R O M Â N I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
D E C I Z I A nr. I Dosar nr. 2/2002
Şedinţa de la 3 februarie 2003
Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea,
S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Legii nr.58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1993 aprobată prin Legea nr.83/1994.
Ministerul Public a fost reprezentat de procurorul şef de secţie Ion Ionescu.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se decidă în sensul că dispoziţiile art.8 din Legea nr.58/1934 referitoare la cuprinsul semnăturii cambiale sunt obligatorii şi în cazul biletului la ordin, iar semnătura reprezentantului legal al persoanei juridice trebuie să cuprindă toate elementele de valabilitate cerute pentru o semnătură cambială, ştampila neputând suplini condiţiile de fond necesare pentru ca obligaţia cambială să fie considerată valabil asumată.
De asemenea,a cerut să se constate că avaliştii,împotriva cărora s-a pornit acţiunea cambială, pot opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale cu avalizatul, precum şi cele ce rezultă din raporturile personale ale beneficiarului cu transmiţătorul titlului, chiar şi atunci când acesta este o bancă, dacă creditorul a lucrat cu ştiinţă în paguba avalistului şi sunt întrunite cerinţele înscrise în art.63 din Legea nr.58/1934.
SECŢIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii,constată următoarele:
A. Prin recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, astfel cum a fost susţinut oral, s-a învederat că, în aplicarea unor dispoziţii ale Legii nr.58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1993, aprobată prin Legea nr.83/1994, instanţele nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se diferit asupra următoarelor chestiuni de drept:
I. Dacă aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.58/1934, referitoare la cuprinsul semnăturii cambiale, sunt obligatorii şi în cazul biletului la ordin;
II. Dacă dispoziţiile art.9 şi 10 din Legea nr.58/1934, referitoare la asumarea obligaţiilor cambiale prin mandatar, sunt aplicabile şi în cazul biletului la ordin.
III. Dacă dispoziţiile art.63 din aceeaşi lege, privind excepţiile ce pot fi opuse posesorului de titlu de către debitor, sunt aplicabile şi în cazul biletului la ordin.
B. Din examinarea susţinerilor formulate în sprijinul cererii de lămurire a chestiunilor de drept enunţate, în raport cu soluţiile pronunţate de instanţe, se constată următoarele:
I. Cu privire la problema dacă dispoziţiile art.8 din Legea nr.58/1934 sunt obligatorii şi în cazul biletului la ordin
Sub acest aspect, prin recursul în interesul legii s-a învederat că unele instanţe, verificând biletul la ordin cu privire la condiţiile de formă înscrise în art.104 din Legea nr.58/1934, au ajuns la concluzia că independent de dispoziţiile art.106 din aceeaşi lege, pentru a fi valabile, nu este necesar ca semnăturile persoanelor fizice de pe un asemenea act să fie lizibile.
S-a susţinut că alte instanţe, dimpotrivă, considerând că dispoziţiile art.8 din Legea nr.58/1934 sunt aplicabile şi biletului la ordin, s-au pronunţat în sensul că valabilitatea acestui act este condiţionată şi de literalitatea semnăturii emitentului sau avalistului, în sensul de a fi lizibile.
Pentru soluţionarea acestei probleme, este de observat că, potrivit art.104 pct.7 din Legea nr.58/1934, semnătura celui care emite este un element esenţial al biletului la ordin.
Este adevărat că, în cazul cambiei, prin art.8 din aceeaşi lege se cere ca orice semnătură cambială să cuprindă numele şi prenumele sau firma celui care se obligă, precizându-se, totodată, că "este totuşi valabilă semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţială".
