Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2005, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.C.I. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca E., pentru carne și produse din carne, clasa 29.
În motivare, reclamanta a arătat că a depus la O.S.I.M. o cerere pentru înregistrarea mărcii individuale combinată „G.D.E.", această cerere fiind respinsă prin decizia nr. 213909/2005 motivat de faptul că a fost identificată marca înregistrată anterior MN 33188 E. pentru produse similare din clasa 29, a cărei titulară este societatea pârâtă.
Dar, susține reclamanta, marca E. nu a fost niciodată utilizată pe teritoriul României, de către pârâtă, în ultimii 5 ani pentru produse din clasa 29, în special pentru carne și produse din carne. Societatea pârâtă, titulară a mărcii, se ocupă cu producerea de ambalaje, conform paginii de internet a acesteia, și nu a avut activități în domeniul producției de alimente în ultimii 5 de ani.
În drept, au fost invocate prevederile art. 45 și urm. și art. 50 din Legea nr. 84/1998, precum și Regula 32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii și arătând că, la data de 15 iulie 1997, a obținut dreptul asupra mărcii E., prin înregistrare la O.S.I.M., sub nr. 033188, pentru produsele și serviciile din clasele 29, 35 și 39, iar de la data înregistrării și până în prezent marca a fost utilizată efectiv pe teritoriul României, pentru toate categoriile de produse din clasa 29.
Prin încheierea pronunțată la data de 11 ianuarie 2006 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției comerciale a Tribunalului București, la care a fost inițial repartizată și reînregistrată pe rolul secției a III-a civilă a aceluiași tribunal.
Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se interzică reclamantei comercializarea produselor cu semnul G.D.E.
Prin încheierea pronunțată la data de 10 mai 2006, a fost admisă excepția tardivității formulării cererii reconvenționale și, în consecință, a fost disjunsă judecarea acestei cereri de cea a cererii principale.
Prin sentința civilă nr. 776 din 7 iunie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de decădere din dreptul la marcă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită să formuleze acțiune în decăderea din drepturi a pârâtei pentru că cererea sa de înregistrare a mărcii „G.D.E. " a fost respinsă de O.S.I.M. întemeiat pe existența mărcii „E." anterior înregistrată de către pârâtă.
În raport de prevederile art. 47 din Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine obligația de a dovedi folosirea mărcii, și, sub acest aspect, s-a constatat că pârâta a făcut dovada folosirii efective a mărcii, în mod public, în ultimii 5 ani, înțelegând prin folosire efectivă o utilizare a mărcii în activitățile comerciale obișnuite pentru produsele pentru care marca a fost înregistrată, în mod serios și cu finalitatea evidentă de prezervare a drepturilor exclusive asupra mărcii.
Prin decizia civilă nr. 776 din 7 iunie 2006 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea și a dispus decăderea pârâtei din drepturile cu privire la marca E. nr. 33188 în ceea ce privește produsele carne și preparate din carne, obligând-o, totodată, pe pârâtă la plata sumei de 20,15 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Critica referitoare la nelegalitatea sentinței apelate pentru încălcarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. este nefondată.
Pârâta-intimată nu a depus, odată cu întâmpinarea, înscrisuri spre a-și susține apărările formulate, situație față de care nu se poate reține neîndeplinirea obligației reglementate prin art. 116 C. proc. civ., în sensul necesității depunerii de exemplare suficiente spre a fi comunicate către reclamantă.
În ceea ce privește înscrisurile depuse ulterior, ca urmare a încuviințării acestei probe de către prima instanță, curtea de apel reține că administrarea acestei probe s-a realizat chiar la termenul la care a fost încuviințată, termen la care reclamanta-apelantă nu a fost prezentă, deși fusese legal citată.
Potrivit art. 96 C. proc. civ., „partea prezentă în instanță, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură și a înscrisurilor care i se comunică în ședință. în acest caz, instanța poate încuviința, la cerere, un termen pentru a lua cunoștință de acte".
Astfel, în conformitate cu norma juridică enunțată, comunicarea de înscrisuri se face numai față de partea prezentă în ședință, într-o astfel de situație respectiva parte fiind îndreptățită să solicite un nou termen pentru a lua cunoștință de înscrisurile astfel comunicate.
În condițiile în care reclamanta apelantă nu a fost prezentă la ședința de judecată la care s-a administrat proba cu înscrisuri, nu exista obligația instanței de a-i comunica acesteia înscrisuri prin corespondență și nici dreptul corelativ al părții de a primi o astfel de comunicare în considerarea simplului fapt că a formulat o solicitare în acest sens prin memoriul intitulat „răspuns la întâmpinare".
