea contrafăcătorului, locurile de vânzare a produselor contrafăcute (spaţii cu mare vizibilitate), profilul contrafăcătorului, diferenţa foarte mare între preţurile de comercializare practicate de compania recurentă în raport de cele practicate de recurentele-intimate, etc.
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul motivelor contradictorii ale deciziei, s-a arătat că instanţa de apel a admis capătul de cerere principal formulat de recurentă prin cererea de chemare în judecată, fără a admite capătul de cerere accesoriu privind acordarea despăgubirilor cuvenite.
Din acest punct de vedere, a precizat că în condiţiile în care instanţa a constatat similaritatea dintre produsele recurentelor-intimate şi marca nr. x/08.10.1996, statuând astfel că partea adversă a încălcat drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei, soluţia legală era aceea de admitere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata prejudiciului material şi moral încercat de reclamantă prin faptele ilicite săvârşite de recurentele-intimate.
Cu toate că instanţa de apel a catalogat produsele reclamantei drept produse exclusiviste, statuând asupra riscului de confuzie incident în cauză, a reţinut faptul că nu s-a prezentat în ce ar consta prejudiciul moral produs acesteia în concret.
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul nelegalităţii încheierii de şedinţă din 17 februarie 2011, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prin respingerea probelor solicitate de către intimata-reclamantă, în condiţiile în care proba cu înscrisuri şi expertiză au fost solicitate în faţa primei instanţe, iar prin cererea de apel, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a oricăror mijloace de probă a căror necesitate va reieşi din cercetarea judecătorească şi din dezbateri.
Mai mult, prima instanţă, respingând capătul de cerere privind încălcarea de marcă, ceea ce a dus la o neanalizare a capătului de cerere privind acordarea prejudiciului, instanţa de apel, în baza rolului activ, avea obligaţia de a administra toate probele solicitate de intimata-recurenta în faza apelului în vederea aflării adevărului.
A susţinut aplicarea greşită a testelor similarităţii în ceea ce priveşte mărcile nr. 1, 3, 45 şi produsele comercializate de recurentele-intimate. Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel, deşi a reţinut corect elementele de fapt privind compunerea grafică a fiecărui semn de comparat, a aplicat greşit principiile CJUE privind determinarea similarităţii în sensul în care similaritatea este rezultatul evaluării asemănărilor dintre semne, iar nu a deosebirilor, singura analiză s-a circumscris stabilirii culorilor revendicate la momentul înregistrării mărcilor şi, ulterior, comparării acestora cu culorile ce se regăseau pe produsele comercializate de către părţile adverse.
Or, consumatorul relevant se determină în raport cu natura produselor, iar nu cu elemente mutabile în timp, cum ar fi preţul produselor, aşa încât în analiza similarităţii, pentru determinarea subsecventă a riscului de confuzie, instanţa trebuia să ia în considerare imaginea de ansamblu a semnelor în conflict şi nu combinaţia de culori.
Chiar în ipoteza unui nivel mai scăzut de similaritate, în aplicarea celorlalte principii ale riscului de confuzie, respectiv distinctivitatea dobândită şi compensarea cu un grad mai mare de similaritate/identitate produse, instanţa de apel trebuia să reţină un risc de confuzie şi în legătură cu aceste trei mărci.
A susţinut că aplicarea inconsecventă a criteriilor de analiză a similarităţii atrage incidenţa dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme în analiza similarităţii cu marca nr. 2, instanţa de apel a considerat necesar să compare toate elementele, atât dispunerea liniilor, cât şi culorile revendicate, cu semnele folosite de părţile adverse.
III. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 mai 2022, completul de filtru a reţinut excepţia tardivităţii recursului principal declarat de pârâta C. S.R.L. şi a prorogat pronunţarea asupra acesteia până la soluţionarea recursurilor.
A admis în principiu recursul principal declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 394A din 10 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A admis în principiu recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021 şi a aceleiaşi decizii.
A fixat termen de judecată la data de 04 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta C. S.R.L., prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 mai 2022, completul filtru, odată cu admiterea în principiu a recursurilor declarate de către reclamanta A. şi pârâta B. S.A., a reţinut spre soluţionare şi acest recurs, însă, exclusiv asupra excepţiei tardivităţii declarării acestuia.