In fine, în Normele-Cadru nr.6 din 8 martie 1994, emise de Banca
Naţională a României, se prevede, la pct.34, că "semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă, manuscrisă şi redactată cu pixul sau cu cerneală neagră sau albastră la sfârşitul textului cambiei", iar la pct.60 alin.2-4 se mai precizează: "Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor accepta numai cambii care au semnătura explicită. Semnătura explicită cuprinde integral numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice şi numele şi prenumele reprezentantului său legal care se obligă prin cambie în condiţiile prezentelor norme-cadru. Semnătura prin care prenumele este prescurtat sau indicat prin iniţiale este valabilă".
Aceste reglementări de detaliu, dată fiind valoarea lor inferioară legii, nu ar putea să aibă decât caracter de recomandare în măsura în care adaugă la dispoziţiile art.8 din Legea nr.58/1934.
Dar, chestiunea aplicabilităţii dispoziţiilor art.8 din Legea nr.58/1934, referitoare la cambie, nu poate fi pusă în cazul biletului la ordin, datorită particularităţilor acestui titlu. In această privinţă, este de relevat că deşi,din preocupare pentru rigoare,Normele-Cadru la care s-a făcut referire conţin şi recomandări prin care se adaugă la lege, fără a contrazice, însă, esenţa ei, prin nici una din dispoziţiile de trimitere ale acelor norme nu este acceptată posibilitatea aplicării prevederilor art.8 în cazul biletului la ordin.
Impunându-se aplicarea restrictivă a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.54/1938, deoarece legiuitorul a menţionat expres textele privind cambia care trebuie considerate că se referă şi la biletul la ordin şi chiar a adoptat un mod de reglementare identic prin Legea nr.59/1934 asupra cecului, se constată că, faţă de rapiditatea cu care se realizează multitudinea de relaţii comerciale pe baza biletului la ordin, este suficientă reglementarea ce asigură caracterul explicit al acestui act, fără a se mai pretinde şi asigurarea descifrabilităţii, care ar fi de natură a afecta particularităţile semnăturii.
Prin urmare, în măsura în care semnătura de pe biletul la ordin asigură individualizarea subscriitorului, trebuie admis că s-au realizat cerinţele referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească semnătura de pe biletul la ordin în accepţiunea art.104 pct.7 din Legea nr.58/1934.
Or, sub acest aspect, nu s-a constatat contrarietate de practică în activitatea de judecată a instanţelor, care au considerat că este suficient ca semnătura să fie manuscrisă şi autografă, nepretinzând să fie descifrabilă ori lizibilă şi nici să fie executată cu pix, cerneală sau alt material ori să aibă o anumită culoare.
Acest mod permisiv de a proceda nu duce la asumarea unui risc implicit cât timp ar fi lipsit de sens ca semnatarul de pe biletul la ordin să invoce nulitatea actului pe motiv că el însuşi a subscris într-un anumit fel, iar posibilitatea de a recurge la procedura înscrierii în fals, atât în cazul semnăturii indescifrabile, ca şi al celei scrise lizibil, îi este practic nelimitată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, nu se poate reţine existenţa de soluţii contrare în activitatea de judecată a instanţelor, în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.58/1934, referitoare la cuprinsul semnăturii cambiale, în cazul biletului la ordin.
II. In legătură cu problema aplicabilităţii dispoziţiilor art.9 şi 10 din Legea nr.58/1934 în cazul când persoanele care au semnat pentru avalist nu sunt reprezentanţii săi legali şi nici nu au menţionat calitatea lor
In această privinţă, unele instanţe au considerat că persoana care semnează biletul la ordin pentru avalist acţionează ca prepus al avalistului în executarea dispoziţiei reprezentantului său legal, în baza şi în limitele împuternicirii ce i s-a dat, iar nu în nume propriu şi fără a se substitui persoanei fizice sau juridice ori reprezentantului ei legal şi nici ca mandatar al acestuia.
Au fost şi instanţe care au apreciat că persoana împuternicită să semneze biletul la ordin acţionează ca un mandatar, iar alte instanţe au hotărât că semnăturile pentru aval trebuie date de reprezentantul legal al avalistului în cazul în care acesta este o societate comercială pe acţiuni, deoarece îi sunt aplicabile dispoziţiile art.71 din Legea nr.31/1990 în sensul că administratorii, care au dreptul de a reprezenta societatea, nu-l pot transmite decât în cazul când li s-a acordat în mod expres o atare facultate.
