Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. - B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, în principal anularea Deciziei nr. 72/15.12.2020, iar, în subsidiar, anularea parţială a acesteia, cu consecinţa reducerii cuantumului amenzii administrative aplicate în baza Deciziei.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea civilă din 03.11.2021, Curtea a respins proba testimonială şi proba cu opinia de specialitate propuse de reclamantă, ca nefiind utile cauzei. Prin încheierea civilă din 18.01.2022, Curtea a respins cererea formulată de reclamantă având ca obiect transmitere unei întrebări clarificatoare către Comisia Europeană, ca nefiind utilă.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. - B., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Reclamanta A. - B. (în cele ce urmează "A.,,) a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus şi a încheierii din 18.11.2021 (deşi partea a făcut referire la o încheiere din 18.11.2021 -inexistentă în dosarul de fond - din dezvoltarea motivelor de recurs a rezultat că încheierile care au făcut obiect al recursului au fost cele din datele de 03.11.2021 şi 18.01.2022) prin care a solicitat, în principal, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare; într-un prim subsidiar, casarea în tot a sentinţei şi, ca urmare a rejudecării cauzei, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 72 din 15 decembrie 2020 cu consecinţa exonerării societăţii de la plata amenzii aplicate de către Consiliul Concurenţei; în al doilea subsidiar, casarea în parte a sentinţei şi, ca urmare a rejudecării cauzei, reducerea amenzii aplicate.
În motivarea cererii de recurs, a arătat că prima instanţă a aplicat greşit art. 15 alin. (6) din Legea Concurenţei, cu privire la starea de incompatibilitate în care se afla preşedintele Consiliului Concurenţei, dl. C., care deţinea - atât la data emiterii Deciziei, cât şi la data comunicării ei - calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al ACER (Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei).
În acest sens, a pretins că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile de drept unional privind rolul ACER, considerând că aceasta este o entitate de drept internaţional, căreia îi este inaplicabilă definiţia entităţii publice la care face referire Legea concurenţei. Or, ACER este un organism de drept public la nivelul Uniunii Europene, ale cărui acţiuni se răsfrâng la nivelul fiecărui stat membru, inclusiv asupra României, deoarece a fost înfiinţat pentru a sprijini instituţiile Uniunii Europene în ceea ce priveşte reglementarea pieţei de energie, utilizează fonduri publice ale Uniunii Europene şi acţionează în mod independent şi obiectiv, în interesul public al Uniunii Europene.
Deopotrivă, funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei reprezintă o funcţie de demnitate publică numită conform art. 15 alin. (1) din Legea concurenţei, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 15 alin. (6) din cuprinsul aceluiaşi act normativ, devine incompatibilă cu orice funcţie publică. Or, a susţinut recurenta, prima instanţă a omis să analizeze incidenţa noţiunii de "funcţie publică, " menţionând în mod eronat că preşedintele Consiliului Concurenţei s-ar afla în stare de incompatibilitate doar dacă ar deţine o funcţie de administrare la o entitate publică, contrar prevederilor art. 15 alin. (6) lit. c) din Legea concurenţei, care stabilesc incompatibilitatea strict prin prisma deţinerii de funcţii ori de demnităţi publice, în contextul în care poziţia de membru în Consiliul de Administraţie ACER are natura juridică a unei demnităţi publice, întrucât membrii acestuia acţionează în interes public, în cadrul unui organism public al Uniunii Europene. Contrar celor reţinute de instanţă, a adăugat recurenta, dispoziţiile art. 15 alin. (6) din Legea concurenţei instituie o interdicţie generală pentru toate funcţiile şi demnităţile publice, şi nu doar pe cale de excepţie, pentru unele entităţi sau autorităţi publice, naţionale, unionale sau internaţionale.
În continuare, a susţinut că încheierea din 03.11.2021 este lovită de nulitate, pentru încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea probatoriului solicitat. În acest sens, a pretins că proba cu realizarea unei opinii de specialitate, esenţială pentru dezlegarea cazului, a fost respinsă nejustificat în primă instanţă, iar raportul economic extrajudiciar nu a fost nici măcar amintit în sentinţă. Proba ar fi fost esenţială pentru dezlegarea problematicii economice complexe privind relaţiile identificate prin Decizie între recurentă şi dealerii săi, în special în contextul celor două pieţe cu finanţare din fonduri UE, cea gestionată de AFIR (piaţa FEADR), respectiv cea finanţată din fonduri private independente (piaţa non-FEADR).
Suplimentar afectării dreptului la apărare, prin respingerea nejustificată a opiniei expertului în concurenţă şi prin neanalizarea raportului economic extrajudiciar, instanţa de fond a mai respins nejustificat şi proba testimonială, esenţială având în vedere că a argumentat că situaţia de fapt a fost generată, perpetuată şi gestionată de AFIR, dar şi solicitarea de transmitere a unor întrebări clarificatoare către Comisia Europeană, având în vedere aplicarea în speţă a prevederilor art. 101 din Tratat şi nevoia unei interpretări uniforme a legislaţiei unionale.
Totodată, recurenta a pretins că sentinţa nu demonstrează analiza criteriilor aplicabile pentru constatarea încălcării prin obiect a normelor de concurenţă, reţinute prin Decizie. Astfel, a considerat că instanţa de fond s-a bazat pe o serie de elemente fără relevanţă pentru reţinerea faptei anticoncurenţiale. Astfel, în realitate, instanţa de fond nu a motivat sentinţa.