Din această perspectivă, examinând excepţia cu acest obiect, Înalta Curte constată că este fondată.
Decizia de apel, recurată în cauză, a fost comunicată pârâtei C. S.R.L. la data de 5 aprilie 2021, care a declarat recurs la data de 6 mai 2021, cererea fiind transmisă prin poştă electronică în acea zi, la ora 18:25. Recursul a fost înregistrat în ziua următoare, potrivit ştampilei de intrare aplicate de Curtea de Apel Bucureşti .
În conformitate cu art. 485 alin. (1) C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii".
Pe acest temei, termenul de declarare a recursului se împlinea chiar în ziua în care pârâta a depus cererea de recurs, respectiv 6 mai 2021.
Cu toate acestea, trebuie observate prevederile art. 182 alin. (2) şi art. 183 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
Prevederile Legii nr. 310/2018 nu sunt aplicabile în cauză, chiar dacă recursul a fost declarat ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în virtutea art. 24 şi art. 25 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" şi respectiv, "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."
Aşadar, modificările aduse prin legea nouă de procedură, reprezentată de Legea nr. 310/2018, se aplică în privinţa proceselor începute după data de 21 decembrie 2018, or, cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost formulată la data de 12 aprilie 2018, ceea ce înseamnă că litigiul pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 rămâne supus vechii legi de procedură.
Art. 182 alin. (2) din cod (nemodificat prin Legea nr. 310/2018) prevede că "(...) dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile."
Potrivit art. 183 alin. (1) C. proc. civ. (ce a suferit o modificare prin Legea nr. 310/2018), "Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen."
Cele două norme au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen."
Se impune a se preciza, totodată, că Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în vigoare la data declarării recursului, respectiv cel din data de 17.12.2015, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 970 din 28 decembrie 2015, prevede în art. 5 alin. (3) că "Programul de lucru al instanţelor este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână; programul începe, de regulă, la ora 8:00 şi se încheie la ora 16:00".
Pe acest temei şi în aplicarea deciziei pronunţate în mecanismul de unificare jurisprudenţială, cu caracter obligatoriu, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., se constată în cauză că recursul pârâtei C. S.R.L., formulat în ultima zi a termenului, însă după ora încetării activităţii instanţei, nu poate fi socotit ca fiind depus în termen.
Drept urmare, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii declarării recursului şi va respinge, ca tardiv, recursul pârâtei C. S.R.L.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta B. S.A., se constată următoarele:
Criticile recurentei–pârâte vizează soluţia de admitere în apel a cererii în contrafacerea mărcii Uniunii Europene, aparţinând reclamantei A., cu nr. x/8.10.1996 (în continuare marca nr. 2), prin folosirea în comerţ de către pârâtă a unui semn similar mărcii, pentru produse identice, respectiv pilote, folosire de natură să creeze risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne.
Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a reproşat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, pe aspectul culorii dominante a pilotelor comercializate de către pârâtă, respectiv bej extrem de diluat, cu toate că, în realitate, aceste produse au culoarea dominantă alb, astfel cum pârâta a susţinut constant pe parcursul judecăţii.
Recurenta a susţinut că sarcina probei aparţinea reclamantei, care dispunea de toate mijloacele procedurale posibile pentru a convinge instanţa în privinţa culorii dominante a pilotelor.
Critica astfel formulată este vădit nefondată şi va fi respinsă ca atare.
Recurenta pretinde, în esenţă, că revenea reclamantei sarcina probării apărării pe care pârâta a formulat-o în cursul judecăţii.
Or, din moment ce pârâta a susţinut un anumit fapt, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., invocate în recurs, presupunea ca această parte să dovedească susţinerea formulată, având la îndemână orice mijloc de probă, faţă de obiectul probaţiunii.
În ceea ce priveşte criticile vizând modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, se reţine că au fost combătute aprecierile instanţei de apel referitoare la existenţa similarităţii între marca nr. 2 şi semnul utilizat de către pârâtă, respectiv existenţa riscului de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne.