Drepturile și obligațiile procesuale ale părților sunt cele expres stabilite prin lege, iar exercițiul lor trebuie făcut în sensul prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege", iar pretenția emisă de reclamantă de a-i fi comunicate prin corespondență înscrisurile ce s-au depus ulterior momentului depunerii întâmpinării constituie o extrapolare nejustificată și excesivă a prevederilor art. 116 și art. 96, care este în dezacord cu prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
În condițiile în care reclamanta apelantă a fost legal citată la judecata în fond a cauzei, iar propunerea și administrarea de probe s-a realizat în aceste condiții, în ședință publică, au fost pe deplin respectate principiul contradictorialitătii și cel al dreptului la apărare, împrejurarea că această parte nu a fost prezentă la ședință fiind efectul propriei opțiuni asupra modului în care a înțeles să își susțină acțiunea promovată în justiție.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea de apel a constatat fondate criticile reclamantei.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC E. SRL a solicitat decăderea pârâtei SC M.C.I. SRL din drepturile conferite de marca E. pentru carne și produsele din carne, clasa 29, susținând că marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României, în ultimii 5 ani, pentru această subclasă.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice „dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă".
Probele administrate de către pârâtă, constând în facturi și etichete, relevă utilizarea mărcii „E." de către pârâtă pentru pasta de tomate, bulion și măsline, iar nu pentru carne și produsele din carne din clasa 29, în legătură cu care reclamanta a formulat cererea de decădere.
De asemenea, contractul de prestări servicii nr. 50 din 20 februarie 2006 are ca obiect servicii în domeniul industrializării pastei de tomate.
În raport de aceste probe, curtea de apel a constatat că pârâta nu a probat faptul folosirii efective a mărcii pentru carne și produsele din carne din clasa 29, susținerile reclamantei sub acest aspect dovedindu-se întemeiate.
În ceea ce privește facturile potrivit cărora societatea pârâtă ar fi cumpărat „etichete mezeluri și carne marca E." și „carne preambalată e.; cârnați e. și salam e.", curtea a reținut că acestea poartă data de 1 decembrie 2005 și, respectiv, 5 decembrie 2005.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale, dacă, în perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a) până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuși, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii mărcii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei cereri de decădere".
Or, nu numai că cele două facturi menționate sunt întocmite cu două și, respectiv, cinci zile înaintea datei la care cererea reclamantei de decădere a pârâtei din drepturile asupra mărcii E. a fost înregistrată pe rolul instanței, dar ele relevă acte pregătitoare de folosire a mărcii pentru carne și produse din carne, constând în achiziționarea de etichete pentru astfel de produse și a unei cantități relativ reduse de carne (150 Kg), cârnați și salam (300 și respectiv 350 buc), iar nu o folosire efectivă a mărcii E. în activitatea curentă.
De altfel, aceste acte pregătitoare nu s-au dovedit a fi fost urmate de alte acte de folosire propriu-zisă a mărcii pentru produsele în discuție, deși perioada de timp scursă până la soluționarea apelului a fost de peste un an.
Cât privește apărarea intimatei pârâte în sensul că aceasta ar avea intenția și voința onestă de a-și prezerva drepturile exclusive asupra mărcii E. pentru produsele din clasa 29 (carne și produse din carne), curtea de apel a considerat că nu poate fi reținută, în condițiile în care numai actele de folosire efectivă, în activitatea obișnuită a titularului, sunt de natură a-1 pune pe acesta la adăpost de sancțiunea decăderii prevăzute de art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998. Prezervarea mărcii pentru considerente ce ar ține de buna-credință, de voința onestă și de eventuale proiecte de dezvoltare ori diversificare a activității titularului ar constitui o restrângere nejustificată a drepturilor terților ce ar dori să își aproprie aceeași marcă pentru produse/servicii ce sunt de actualitate.
Concluzionând, curtea de apel a reținut că marca E., pentru care pârâta are calitate de titular pentru clasele 29, 35 și 39 conform certificatului de înregistrare a mărcii nr. 33188 eliberat de O.S.I.M., nu a fost efectiv folosită de către pârâtă pentru carne și produsele din carne din clasa 29, situație față de care, potrivit dispozițiilor art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, cererea reclamantei de decădere a pârâtei din drepturile conferite de această marcă pentru produsele menționate este întemeiată.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, numai în ceea ce privește soluția dată motivului referitor la fondul cauzei și respingerea cererii de decădere din drepturile conferite de marcă; în drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea curții de apel este nelegală.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susține că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, nesocotind atât litera, cât și spiritul legii.
Referitor la litera legii, recurenta arată că instanța de apel, deși a reținut în considerente că facturile prin care pârâta a comercializat carne preambalată, cârnați și salam sub marca E. au fost întocmite cu 2 zile și respectiv 5 zile înainte de data înregistrării reclamantei pe rolul instanței, iar factura din data de 24 decembrie a ignorat-o complet, nu a ținut seama de faptul că pârâta a folosit marca înainte de a cunoaște intenția reclamantei de a o acționa în judecată, din moment ce acțiunea nici nu fusese depusă la instanță.
Recurenta susține că toate cele trei facturi dovedesc faptul că a achiziționat carne și produse din carne, folosind pentru aceasta marca E., ceea ce face inaplicabile dispozițiile art.45 lit. a) din Legea nr. 84/1998.