Chiar şi în cazul în care cele reţinute de prima instanţă ar fi considerate o motivare, recurenta a arătat că au fost aplicate greşit normele de concurenţă (art. 5 din Legea concurenţei şi a art. 101 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene), nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru a se reţine o încălcare orizontală prin obiect.
Astfel, a arătat că între aceasta şi dealeri nu există o relaţie de concurenţă (directă ori potenţială), contrar concluziilor din sentinţa recurată, relaţia fiind una verticală, în care A., în calitate de producător, îi aprovizionează pe clienţii de pe piaţa din aval, iar dealerii îl ajută să ajungă la aceşti clienţi. În toate cazurile s-a bazat pentru livrările către România pe dealeri, fără a avea un interes de prezenţă proprie în România, iar din punct de vedere comercial a aşteptat un venit fix per echipament (preţul său), diferenţa până la valoarea finală către client fiind negociată de dealer, ce avea libertatea de stabilire a preţului şi de intermediere a vânzării; de aceea, nu putea fi vorba de un preţ sau o coordonare de preţ între A. şi dealeri. A adăugat că nu putea fi catalogată concurent al dealerilor deoarece nu este activă la nivel de retail în nicio ţară şi încredinţează comercializarea integrală a produselor sale către dealeri, doar aceştia ocupându-se de organizarea şi derularea activităţii sale comerciale în România. A mai învederat că singura legătură care poate apărea cu un client provine din particularităţile regimului TVA aplicabil pe piaţa românească (în cazul în care un client cumpără utilaje de la un dealer din România se aplică TVA, spre deosebire de situaţia în care cumpărarea ase produce de la un producător inactiv în România, când nu se aplică TVA); în acest context, după ce dealerul şi clientul negociază afacerea, clientul poate solicita ca factura să fie emisă "formal, de A. în Germania (şi nu de dealer) pentru a putea economisi (finanţarea) plăţii TVA; întocmirea şi trimiterea facturii către client reprezintă singurul contact între A. şi client, sarcină pur formală îndeplinită de o secretară. Deoarece A. nu negociază cu clientul, doar cu dealerul, nu a existat concurenţă intra-marcă, a conchis recurenta.
În continuare, a evidenţiat că între aceasta şi dealeri nu a existat acord anticoncurenţial de voinţe. Astfel, corespondenţa identificată de intimat în Decizie este distorsionată, în condiţiile în care A. nu avea ca scop menţinerea unor preţuri uniforme sau ridicate, ci doar să realizeze vânzări, dealerii având libertatea de stabilire a preţului. Întreg comportamentul sancţionat prin Decizie a fost generat şi perpetuat de AFIR prin Ghidul AFIR şi modalitatea de funcţionare a BDPR.
De asemenea, recurenta a susţinut că faptele identificate nu pot fi calificate drept o încălcare prin obiect a concurenţei deoarece: dealerii erau liberi să stabilească preţurile şi să ofere discounturi în parametrii stabiliţi de reglementările AFIR, ei fiind singurii care realizau vânzări în România; a existat interesul AFIR ca preţurile să fie introduse în BDPR de un singur punct de contact (A.), fiind astfel mai uşor AFIR să gestioneze decât cu mai mulţi dealeri; acţiunile A. şi ale dealerilor au vizat întotdeauna respectarea Ghidului AFIR şi a principiilor acestuia; prin înscrierea produselor cu marca A. în baza de date a AFIR, clienţii aveau acces la mai multe produse şi o varietate mai mare a acestora; concurenţa intra marcă şi concurenţa între mărci au fost ridicate; pe durata presupusei încălcări, A. nu a avut o cotă mare de piaţă.
A adăugat că faptele identificate nu pot fi calificate nici drept o încălcare prin efect a concurenţei deoarece: nu a fost posibilă majorarea preţurilor ca urmare a concurenţei între mărci şi intra-marcă; inovaţia nu a fost restrânsă; dealerii au selectat independent ce produse şi ce structură a utilajelor doresc să plaseze pe piaţa românească; calitatea produselor nu a fost afectată; A. şi dealerii nu au beneficiat de putere de piaţă.
Recurenta a apreciat şi că instanţa de fond a realizat o calificare eronată a aplicării art. 5 din Lege şi art. 101 din Tratat din perspectiva analizei procedurii de recunoaştere formulate de dealerii D. şi E.. Contrar concluziilor primei instanţe, recurgerea la procedura de recunoaştere nu este egală cu o prezumţie absolută de încălcare a normelor de concurenţă.