Recurenta a făcut referire în mod corect la prevederile art. 9 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 2017/2001 privind marca Uniunii Europene, ce reglementează efectele unei asemenea mărci, însă, chiar dacă instanţa de apel a făcut aplicarea art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, verificarea legalităţii deciziei are în vedere echivalenţa normelor, mai ales că legea naţională este incidentă nu numai în cazul unei mărci înregistrate la nivel naţional, dar şi al unei mărci internaţionale, care corespunde uneia dintre mărcile de care se prevalează reclamanta în cauză (marca nr. 4).
În aplicarea art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament şi art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, titularul unei mărci UE înregistrate are dreptul să împiedice orice terţ să utilizeze un semn în cadrul comerţului, fără consimţământul său, pentru produse sau servicii în cazul în care, din cauza faptului că semnul este identic sau asemănător cu marca, iar produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
În acest context, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor referitoare la stabilirea existenţei similarităţii între semnele aflate în conflict şi supuse analizei comparative.
Recurenta susţine, în primul rând, că marca nr. 2 a reclamantei este protejată numai împotriva reproducerilor similare prin raportare la culorile revendicate prin certificatul de înregistrare, ceea ce înseamnă că, dacă semnele comparate au culori diferite, precum în speţă, similaritatea este exclusă, tocmai pentru că marca A. indică unui consumator originea produsului doar împreună cu culorile revendicate prin cererea de înregistrare. Lipsa de similaritate între semne decurge, în special, din faptul că semnul pârâtei nu reproduce culoarea dominantă a mărcii A., respectiv maro.
Această susţinere a recurentei nu poate fi primită, deoarece implică stabilirea similarităţii între semne prin izolarea unui element al mărcii complexe al reclamantei şi compararea sa cu un alt element al mărcii complexe a pârâtei.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în examinarea existenţei riscului de confuzie, aprecierea similarităţii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă, ci trebuie să se realizeze prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ţinând seama în special de elementele lor distinctive şi dominante (hotărârea din cauza C–334/05 Shaker, pct. 41; ordonanţa din cauza C–23/09 Ecoblue, pct. 47).
De asemenea, CJUE a statuat în mod constant că aprecierea individuală a impresiei de ansamblu produse consumatorului mediu presupune a se analiza, în fiecare caz în parte, componentele semnului şi ponderea lor relativă în percepţia publicului pentru a se determina, în funcţie de circumstanţele specifice ale speţei, impresia de ansamblu produsă de semnele în cauză în memoria publicului respectiv (hotărârea din cauza C-591/12 Bimbo, pct. 34 şi 36).
Prin urmare, faptul pretins de către recurentă, anume acela că semnul folosit de către pârâtă nu ar conţine o anumită culoare, revendicată prin înregistrarea mărcii nr. 2 a reclamantei, nu exclude ab initio similaritatea, din moment ce acest element esenţial al analizei comparative a semnelor, respectiv similaritatea, implică examinarea mărcilor ca întreg, şi nu prin compararea separată a elementelor mărcilor.
Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel ar fi ignorat următoarele aspecte: marca reclamantei-intimate are culoarea dominantă maro, şi nu bej, iar aceasta este diferită de culoarea dominantă din cadrul semnului recurentei; liniile pentru care este protejată marca intimatei au o culoare diferită faţă de semnul recurentei; culoarea maro în combinaţie cu negru conferă distinctivitate mărcii intimatei-reclamante.
Aceste susţineri nu pot fi primite, faţă de finalitatea reaprecierii situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel.
Astfel, instanţa de apel a stabilit că impresia de ansamblu a semnelor comparate în memoria consumatorului mediu este aceeaşi, fiind imprimată de acţiunea conjugată a patru elemente grafice comune, respectiv culoarea bej, liniile roşii, liniile albastre şi pătratele.
Din această perspectivă, se constată că susţinerea recurentei potrivit căreia culoarea dominantă a mărcii nr. 2 a reclamantei este maro, urmăreşte ca instanţa de recurs să reaprecieze aspecte de fapt, pentru a stabili dacă este vorba despre culoarea maro sau despre o culoare bej în cadrul mărcii A.. De altfel, recurenta a afirmat în mod explicit că instanţa de apel a reţinut în mod greşit culoarea dominantă (pct. 35 din memoriul de recurs).
În acelaşi context trebuie plasată şi susţinerea referitoare la combinaţia de culori maro – negru din cadrul mărcii reclamantei, de vreme ce se bazează pe aceeaşi apreciere de fapt a recurentei referitoare la culoarea dominantă.
