Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

    Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, referitoare la competenţa materială de soluţionare a conflictelor de muncă.

    Ministerul Public a fost reprezentat de Gabriela Ghiţă, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

    Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii, învederând că dispoziţiile din actualul cod al muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, impun reconsiderarea unor argumente invocate în sprijinul acestei căi extraordinare de atac. Ca urmare, a pus concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii, în sensul de a se stabili că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de a judeca, în fond, conflictele de muncă.

   1. Astfel, unele instanţe au considerat că judecătoriilor le revine competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, conflictele de muncă.

    În sprijinul acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile au plenitudine de jurisdicţie, soluţionând în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

    S-a relevat că luarea anumitor cauze din competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun, trebuie să fie expresă, ceea ce nu se poate considera că se prevede prin art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă. Sub acest aspect, făcându-se referire la prevederile art. 58-61 din Legea nr. 168/1999, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, s-a susţinut că tribunalelor le revine numai competenţa de a soluţiona cererile formulate de unitate pentru încetarea grevei sau pentru obligarea la despăgubiri a persoanelor vinovate de declanşarea ilegală a grevei.

    Tot astfel, făcându-se referire la dispoziţiile art. IV alin. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2001, potrivit cărora soluţionarea în fond a litigiilor de muncă, aflate atunci pe rolul judecătoriilor, a revenit completelor specializate pentru judecarea conflictelor şi litigiilor de muncă, ce au luat fiinţă în cadrul fiecărei judecătorii, s-a apreciat că succesiunea de reglementare nu poate determina anularea priorităţii de aplicare dintre legea cu caracter general (Codul de procedură civilă) şi legile speciale (Legea nr. 168/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999), pentru a se ajunge la concluzia că tribunalele ar fi instanţe de drept comun în materia conflictelor de muncă.

   2. Alte instanţe, invocând modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, s-au pronunţat în sensul că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

    Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

    Într-adevăr, potrivit dispoziţiei din art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, introdusă în acest cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, tribunalele judecă, în primă instanţă, "conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe".

    Pe de altă parte, prin art. 249 din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, se prevede că "Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială".

    În această privinţă este de observat că prin art. 248 din Codul muncii se face distincţie între conflictele de interese şi conflictele de drepturi.

    Astfel, în conformitate cu art. 248 alin. (2) din Codul muncii, "Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite conflicte de interese", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi ori din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi".

    O atare distincţie însă este lipsită de relevanţă cât timp prin art. 249 din Codul muncii şi prin art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, care se referă la competenţa de judecată în materia conflictelor de muncă, nu se face nici o distincţie în raport cu natura acestora.

    De altfel, reglementând competenţa instanţelor în materia conflictelor de drepturi, Legea nr. 168/1999 a prevăzut, prin art. 71, că "Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege".

    Cum prin art. 82 din aceeaşi lege se prevede că dispoziţiile sale "referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă", iar în art. 2 pct. 1 lit. b¹) din acest cod se prevede că tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, este evident că tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona, în fond, cererile privind conflicte de drepturi ori de câte ori prin lege specială nu se prevede altfel.

    Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 articolelor 58-61 din Legea nr. 168/1999, nici în cazul conflictelor de interese la care se referă aceste texte de lege, competenţa de a judeca nu mai revine judecătoriei, ci tribunalului.

    Rămâne însă exceptată de la competenţa generală a tribunalului de judecare a conflictelor de muncă, stabilită prin art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, cererea de suspendare a grevei care, potrivit art. 56 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.

    Dispoziţiile art. IV alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999, potrivit cărora "Cauzele care au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă, aflate pe rolul judecătoriilor, vor fi trecute la completele care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul judecătoriei respective, imediat după înfiinţarea acestora", nu pot avea decât semnificaţia unor reglementări tranzitorii, necesare în acea perioadă pentru trecerea cauzelor vizate la completele specializate prevăzute să ia fiinţă.

    O altă interpretare ar fi contrară atât spiritului ordonanţei de urgenţă menţionate, cât şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, corelate cu prevederile art. 248 şi 249 din Codul muncii recent adoptat şi cu cele ale art. 298 din acelaşi cod, referitoare la abrogarea unor legi şi a oricăror alte dispoziţii contrare.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b¹) din Codul de procedură civilă, stabileşte că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

    Pronunţată în şedinţă publică azi, 31 martie 2003.