În fine, a pretins că sentinţa, în partea privitoare la cererea subsidiară, a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale şi nu este motivată. Simpla reproducere a textelor legale privind individualizarea amenzilor fără anumite concluzii proprii sub aspectul nivelului de gravitate al faptei şi al duratei sau din perspectiva principiului proporţionalităţii nu poate ţine loc de motivare. În privinţa reţinerii circumstanţelor agravante, instanţa a reţinut deopotrivă că acestea sunt alternative şi că pot fi aplicate ambele circumstanţe privind rolul de coordonator şi iniţiator; or, această concluzie este contradictorie. Sub aspectul circumstanţelor atenuante, prima instanţă a reţinut că autoritatea are marjă de apreciere privind individualizarea sancţiunii, omiţând să facă o analiza proprie asupra acestora. În mod nelegal, prima instanţă a argumentat cu privire la inaplicabilitatea de circumstanţe atenuante suplimentare, în pofida faptului că A. a justificat existenţa unei relaţii verticale, impactul AFIR, noutatea problematicii din perspectiva relaţiilor specifice A.-dealeri şi a rolului AFIR şi BDPR.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
4. Apărările formulate în cauză
Pârâtul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare în vederea respingerii recursului declarat, ca nefondat.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la încheierea din 18.11.2021, intimatul a arătat că în lumina art. 13 din Legea nr. 554/2004 împrejurările de fapt relevante pentru verificarea legalităţii Deciziei puteau fi analizate strict prin prisma înscrisurilor care au stat la baza emiterii acesteia, iar nu prin audierea de martori. De asemenea, a învederat că prima instanţă a respins în mod just proba cu opinia de specialitate, de vreme ce, prin intermediul acesteia, contrar art. 330 C. proc. civ., recurenta reclamantă a solicitat nu lămurirea unor împrejurări de fapt, ci a unor aspecte referitoare la legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa în materie de concurenţă.
Referitor la criticile aduse sentinţei, intimatul a apreciat că sentinţa a reţinut în mod corect că preşedintele Consiliului Concurenţei nu s-a aflat într-un caz de incompatibilitate. În acest sens, a arătat că, în calitate de membru al Consiliului de administraţie al ACER preşedintele autorităţii naţionale de concurenţă îşi desfăşoară activitatea în interesul Uniunii Europene, în ansamblul său. De altfel, anterior datei la care a început mandatul domnului C. ca membru al ACER, ANI a răspuns prin Adresa nr. x/24.12.2019, în sensul că deţinerea calităţii de membru al Consiliului de administraţie al ACER nu este incompatibilă cu calitatea de preşedinte al Consiliului Concurenţei.
În continuare, a susţinut că sentinţa a reţinut în mod corect că Decizia a probat conduita anticoncurenţială a întreprinderilor, concretizată în înţelegerea de fixare a preţului de vânzare pentru produsele marca A.. Astfel, prima instanţă a validat în mod întemeiat concluzia sa cu privire la participarea recurentei reclamante la înţelegerea de fixare a preţului de vânzare, împrejurare ce a rezultat din ansamblul materialului probator administrat în cauză: a) recunoaşterea expresă şi neechivocă a săvârşirii faptelor anticoncurenţiale de către D. şi E., care confirmă existenţa înţelegerii de fixare a preţului de vânzare, având valoarea unei probe indirecte faţă de A.; b) documentele şi informaţiile provenite de la întreprinderile parte la înţelegere, inclusiv A. din a căror analiză a rezultat fără echivoc că reprezentanţii întreprinderilor implicate s-au întâlnit, au purtat discuţii şi au convenit cu privire la coordonarea comportamentului lor, aspecte concretizate în înţelegerea anticoncurenţială prin care au fost stabilite preţurile la care urmau să fie comercializate utilajele marca A..
Totodată, intimatul a apreciat că sentinţa recurată a statuat în mod corect că întreprinderile participante la înţelegerea de fixare a preţului sunt concurente. Natura duală a rolului A. şi cel al dealeri-lor (grefată pe de-o parte pe contractul de agenţie A.-dealeri, iar pe de alta pe contractul de revânzare A.-dealeri) conturează dimensiunea orizontală a relaţiei dintre părţile implicate. În acest context, este evident interesul direct al A. pentru controlul preţului final de retail la care atât A., cât şi dealerii săi comercializează produsele către clientul final, dimensiunea orizontală a acestei relaţii materializându-se, aşadar, la nivelul clientului final.
Potrivit celor învederate de intimat, instanţa fondului a reţinut în mod temeinic că înţelegerea de fixare a preţului la care a participat inclusiv A. este restrictivă de concurenţă prin obiect, dispoziţiile art. 5, 7 alin. (4) lit. a) pct. 1 din Legea concurenţei şi ale art. 101 alin. (3) din Tratat fiind clare în ceea ce priveşte obiectul restrictiv de concurenţă al înţelegerilor privind preţurile. De asemenea, obiectul anticoncurenţial al înţelegerii rezultă din conţinutul şi scopul acesteia, în contextul în care cele 7 întreprinderi au fixat în mod expres un element al preţului şi au convenit asupra unor mecanisme de coerciţie, care să le determine să respecte înţelegerea. Reprezentanţii întreprinderilor implicate au adoptat un plan ce viza coordonarea comportamentelor comerciale în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare, care includea următoarele acţiuni: desemnarea de comun acord a unei singure întreprinderi care să înscrie utilajele unei anumite mărci în baza de date cu preţuri de referinţă; stabilirea în comun a caracteristicilor tehnice pentru configurarea elementelor ce urmau să fie înscrise în această bază de date; stabilirea în comun a caracteristicilor tehnice pentru configurarea elementelor ce urmau să fie înscrise în această bază de date; stabilirea în comun a preţurilor de referinţă ce urmau să fie înscrise în această bază de date pentru fiecare element în parte; fixarea indirectă a nivelului minim al preţurilor de vânzare prin raportare la preţurile de referinţă înscrise în BDPR. Astfel, concurenţa a fost eliminată între întreprinderile implicate care au decis să nu mai concureze între ele, înlocuind concurenţa onestă cu o formă de cooperare.