Aşadar, recurenta tinde să supună controlului exercitat de către instanţa de recurs reaprecierea impresiei de ansamblu produse de semnele în cauză, prin reevaluarea componentelor semnului şi a ponderii lor în percepţia publicului relevant, constatându-se că aceeaşi finalitate o are şi susţinerea relativă la culorile liniilor ce formează sau, după caz, împart pătratele din modelele regăsite în ambele semne comparate.
Or, reevaluarea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei, şi nu a temeiniciei acesteia, motiv pentru care susţinerile recurentei pe acest aspect urmează a fi înlăturate.
În ceea ce priveşte criticile vizând modul de aplicare a legii în legătură cu cerinţa existenţei unui risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne, se reţine că recurenta face referire la caracterul distinctiv al unei mărci constituite din aparenţa unui produs şi, totodată, la relevanţa etichetei aplicate pe produsele pârâtei.
Criticile formulate sunt nefondate.
Recurenta se raportează la jurisprudenţa CJUE dezvoltată cu privire la mărcile tridimensionale constituite din aspectul produsului însuşi, care se aplică, potrivit Curţii de Justiţie, şi atunci când marca este una figurativă, constituită din reprezentarea bidimensională a produsului, precum în speţă.
Se susţine, astfel, că publicul relevant, când analizează modelul de pilotă vândut de pârâta B., nu are ca obicei să îl studieze pentru a determina originea comercială a produsului, ci, dimpotrivă, va considera că este un detaliu ornamental destinat să înfrumuseţeze aspectul exterior al produsului, şi nu să indice originea comercială a acestuia.
Înalta Curte constată că aceste susţineri ale recurentei-pârâte tind, în realitate, la demonstrarea caracterului nedistinctiv al mărcii reclamantei, din moment ce se pretinde că modelul aplicat pe produs nu are aptitudinea de a indica unui consumator originea comercială a produsului. Chiar dacă recurenta se referă la modelul produselor sale, susţinerea vizează, în egală măsură, şi un model destinat a se aplica aceluiaşi produs, precum în cazul mărcii reclamantei.
Or, o marcă înregistrată beneficiază de prezumţia de validitate, până la anularea înregistrării sale, ceea ce înseamnă că nu se poate pune la îndoială, în absenţa învestirii explicite a instanţei de judecată în sensul de a constata nevalabilitatea mărcii reclamantei, împrejurarea că, prin înregistrare, s-a recunoscut îndeplinirea funcţiei esenţiale a mărcii de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului sau serviciului desemnat de marcă, permiţându-i să distingă, fără nicio posibilitate de confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă provenienţă.
În acelaşi timp, recurenta a făcut referire la caracterul slab distinctiv al mărcii nr. 2 a reclamantei, apreciere desprinsă din faptul că nu s-a demonstrat distinctivitatea puternică în Uniunea Europeană.
Contrar, însă, susţinerilor recurentei, împrejurarea că în certificatul de înregistrare se menţionează "nu" la rubrica distinctivitate dobândită, nu exclude constatarea unei distinctivităţi ridicate a semnului înregistrat ca marcă, dobândit prin utilizare.
Menţiunea din certificatul de înregistrare al mărcii înseamnă că semnul are o distinctivitate intrinsecă, nefiind necesară stabilirea dobândirii distinctivităţii prin utilizare, în scopul înregistrării semnului ca marcă.
Or, gradul de distinctivitate al semnului, în sensul că este unul scăzut, mediu sau ridicat, se apreciază în cadrul cererii în contrafacerea mărcii înregistrate, când titularul reclamă încălcarea de către un terţ a drepturilor sale exclusive asupra mărcii.
În evaluarea globală a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între semne, este posibil a se constata că marca a fost utilizată intensiv, cu consecinţa unei distinctivităţi pronunţate a semnului înregistrat, dat fiind că, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedeşte a fi mai important.
Prin urmare, susţinerea recurentei nu poate fi primită, la fel ca şi cea prin care se contestă demonstrarea în cauză a unei distinctivităţi puternice a mărcii reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, faţă de prestigiul mărcii de lux a reclamantei, ceea ce echivalează cu o distinctivitate crescută a semnului înregistrat, dobândit prin utilizare.