In examinarea acestei probleme, se impune a se avea în vedere că persoana juridică îşi exprimă voinţa prin intermediul persoanelor fizice împuternicite să o reprezinte, care în cazul societăţilor comerciale sunt cunoscute de terţi, în urma îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de art.45 din Legea nr.31/1990. Este adevărat că, în principiu, raportul de reprezentare trebuie să rezulte din însuşi titlul de credit.
Dar, spre deosebire de cazul obligaţiei asumate de o persoană fizică, prin mandatar, unde se justifică precedarea semnăturii de formula "prin procură" sau "în calitate de mandatar", în cazul persoanelor juridice, care sunt reprezentate totdeauna prin persoane fizice, o astfel de formulă nu-şi găseşte utilitatea şi, de aceea, lipsa ei nu poate afecta valabilitatea titlului, fiind suficient ca pe acesta să fie aplicată ştampila persoanei juridice şi să existe semnătura persoanei fizice care o reprezintă.
Fără îndoială că, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cel al persoanelor juridice, atunci când pretinsul mandatar nu are împuternicire sau depăşeşte limitele imputernicirii, obligaţia astfel asumată este inopozabilă presupusului mandant.
Sub aceste aspecte, însă, nu se poate reţine existenţa de soluţii contrarii în activitatea de judecată a instanţelor, cărora le revine obligaţia de a examina valabilitatea titlului în raport cu particularităţile fiecărui caz.
Desigur, în practica instanţelor s-a admis că dispoziţiile art.10 din Legea nr.58/1934 nu sunt aplicabile în cazul persoanelor care, potrivit legii, reprezintă societăţile comerciale, cum sunt administratorii. Aceste persoane nu trebuie să fie expres împuternicite prin procură, deoarece asemenea operaţii intră în atribuţiile lor fireşti în cadrul actelor de comerţ ce le exercită.
S-a admis, de asemenea, că administratorul cu drept de reprezentare are posibilitatea de a delega acest drept, dar numai cu condiţia ca o atare facultate să-i fi fost acordată în mod expres, conform art.71 din Legea nr.31/1990. O astfel de soluţie este impusă de caracterul intuitu personae al reprezentării, iar posibilitatea de transmitere a facultăţii de reprezentare trebuie prevăzută în actul constitutiv al societăţii sau prin hotărârea adunării asociaţilor.
Ca urmare, s-a considerat că, în accepţiunea art.10 din Legea nr.58/1934, actul de împuternicire, chiar dacă este cu caracter general, trebuie să prevadă în mod expres dreptul celui împuternicit de a semna cambii, respectiv, bilete la ordin.
In fine, s-a mai reţinut din hotărârile pronunţate în această materie de instanţe că, în raport cu prevederile art.174 din Legea nr.31/1990, administratorii cu drept de reprezentare pot încredinţa executarea operaţiunilor societăţii unuia sau mai multor salariaţi, de regulă persoane cu funcţii de conducere, cum sunt directorii executivi, care dobândesc, astfel, calitatea de submandatar cu putere de reprezentare limitată la atribuţiile încredinţate.
De aceea, în mod justificat s-a apreciat ca valabilă semnătura funcţionarului societăţii comerciale căruia i s-a încredinţat expres, prin ordin al preşedintelui consiliului de administraţie, dreptul de a semna biletul la ordin, în cadrul operaţiunii de avalizare, atunci când decizia de avalizare şi de împuternicire aparţine organului competent al societăţii.
Pentru că, în astfel de cazuri, salariatul societăţii care semnează biletul la ordin acţionează în executarea unei însărcinări încredinţate în condiţiile art.147 din Legea nr.31/1990, societatea nu poate să invoce inopozabilitatea obligaţiei asumate pe motiv că semnătura nu ar aparţine reprezentantului legal, deoarece s-ar încuraja reaua-credinţă.