Intimatul a arătat şi că afirmaţiile recurentei reclamante referitoare la incidenţa cauzei C-67/13 Groupement des Cartes Bancaires vs Comisia sunt lipsite de pertinenţă, deoarece jurisprudenţa invocată nu instituie obligaţii suplimentare în sarcina autorităţilor de concurenţă atunci când acestea analizează înţelegeri prin obiect, ci a vizat tipicitatea bidemensională a pieţii pe care a avut loc încălcarea în speţa respectivă.
Cât despre înscrisul invocat de recurenta reclamantă, pretins neluat în seamă de curtea de apel, constând într-o opinie de specialitate, intimatul a precizat că raportul în discuţie s-a circumscris exclusiv opiniei A., reluând aspectele detaliate de aceasta pe fondul cauzei, astfel încât nu se impunea ca instanţa să repete raţionamentul expus cu privire la susţinerile identice expuse în cuprinsul cererii introductive.
În ceea ce priveşte legalitatea sentinţei prin prisma solicitării de reducere a amenzii aplicate, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, concluzia din sentinţă conform căreia modalitatea de sancţionare corespunde prevederilor legale, aceasta este fundamentată pe o analiză judicioasă a instanţei de fond. În acest sens, prima instanţă a concluzionat argumentat că autoritatea de concurenţă a stabilit în mod corect gravitatea faptelor, a validat în mod fundamentat durata medie a faptelor, a reţinut corect incidenţa celor două circumstanţe agravante, respectiv a înlăturat motivat susţinerile recurentei referitoare la aplicarea şi altor circumstanţe atenuante pe lângă cele reţinute prin Decizie.
5. Procedura de soluţionare a recursului
5.1. În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13.10.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
5.2. Prin încheierea de şedinţă de la data de 13 octombrie 2023, Înalta Curte a încuviinţat depunerea de către recurentă la dosar a unui raport extrajudiciar de specialitate economică întocmit de F. S.R.L..
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prezenta cauză are ca obiect recursul formulat de recurenta-reclamantă A. - B. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI împotriva sentinţei civile nr. 207 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi a încheierilor preparatorii din 3 noiembrie 2021 şi 18 ianuarie 2022.
Prin Decizia nr. 72/15.12.2020, intimatul pârât Consiliul Concurenţei a constatat că şapte întreprinderi, printre care şi A., au realizat o înţelegere anticoncurenţială având ca obiect coordonarea comportamentelor comerciale în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare practicat la comercializarea de echipamente, maşini de fertilizat marca A. în România.
Având în vedere încălcarea constatată, Consiliul Concurenţei a dispus sancţionarea societăţilor contraveniente, printre care şi A., în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (1) lit. a) din lege, cu amendă, care în cazul reclamantei este în cuantum de 28.746.093,91 RON, reprezentând 1,3794% din cifra de afaceri realizată în anul 2019.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. - B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, în principal anularea Deciziei nr. 72/15.12.2020, iar, în subsidiar, anularea parţială a acesteia, cu consecinţa reducerii cuantumului amenzii administrative aplicate în baza Deciziei.
Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare în faţa instanţei de fond, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar cu privire la cererea de diminuare a amenzii, a arătat că sancţiunea a fost aplicată corect.
Prin încheierea civilă din 03.11.2021 Curtea a respins proba testimonială şi proba cu opinia de specialitate propuse de reclamantă, ca nefiind utile cauzei. Prin încheierea civilă din 18.01.2022 Curtea a respins cererea formulată de reclamantă având ca obiect transmiterea unei întrebări clarificatoare către Comisia Europeană, ca nefiind utilă.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, reţinând că motivele privind incompatibilitatea preşedintelui Consiliului Concurenţei şi inexistenţa faptei anticoncurenţiale sunt nefondate, iar în ceea ce priveşte modul de stabilire a cuantumului amenzii, nu s-a putut reţine încălcarea dispoziţiilor legale privind modalitatea de sancţionare.
6.2. Analiza recursului formulat de recurenta-reclamantă şi a apărărilor intimatului-pârât
6.2.1. Primul motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă se referă la greşita aplicare a prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea concurenţei, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
Motivul nu poate fi primit pentru următoarele considerente ce vor veni să substituie argumentaţia instanţei de fond:
În cauză, recurenta reclamantă a invocat, ca motiv de nulitate a Deciziei, starea de incompatibilitate în care se afla preşedintele Consiliului Concurenţei, dl. C., care deţinea - atât la data emiterii Deciziei, cât şi la data comunicării ei - calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al ACER (Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei).
În esenţă, instanţa de fond a înlăturat susţinerea prezentată, reţinând că prevederile art. 15 alin. (6) din Legea concurentei interzic preşedintelui Consiliului Concurenţei să cumuleze funcţii de administrare la o entitate publică, aceasta din urmă fiind limitată, prin chiar denumirea de publică, la o entitate ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau administrarea intereselor publice ale unui popor sau al unei colectivităţi din cadrul său.