Or, această situaţie de fapt nu poate fi reapreciată în recurs, ţinând de temeinicia, iar nu de legalitatea deciziei, motiv pentru care va fi înlăturată susţinerea recurentei pe acest aspect.
Aceeaşi concluzie se impune a fi adoptată şi în legătură cu susţinerea privind relevanţa menţiunii aplicate pe eticheta produselor comercializate de către pârâtă, în sensul că acestea sunt fabricate în România de către C..
Prin considerentele deciziei recurate, s-a constatat riscul unei confuzii între semne în percepţia consumatorului, ceea ce înseamnă existenţa posibilităţii ca acesta să fie indus în eroare în privinţa provenienţei produselor comercializate de către pârâtă, în sensul că o atribuie mărcii reclamantei ori, cel puţin, că publicul realizează provenienţa diferită, dar consideră că între producători există o legătură economică, juridică etc.
Prin urmare, această situaţia de fapt nu poate fi reapreciată în recurs, prin reevaluarea percepţiei consumatorului prin prisma menţiunilor de pe eticheta aplicată pe produsele pârâtei.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei B. S.A. ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de reclamanta A., se constată următoarele:
Recurenta-reclamantă a criticat, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţinerea în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată privind încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcilor înregistrate nr. 1, 3 şi 4 (marca UE nr. x/19.07.2004, marca UE nr. x/8.10.2010 şi marca internaţională nr. x/6.01.1986). Cererea a fost admisă doar în privinţa mărcii nr. 2, după cum s-a arătat în analiza recursului pârâtei B. S.A.
Critica formulată pe acest aspect este fondată.
După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut absenţa similarităţii între semnele înregistrate ca marcă şi semnul utilizat de către pârâtă în contextul culorilor diferite din cadrul semnelor figurative cu caracter complex.
Înalta Curte constată că această modalitate de evaluare a similarităţii semnelor contravine jurisprudenţei CJUE, deja redată cu ocazia analizării motivelor de recurs ale pârâtei.
Astfel, compararea exclusiv a combinaţiei de culori regăsite la cele trei mărci, respectiv în cadrul semnului pârâtei, pentru a se ajunge la concluzia absenţei oricărei asemănări între semnele comparate, relevă, în cazul unor mărci complexe, înlăturarea ab initio a unor componente din examinarea semnelor ca întreg, pentru determinarea imaginii de ansamblu.
Or, deşi nu este exclus ca aprecierea să se dovedească în cele din urmă a fi una corectă, trebuie subliniat că aceasta poate fi conturată doar prin examinarea ponderii în percepţia publicului a fiecărei componente a semnelor comparate, ţinându-se seama în special de caracterul distinctiv şi/sau dominant al acestora, pentru determinarea impresiei de ansamblu produse de semnele în cauză în memoria publicului.
În egală măsură, aprecierea similarităţii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (hotărârea din cauza C–193/06 Nestlé).
Prin urmare, ar fi trebuit analizat dacă elementul reprezentat de culorile camel, gri sau negru (astfel cum au fost indicate de către instanţa de apel) din cadrul mărcilor combinate aparţinând reclamantei poate fi socotit neglijabil, astfel încât să fie înlăturat din examinarea comparativă a semnelor şi, de asemenea, dacă prezintă vreo relevanţă eventualul caracter dominant al acestor culori în cadrul mărcilor reclamantei ori, în cadrul similarităţii vizuale, apropierea cromatică a unor nuanţe de culori precum camel şi bej.
În aceste condiţii, se constată absenţa unei analize a similarităţii semnelor, evaluare fundamentată pe imaginea de ansamblu a acestora, în aplicarea criteriilor desprinse din jurisprudenţa CJUE, ţinându-se cont şi de faptul că instanţa de apel a menţionat doar existenţa unui model geometric diferit în cazul celor trei mărci faţă de semnul pârâtei (spre deosebire de marca nr. 2 a reclamantei), fără vreo analiză concretă a acestei componente din cadrul mărcilor reclamantei, în aplicarea aceloraşi criterii.