Diversitatea de soluţii invocată sub acest aspect este doar aparentă, examinarea lor comparată impunând concluzia că fiecare din ele a fost impusă de particularitatea cazului concret, încât nici în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art.9 şi 10 din Legea nr.58/1934 nu se poate reţine că ar exista practică judiciară contradictorie.
III. Cu privire la examinarea, în cadrul opoziţiei la somaţia de executare a biletului la ordin, a excepţiilor prin care se invocă împrejurarea că beneficiarul biletului la ordin sau emitentul au acţionat cu ştiinţă în paguba avalistului
Sub acest aspect, unele instanţe au considerat că invocarea unor atari excepţii excede dispoziţiior art.63 din Legea nr.58/1934 şi regle- mentărilor din Normele-Cadru nr.6 din 8 martie 1994, emise de Banca Naţională a României, potrivit cărora singurele situaţii ce pot face obiectul opoziţiei la somaţia de executare sunt numai cele referitoare la forma titlului.
Dimpotrivă, alte instanţe, examinând apărarea invocată de avalist în sensul că beneficiarul a lucrat cu bună ştiinţă în paguba sa, au considerat că aceasta constituie o condiţie de fond şi nu poate fi invocată pe calea opoziţiei la executare.
Nici în această privinţă nu se poate constata existenţa de soluţii contradictorii în activitatea de judecată a instanţelor.
Aplicabilitatea prevederilor art.63 şi art.19 din Legea nr.58/1934 în cazul biletului la ordin este evidentă în raport cu dispoziţiile de trimitere înscrise în art.106 din aceeaşi lege, iar diversitatea de soluţii la care se face referire prin recursul în interesul legii nu este decât aparentă, fiind determinată de particularitatea situaţiilor rezolvate.
Prevederile art.19 din Legea nr.58/1934, referitoare la excepţiunile neopozabile posesorului după pornirea acţiunii cambiale, ca şi dispoziţia de trimitere de la art.63 alin.1 din aceeaşi lege, aplicabile şi biletului la ordin, care este o variantă a cambiei, au impus soluţionarea acţiunilor şi a opoziţiilor la somaţia de executare în sensul că debitorul nu poate opune posesorului decât excepţiile privind nulitatea titlului potrivit art.2 din Lege, precum şi pe cele care nu sunt oprite de art.19.
Apreciindu-se de instanţe că textele menţionate interzic excepţiile ce puteau fi invocate împotriva posesorilor anteriori ai titlului, s-a admis invariabil că este permisă, totuşi, invocarea situaţiei când posesorul, dobândind cambia (biletul la ordin), a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului, cum ar fi atunci când cunoştea excepţiile personale pe care debitorul voia să le opună girantului său, precum şi cazul în care girul a fost simulat pentru a zădărnici opunerea excepţiilor personale de către debitor girantului.
In consecinţă, ţinându-se seama că, în examinarea valabilităţii unui titlu de credit, cum este biletul la ordin, se ivesc situaţii din cele mai diverse, care impun soluţionarea fiecărui caz în raport cu implicaţiile ce le prezintă particularităţile sale, se constată că speţele la care se face referire prin recursul în interesul legii nu oferă suficiente date care să justifice constatarea existenţei unor rezolvări diferite în cazuri similare.
Aşa fiind şi cum, în raport cu prevederile art.329 alin.1 din Codul de procedură civilă, numai în cazul soluţionării diferite a unor chestiuni de drept, de către instanţele judecătoreşti, se poate cere Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra acelor chestiuni, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, urmează ca recursul în interesul legii să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Legii nr.58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1993 aprobată prin Legea nr.83/1994.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 februarie 2003.
PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
Paul Florea
PRIM MAGISTRAT ASISTENT,
Ioan Răileanu