Recurenta a pretins că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile de drept unional privind rolul ACER, considerând că aceasta este o entitate de drept internaţional, căreia îi este inaplicabilă definiţia entităţii publice la care face referire Legea concurenţei. Or, ACER este un organism de drept public la nivelul Uniunii Europene, ale cărui acţiuni se răsfrâng la nivelul fiecărui stat membru, inclusiv asupra României, deoarece a fost înfiinţat pentru a sprijini instituţiile Uniunii Europene în ceea ce priveşte reglementarea pieţei de energie, utilizează fonduri publice ale Uniunii Europene şi acţionează în mod independent şi obiectiv, în interesul public al Uniunii Europene.
Se constată astfel că, prin intermediul motivului invocat, recurenta tinde, finalmente, la a dovedi starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat preşedintele Consiliului Concurenţei la momentul emiterii Deciziei contestate în cauză.
Potrivit prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea concurenţei: "(6) Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie."
Se constată că potrivit art. 1 alin. (3) teza I din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative "activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute la alin. (1) şi (2) se desfăşoară în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, înfiinţată prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, republicată, denumită în continuare Agenţia. Potrivit art. 12 alin. (1) din cuprinsul aceluiaşi act normativ "Agenţia îndeplineşte activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002,,.
Astfel, din cuprinsul Legii nr. 176/2010 rezultă că Agenţia Naţională de Integritate este autoritatea competentă să întocmească rapoartele de evaluare a existenţei sau inexistenţei unei stări de incompatibilitate (art. 21 şi art. 22 alin. (4). Mai departe, în situaţia constatării existenţei stării de incompatibilitate, în condiţiile şi termenul prevăzute de lege, după întocmirea raportului corespunzător şi după parcurgerea procedurii judiciare sau expirarea termenului de contestare, după caz, Agenţia Naţională de Integritate poate cere instanţei competente anularea actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind incompatibilităţile.
Înalta Curte reţine astfel că acest act normativ instituie o procedură specială de constatare a stării de incompatibilitate, finalizată prin emiterea unui act administrativ, care poate fi supus controlului judecătoresc în cadrul contestaţiei formulate de persoana evaluată. Aşadar, dovada stării de incompatibilitate poate fi realizată doar prin intermediul raportului de evaluare întocmit în cadrul acestei proceduri şi nicidecum, incidental, în cadrul unui alt litigiu la care presupusa persoană aflată în stare de incompatibilitate nu participă.
Prin urmare, susţinerile recurentei referitoare la presupusa stare de incompatibilitate în care se afla preşedintele Consiliului Concurenţei, dl. C. şi, implicit, motivul de casare invocat nu pot fi primite. Corelativ, rămâne de prisos, analiza modalităţii de aplicare a prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea Concurenţei de către prima instanţă.
6.2.2. Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea probatoriului propus de reclamant, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ.
Motivul este nefondat.
Prin încheierea de şedinţă din 03.11.2021, instanţa de fond a respins proba cu opinia unui expert de specialitate economică, apreciind pe de-o parte că, prin intermediul acesteia, se urmăreşte obţinerea unui punct de vedere referitor la interpretarea legii, iar pe de alta că speţa nu relevă o problematică atât de complexă încât să facă necesară opinia unui specialist, aceasta putând fi stabilită şi observată pe baza actelor depuse la dosar.
Recurenta pretinde că proba ar fi fost esenţială pentru dezlegarea problematicii economice complexe privind relaţiile identificate prin Decizie între recurentă şi dealerii săi, prin refuzul opiniei de specialitate ca element probatoriu, instanţa de fond încălcându-i dreptul la apărare şi interpretând eronat normele de drept material aplicabile speţei.
Critica nu se susţine.
După cum rezultă din prevederile art. 330 alin. (1) C. proc. civ. obiectul probei cu expertiză constă în lămurirea unei împrejurări de fapt. Astfel, constatările tehnico-ştiinţifice ale specialistului poartă numai asupra elementelor de fapt supuse judecăţii, activitatea acestuia încetând acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei. Or, prin intermediul dovezii solicitate, recurenta reclamantă tindea să probeze că între A. şi dealerii săi nu existau relaţii de concurenţă, ceea ce presupune calificarea juridică a unei situaţii de fapt; chiar dacă împrejurările de drept fac parte dintr-un domeniu specific cu pronunţat caracter tehnic, operaţiunea de stabilire, interpretare şi aplicare a acestora reprezintă prerogativa judecătorului, iar nu a specialistului. Pe cale de consecinţă, în mod corect, prima instanţă a respins proba, deoarece, în privinţa acesteia nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 330 alin. (1) C. proc. civ. Cât despre faptul că, prin refuzul opiniei de specialitate ca element probatoriu, instanţa de fond ar fi interpretat eronat normele de drept material aplicabile speţei, această critică excedează cazului de casare, urmând a fi analizată ulterior, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte proba cu martori, prin aceeaşi încheiere, prima instanţă a respins proba testimonială propusă de reclamantă, reţinând că teza probatorie propusă este lipsită de legătură cu cauza, fiind irelevant comportamentul reprezentanţilor AFIR (Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale).
Se reţine că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile şi să ducă la soluţionarea procesului,,. Or, presupusa conduită a unor membri AFIR, care ar fi exercitat presiuni asupra recurentei privind adoptarea unui anumit comportament privind înregistrările în baza de date, câtă vreme nu putea reprezenta, potrivit legii, o cauză exoneratoare de răspundere sau o circumstanţă atenuantă obligatorie, nu putea conduce la soluţionarea cauzei. Prin urmare, în mod judicios a procedat prima instanţă, respingând proba testimonială propusă.