Faţă de cele ce preced, întrucât instanţa de apel nu a procedat la aprecierea globală a riscului de confuzie, fondată, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a semnelor în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, în cazul mărcilor nr. 1, 3 şi 4 ale reclamantei, urmează a se admite motivul de recurs pe acest aspect, cu consecinţa admiterii recursului incident şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 497 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, va fi admis şi motivul de recurs referitor la neanalizarea cererii de încălcare a mărcilor nr. 1, 3 şi 4 ale recurentei-reclamante din perspectiva prevederilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Potrivit acestei norme - ce reprezintă echivalentul art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul privind marca Uniunii Europene -, titularul mărcii este îndreptăţit să interzică folosirea de către un terţ, fără consimţământul său, a unui "semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia."
Norma conferă o protecţie extinsă mărcilor renumite în Uniunea Europeană, chiar pentru situaţia în care terţul foloseşte semnul identic sau similar cu marca pentru produse ori servicii diferite. A fortiori, protecţia extinsă trebuie recunoscută mărcilor renumite atunci când produsele sau serviciile terţului sunt identice cu cele ale titularului mărcii.
Se constată că instanţa de apel nu a analizat această ipoteză de încălcare a dreptului la marcă întrucât, pe de o parte, a admis pretenţiile reclamantei cu referire la marca nr. 2, pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar, pe de altă parte, a constatat lipsa similarităţii între semne, în ceea ce priveşte mărcile nr. 1, 3 şi 4, similaritatea semnelor reprezentând o condiţie de aplicare şi a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Or, în condiţiile în care prin prezenta decizie a fost admis motivul de recurs vizând similaritatea semnelor în conflict, cu privire la mărcile nr. 1, 3 şi 4 ale reclamantei A., se impune, subsecvent, admiterea şi a motivului de recurs referitor la analiza prevederilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Totodată, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de recurs vizând nelegala respingere a daunelor morale solicitate pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Evocând fondul cauzei, instanţa de apel a respins petitul cu acest obiect, cu motivarea că nu s-au indicat de către reclamantă, fără echivoc, elementele care să contureze existenţa unor astfel de daune morale.
În acelaşi timp, însă, instanţa de apel a reţinut existenţa riscului de confuzie în percepţia publicului, motivând că răspândirea în piaţă a unor produse ieftine, larg accesibile, purtând un semn care imită o marcă de lux, o diluează pe aceasta din urmă şi îi scade prestigiul, totodată, că este posibil ca un consumator să cumpere un produs din cauza asemănării cu un produs A., intenţionând să profite de imaginea mărcii parazitate de semnul care o contraface.
Or, din aceste considerente reies tocmai elementele care se subsumează unei atingeri aduse dreptului la marcă şi pe care instanţa de apel le-a reţinut ca atare, constând în atingeri aduse fie caracterului distinctiv al mărcii (diluarea), fie renumelui acestei mărci (defăimarea) ori pentru profitul necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii (parazitismul).
Aceste atingeri sunt definite şi clarificate conceptual în jurisprudenţa CJUE, în sensul că diluarea se produce atunci când se diminuează aptitudinea acestei mărci de a identifica produsele sau serviciile pentru care este înregistrată, în timp ce atingerea adusă renumelui mărcii se produce atunci când produsele sau serviciile pentru care semnul identic sau similar este utilizat de terţ pot fi percepute de public astfel încât puterea de atracţie a mărcii se diminuează; parazitismul se referă la avantajul pe care terţul îl obţine din utilizarea semnului identic sau similar acesteia, în special în cazurile în care, datorită transferului de imagine a mărcii sau a transferului caracteristicilor protejate de marcă asupra produselor desemnate prin semnul identic sau similar, există o exploatare vădită în contextul mărcii de renume (a se vedea hotărârea din cauza C-329/09 Interflora, pct. 72-74, cu jurisprudenţa citată).
Prin urmare, instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu există elemente care să contureze existenţa unor astfel de daune morale, drept pentru care vor fi admise motivele de recurs fundamentate pe pct. 6 (în ceea ce priveşte existenţa unor motive contradictorii) şi pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Se impune, astfel, rejudecarea cauzei pe acest aspect, în privinţa mărcii nr. 2 a reclamantei, precum şi a celorlalte mărci ale reclamantei, ca o consecinţă a admiterii motivelor de recurs precedente, însă, în privinţa acestora, doar în măsura în care se stabileşte o încălcare a dreptului la marcă.
Cât priveşte modul de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor materiale, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la limitarea probaţiunii, încălcarea principiului disponibilităţii prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel şi încălcarea rolului activ al instanţei.
Se constată, în primul rând, că recursul nu conţine critici referitoare la modul de soluţionare a apelului declarat de reclamantă împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 01.03.2019 şi 23.10.2019 pronunţate de prima instanţă.
Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 23.10.2019 a tribunalului a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 19.06.2019 prin care au fost încuviinţate obiectivele expertizei contabile.
Tribunalul a considerat că nu a fost vorba despre o eroare materială în cuprinsul cererii prin care s-a solicitat proba cu expertiză contabilă şi au fost indicate obiectivele acesteia, în ceea ce priveşte începutul perioadei de timp pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, în sensul că era vorba despre aprilie 2016, şi nu despre aprilie 2018.
Prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantei împotriva încheierii de şedinţă din 23.10.2019, curtea de apel considerând, la rându-i, că nu a fost vorba despre o eroare materială.
Pe cale de consecinţă, a fost respins şi apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 1.03.2019, cu motivarea că, faţă de perioada de timp pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, devin lipsite de relevanţă înscrisurile contabile solicitate de reclamantă a fi depuse de către pârâtă şi respinse de tribunal.
Premisa motivelor de recurs o constituie formularea cererii de încuviinţare a obiectivelor expertizei contabile pentru perioada de timp începând cu aprilie 2018, recurenta reproşând instanţei de apel, în legătură cu această cerere, relevanţa dată în stabilirea obiectului cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă se referă exclusiv la evocarea fondului în apel, respectiv la stabilirea obiectului cererii de chemare în judecată (în sensul schimbării acestuia în apel), la încuviinţarea şi administrarea probelor în apel.
Conţinutul criticilor formulate relevă, astfel, că această instanţă de recurs nu a fost învestită cu cercetarea legalităţii deciziei în privinţa apelului declarat împotriva încheierilor de şedinţă ale primei instanţe.
Pentru aceste motive, ca urmare a admiterii recursului incident, potrivit considerentelor deja expuse, casarea deciziei va fi parţială, în sensul că trimiterea cauzei spre rejudecare va viza exclusiv rejudecarea apelului împotriva sentinţei tribunalului, menţinându-se dispoziţiile din decizie referitoare la respingerea apelului împotriva încheierilor de şedinţă.
În al doilea rând, în contextul criticilor referitoare la respectarea regulilor de procedură în apel, se constată că cercetarea lor presupune stabilirea limitelor devoluţiunii în apel, determinate de ceea ce s-a judecat în primă instanţă, potrivit art. 478 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă subliniază în mod corect faptul că, deşi cererea de suplimentare a probatoriilor, depusă pentru termenul de judecată din 19.06.2019, prin care a formulat obiectivele expertizei contabile solicitate, se referă la perioada aprilie 2018-la zi, pentru care urma a fi efectuată proba cu expertiză contabilă, prin cererea iniţială de probatorii, formulată la data de 20.02.2019, reclamanta a solicitat ca pârâta B. să depună înscrisuri contabile pentru perioada aprilie 2016-la zi.
Prin urmare, faţă de cererile părţii referitoare la probe, în care se menţionează perioade de timp diferite de acordare a despăgubirilor şi, după cum s-a reţinut chiar prin considerentele deciziei recurate, în absenţa explicitării în cadrul cererii de chemare în judecată, s-ar fi impus clarificarea întinderii despăgubirilor, sub aspectul perioadei de timp pentru care au fost solicitate de către reclamantă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, urmează ca, în cadrul rejudecării, să se lămurească chestiunea perioadei de timp pentru care au fost solicitate despăgubiri, context în care pot fi relevante prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ce permite explicitarea în apel a pretenţiilor cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, dar incidenţa acestora urmează a face obiectul dezbaterilor contradictorii.
Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte va admite recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 394 A din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi, pe cale de consecinţă, va admite şi recursul împotriva încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021 prin care probele solicitate în apel au fost respinse în considerarea limitelor învestirii instanţei de apel.
În aplicarea art. 497 C. proc. civ., faţă de cele expuse, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar şi a apelului declarat de pârâta B. S.A., ce a fost admis prin decizia recurată, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul principal declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 394 A din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Admite recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii şi împotriva încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.