În ceea ce priveşte respingerea solicitării de transmitere a unor întrebări clarificatoare către Comisia Europeană prin încheierea de şedinţă din 18.01.2022, se constată că recurenta nu a dezvoltat critica formulată, în sensul de a prezenta argumentul pentru care a considerat că soluţia primei instanţe ar fi încălcat dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ. În tot cazul însă, se observă că potrivit prevederilor art. 15 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului U.E. din 16 decembrie 2002, instanţele statelor membre pot solicita Comisiei avizul său în probleme referitoare la aplicarea normelor comunitare. Aşadar, nu este vorba despre o probă ce a fost respinsă, ci despre un procedeu judiciar constând într-un aviz consultativ privitor la interpretarea sau aplicarea normelor de drept unional pus la dispoziţia instanţelor, atunci când acestea apreciază oportun.
În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut şi faptul că, în mod nelegal, prima instanţă nu a avut în vedere raportul economic extrajudiciar depus în cauză. Or, Înalta Curte reaminteşte că doar expertiza judiciară obţinută oficial şi nemijlocit reprezintă probă, potrivit dispoziţiilor Subsecţiunii a 3-a din cadrul Cărţii a II-a, Titlului I, Capitolul al II-lea, Secţiunea a II-a a C. proc. civ.. Aşadar, nu orice lucrare înfăţişată de parte ca fiind realizată de un expert sau specialist în domeniul respectiv are valoare de mijloc de probă. Aceasta este doar o expertiză extrajudiciară care nu beneficiază exclusiv prin ea însăşi de funcţie probatorie. Aşadar, neluarea în considerare a acesteia nu conduce la incidenţa cazului de casare invocat de recurenta reclamantă.
6.2.3. Cel de-al treilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă se referă la motivarea insuficientă a sentinţei, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".
Cu privire la acest aspect, se reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi instanţele naţionale sunt obligate să-şi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei - MC- pct. 26). Astfel, această obligaţie impune doar ca instanţa să examineze în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale.
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, sentinţa recurată a fost motivată, iar considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
În esenţă, recurenta a susţinut că sentinţa nu a demonstrat analiza criteriilor aplicabile pentru constatarea unei încălcări prin obiect a normelor de concurenţă.
Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa a reţinut situaţia de fapt, explicitând motivele esenţiale pentru care a reţinut că între A. şi dealerii săi a existat o relaţie orizontală de concurenţă (faptul că reclamanta si celelalte 6 firme pot vinde independent acelaşi produs) şi o înţelegere de fixare a preţului de vânzare şi, în acest sens, o coordonare a politicilor comerciale (în sentinţă au fost redate explicit o serie de împrejurări factuale care au condus judecătorul fondului la această concluzie: desemnarea de comun acord a unei singure întreprinderi care să înscrie utilajele unei anumite mărci în baza de date cu preţuri de referinţă, eliminând astfel concurenţa care ar fi trebuit să se manifeste la momentul înscrierii în baza de date; stabilirea în comun a caracteristicilor tehnice pentru configurarea elementelor ce urmau să fie înscrise în această bază de date; stabilirea de comun acord a preţurilor de referinţă ce urmau să fie înscrise în baza de date pentru fiecare element în parte; fixarea indirectă a nivelului minim al preţurilor de vânzare de pe piaţă, prin raportare la preţurile de referinţă înscrise în Baza de Date a AFIR; stabilirea consecinţelor ce urmau să fie suportate de către întreprinderile care nu respectau politica de preţuri agreată). În continuare, instanţa a făcut referire la comportamentul părţilor implicate, la intenţia calificată prin scop a acestora, constând în minimizarea riscurilor rezultate din concurenţă şi la capacitatea acordului anticoncurenţial de a afecta concurenţa pe pieţele cererii şi ofertei.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a punctat esenţialul în analiza încălcării orizontale prin obiect a normelor de concurenţă de către A.. Faptul că recurenta nu împărtăşeşte aceste argumente nu deschide calea recursului pentru nemotivare, criticile vizând pretins greşita aplicare a normelor de concurenţă urmând a fi analizate ullterior în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
Recurenta a mai pretins că prima instanţă nu a motivat cererea subsidiară, limitându-se la a reproduce texte legale, fără a exprima concluzii proprii. De asemenea, a învederat că a concluzionat contradictoriu cu privire la circumstanţele agravante reţinute, menţionând că acestea sunt alternative, dar că au fost just aplicate concomitent.
Alegaţiile recurentei sunt lipsite de fundament.
Din analiza considerentelor sentinţei, se observă că judecătorul fondului a justificat motivul pentru care a considerat că în mod corect fapta reţinută a avut caracter grav, ca urmare a calificării acesteia drept cartel în vederea fixării preţurilor, ceea ce a atras incidenţa pct. 11 lit. c) din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind metodologia de determinare a cuantumului amenzilor. Cât despre circumstanţele agravante reţinute, contrar susţinerilor recurentei, judecătorul fondului a menţionat explicit că prevederea din pct. 20 lit. d) din Instrucţiuni instituie două circumstanţe agravante (de iniţiator şi de coordonator) şi că reclamanta a deţinut ambele calităţi, astfel încât i se aplică ambele circumstanţe agravante. Prin urmare, motivarea nu conţine elemente contradictorii.
Faţă de aceste considerente, rezultă că şi acest motiv de casare este nefondat.
6.2.4. Cel de-al patrulea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă se referă la greşita aplicare a art. 5 din Legea concurenţei şi art. 101 din Tratat, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei "sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare". De asemenea, potrivit art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE "sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, cele care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare".
Un prim argument expus de recurentă a vizat faptul că între A. şi dealeri nu ar fi existat o relaţie de concurenţă (orizontală), ci verticală, în care A. deţine calitatea de producător, iar dealerii sunt cei care realizează vânzarea către clienţi.
Prima instanţă a reţinut că relaţia de concurenţă a rezultat din faptul că atât reclamanta, cât si dealerii pot vinde independent acelaşi produs. Rezultă astfel că teza primei instanţe s-a bazat pe înscrisurile administrate în faza de investigaţie (facturi fiscale) în cuprinsul cărora A. figura ca furnizor al clientului final.
Recurenta reclamantă a pretins că aceasta situaţie a fost determinată exclusiv de particularităţile legate de TVA. Acest argument a fost amplu dezvoltat prin intermediul rapoartelor de specialitate economică depuse în faţa primei instanţe şi în recurs. S-a arătat că, în cazul în care clientul figura că a cumpărat utilajele direct de la A. (producător inactiv în România), tranzacţia nu ar fi fost purtătoare de TVA, spre deosebire de situaţia în care dealerul ar fi figurat ca furnizor. Aşadar, potrivit recurentei, singurul motiv pentru care A. a figurat ca vânzător în cuprinsul facturii a fost pentru a nu supune clientul la efortul financiar al plăţii în avans a TVA.
Se constată astfel că A. tinde de o manieră indirectă să probeze o simulaţie prin interpunere de persoane (în sensul că singurul contract care corespundea voinţei reale a părţilor, contractul secret, era cel în care dealerul figura ca furnizor al utilajului, iar nu recurenta reclamantă).
Or, această construcţie juridică invocată de recurentă şi susţinută de cele două rapoarte economice depuse de aceasta nu poate fi primită, pe de-o parte, din perspectivă procesuală, în lipsa participării la litigiu a celorlalte părţi la pretinsa simulaţie, iar pe de alta, întrucât, chiar dovedită, aceasta nu ar fi putut produce efectele urmărite, fiind lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită (fraudarea legislaţiei fiscale). Înalta Curte reaminteşte că, deşi în principiu simulaţia este considerată o operaţiune licită, atunci când prin intermediul acesteia se urmăreşte un scop ilicit (ocolirea prevederilor referitoare la aplicarea regimului TVA), aceasta este ilicită şi este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 1238 C. civ.).
Odată înlăturat raţionamentul propus de recurentă, se constată că prima instanţă a reţinut judicios că între A. şi dealeri a existat o relaţie de concurenţă (orizontală).
Prin cel de-al doilea argument al recurentei reclamante s-a pretins că între A. şi dealeri nu a existat acord anticoncurenţial de voinţe.
În acest sens, a susţinut că acţiunile A. şi ale dealerilor săi urmăreau doar să respecte criteriile bazei de date a AFIR (BDPR), iar aceştia din urmă erau liberi să stabilească preţurile pe piaţa românească. Contrar susţinerilor A., din ansamblul probator detaliat în sentinţă a rezultat participarea recurentei la înţelegerea de preţ, în acest sens fiind identificate probe directe ale încălcării, confirmate de corespondenţa redată la punctele 249 şi următoarele din Decizie coroborată cu recunoaşterile întreprinderilor D. şi E. (acestea au confirmat existenţa înţelegerii de fixare a preţului de vânzare şi coordonarea politicilor comerciale cu privire la: desemnarea de comun acord a unei singure întreprinderi care să înscrie utilajele unei anumite mărci în baza de date cu preţuri de referinţă, eliminând astfel concurenţa care ar fi trebuit să se manifeste la momentul înscrierii in baza de date şi rolul AFIR de selectare, dintre oferte, a preţului cel mai scăzut; stabilirea în comun a caracteristicilor tehnice pentru configurarea elementelor ce urmau să fie înscrise în această bază de date; stabilirea de comun acord a preţurilor de referinţă ce urmau să fie înscrise în baza de date pentru fiecare element în parte, eliminând astfel concurenţa care ar fi trebuit să se manifeste la momentul înscrierii in baza de date si rolul AFIR de selectare, dintre oferte, a preţului cel mai scăzut; fixarea indirectă a nivelului minim al preţurilor de vânzare de pe piaţă prin raportare la preţurile de referinţă înscrise în Baza de Date a AFIR; stabilirea consecinţelor ce urmau să fie suportate de către întreprinderile care nu respectau politica de preţuri agreată). Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, se constată că prima instanţă nu şi-a bazat concluziile doar pe proba recunoaşterilor întreprinderilor E. şi D., ci în primul rând pe corespondenţa dintre A. şi ceilalţi participanţi la înţelegere şi care la rândul său a relevat acordul concurenţial, după cum just a reţinut prima instanţă.
Aşadar, comportamentul părţilor implicate a demonstrat opţiunea clară a acestora de a nu se concura în stabilirea politicii de preţ, în acest fel denaturându-se un parametru esenţial al pieţei, respectiv concurenţa, procesul concurenţial fiind înlocuit cu o formă de cooperare care excludea incertitudinile cu privire la comportamentul viitor pe piaţă al acestora.
Nu sunt fondate nici alegaţiile recurentei potrivit cărora caracterul anticoncurenţial al acordului nu ar subzista odată cu analiza nocivităţii faptei. În acest sens, din perspectiva regulilor bazei de date a AFIR (BDPR), nu pot fi primite susţinerile recurentei, care a arătat că înscrierea preţurilor pentru un produs de un singur contact (în speţă A.) nu punea probleme anticoncurenţiale. În acest sens, se are în vedere că, potrivit regulilor care guvernează funcţionarea bazei de date, în situaţia în care se depune spre înregistrare aceeaşi combinaţie de marcă şi model de către mai mulţi furnizori, la preţuri diferite, AFIR va alege combinaţia cu preţul cel mai scăzut şi doar aceasta va fi înscrisă în baza de date; aşadar, este întemeiată apărarea intimatului, potrivit căreia concurenţa se exprima chiar la momentul înscrierii utilajelor agricole în BDPR, prin selecţia ofertelor de înscriere făcută de AFIR şi alegerea celei cu preţul cel mai mic. Prin urmare, se găseşte lipsită de temei alegaţia recurentei susţinută de cele două rapoarte economice potrivit cărora coordonarea intrărilor în baza de date AFIR, inclusiv coordonarea preţurilor, nu putea genera niciun efect.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte constată că au existat suficiente elemente care să determine validarea raţionamentului intimatului de către prima instanţă. Concurenţa pe piaţă a fost denaturată prin vicierea comportamentului întreprinderilor, astfel încât acesta să nu mai fie independent şi individual, ci determinat în cadrul unor discuţii şi întâlniri, afectând astfel procesul concurenţial care ar fi trebuit să genereze cea mai bună ofertă pentru client.
Corelativ, se constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 5 din Legea concurenţei şi a art. 101 din Tratat, atunci când a reţinut că înţelegerea analizată a avut ca obiect, inclusiv cu luarea în calcul a nocivităţii, împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
În acest context, rămâne de prisos analiza susţinerilor recurentei potrivit cărora în speţă nu a existat o încălcare prin efect a normelor de concurenţă. În acest sens, se aminteşte Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011 în ale cărei considerente au fost reţinute următoarele:
"33. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, pentru a intra sub incidenţa interdicţiei prevăzute la art. 101 alin. (1) T.F.U.E., un acord trebuie să aibă "ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne". Potrivit unei jurisprudenţe constante începând cu hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65), caracterul alternativ al acestei condiţii, indicat prin conjuncţia "sau", conduce la necesitatea de a analiza mai întâi însuşi obiectul acordului, ţinând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat 34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei (…),
6.2.5. Cel de-al cincilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă se referă la greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere referitor la solicitarea de reindividualizare a sancţiunii, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
Susţinerea recurentei, potrivit căreia judecătorului fondului nu a observat că, atât circumstanţele agravante cât şi procentul de bază al amenzii au fost stabilite la un nivel mai mare pentru A. faţă de ceilalţi participanţi la înţelegere, fiind astfel încălcat principiul proporţionalităţii, este lipsită de temei, în contextul în care prima instanţă a reţinut rolul A. de iniţiator şi coordonator al înţelegerii.
De asemenea, contrar celor invocate de recurentă, în condiţiile în care judecătorul fondului a reţinut existenţa relaţiei orizontale (teză validată mai sus), faptul că încălcarea a încetat înainte de intervenţia Consiliului Concurentei nu putea fi valorificat drept circumstanţă atenuantă. Astfel, potrivit pct. 22 lit. a) din Instrucţiuni " (...) această situaţie nu se reţine drept circumstanţă atenuantă în cazul înţelegerilor de tip cartel sau al practicilor concertate prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege,,.
Corect a reţinut prima instanţă şi că problematica supusă atenţiei nu este nouă, înţelegerile de preţ fiind considerate anticoncurenţiale în practica stabilă a CJUE. Susţinerile recurentei referitoare la relaţiile A. şi ceilalţi participanţi la înţelegere şi a rolului bazei de date a AFIR reprezintă doar particularităţi ale speţei, fără a conferi caracter de noutate încălcării reţinute în sarcina părţii.
În fine, nu poate fi primită critica recurentei, care a pretins că solicitarea sa de clarificare a modelului de business în România trebuia avută în vedere ca o circumstanţă atenuantă, similar programelor de formare în materie, iar nu ca o declaraţie de intenţie lipsită de efecte. Contrar argumentului recurentei, Înalta Curte constată că, potrivit Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996 adoptate prin Ordinul nr. 1037/2019 al preşedintelui Consiliului Concurenţei punctul 22 lit. f) reprezintă circumstanţă atenuantă faptul că "întreprinderea dovedeşte existenţa şi implementarea efectivă a unui program de conformare cu regulile de concurenţă, " iar nu simpla intenţie de participare la un asemenea program. Astfel, cele două împrejurări nu puteau fi considerate analoage.
7. Temeiul procesual al soluţiei date recursului
Pentru aceste considerente, criticile recurentei fiind lipsite de justeţe, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. - B. împotriva încheierilor din 3 noiembrie 2021 şi 18 ianuarie 2022 şi împotriva sentinţei civile nr. 207 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.