În opinia recurentei, a fost încălcat și spiritul legii, care urmărește să protejeze pe titularul mărcii și buna sa credință.
Folosirea serioasă, reală și neechivocă a mărcii sunt probleme de fapt, supuse liberei aprecieri a judecătorilor, care, analizând circumstanțele proprii cauzei, trebuie să constate că folosirea mărcii are ca obiect să creeze sau să conserve un debușeu pentru produsele marcate și că nu vizează simpla deținere a dreptului la marcă.
Recurenta susține că a dovedit cu înscrisurile administrate în cauză că a folosit marca E. pentru produse din clasa 29, inclusiv carne și produse din carne, în planul său de afaceri fiind prevăzută extinderea activității, pe care decăderea din dreptul la marcă ar afecta-o grav.
În fine, recurenta mai arată că reclamantei i s-a respins cererea de înregistrare a mărcii „G.D.E.", pe motivul existenței mărcii anterioare a reclamantei, iar prin încercarea de a obține decăderea pârâtei din dreptul la marcă, reclamanta tinde, de fapt, să acopere propria neglijență de care a dat dovadă în activitatea sa, ceea ce contravine spiritului Legii nr. 84/1998.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare, dar, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente.
Curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, că în perioada de protecție a mărcii E. nr. 33188, reclamanta nu a folosit această marcă pentru carne și preparate din carne decât prin menționarea sa în facturile din data de 1 decembrie 2005 și 5 decembrie 2005, în condițiile în care cererea de decădere s-a înregistrat la data de 7 decembrie 2005 și că cele două facturi relevă numai acte pregătitoare de folosire a mărcii, constând în achiziționarea de etichete, neurmate de acte propriu-zise de folosire a mărcii pentru produsele în discuție.
La această situație de fapt, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ca și pe cele ale art. 46 alin. (2) din aceeași lege, despre care recurenta pretinde că au fost greșit aplicate.
Astfel, potrivit textului de lege menționat, titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă în perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a), adică a celor 5 ani de nefolosire neîntreruptă a mărcii, și până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv.
În continuare, textul prevede că, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu trei luni înainte de prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei cereri de decădere.
În speță, recurenta solicită a se face aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ceea ce înseamnă că nu contestă că perioada de 5 ani de nefolosire efectivă a mărcii pentru carne și preparate din carne s-a împlinit, dar consideră că începerea folosirii mărcii, ca urmare a extinderii activității sale comerciale, întrunește cerințele textului de lege menționat, pentru a paraliza cererea reclamantei privind decăderea din dreptul la marcă.
Pentru ca această apărare a pârâtei să poată fi primită trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1. Actele de începere a folosire a mărcii, niciodată nesusținându-se că ar fi vorba despre o reluare, să fie anterioare cu cel puțin trei luni datei de înregistrare a cererii de decădere sau, în cazul în care se situează în intervalul de trei luni premergătoare intentării acțiunii, pregătirile pentru începerea folosirii să nu fi intervenit după ce titularul a luat cunoștință despre intenția de intentare a acțiunii.
În cauza dedusă judecății, pârâta se află în cea de a doua ipoteză, în sensul că actele de folosire a mărcii de care se prevalează se situează în perioada de trei luni anterioară cererii de chemare în judecată.
Sub acest aspect, deși curtea de apel a observat că cele două facturi au fost întocmite cu două și, respectiv, cinci zile înainte de introducerea acțiunii, nu le-a înlăturat pe considerentul că pârâta le-ar fi întocmit știind despre intenția reclamantei de a solicita decăderea, ci le-a analizat sub aspectul concludentei lor în soluționarea litigiului.
Prin urmare, susținerea din recurs a pârâtei conform căreia la data întocmirii celor două facturi nu avea cunoștință despre intenția reclamantei de a o chema în judecată nu are nicio relevanță.
Nici faptul că pârâta ar mai fi atașat la dosar o factură din data de 24 decembrie 2005, iar instanța de apel nu a luat-o în considerare nu este în măsură să atragă nelegalitatea hotărârii, câtă vreme acest pretins act de folosire a mărcii se situează în timp după data introducerii acțiunii, neintrând sub incidența dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
2. Și în cazul începerii sau reluării folosirii mărcii trebuie să fie îndeplinită condiția prevăzută în art. 45 alin. (1) lit. a), pentru a împiedica decăderea titularului din dreptul la marcă, adică actele îndeplinite de titular să fie acte de folosire efectivă a mărcii.
În acest sens, pârâta trebuia să facă dovada că în perioada premergătoare intentării acțiunii a început să folosească efectiv marca E. pentru carne și preparate din carne.
Din această perspectivă, analiza probelor administrate și stabilirea situației de fapt sunt atributul instanțelor de fond, instanța de recurs neavând posibilitatea de a verifica decât legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu și de a reanaliza probele în scopul reevaluării situației de fapt reținute în fazele procesuale anterioare.
În speță, curtea de apel a constatat că numai două din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă au legătură cu activitatea acesteia de comercializare a unor preparate din carne și că reprezintă numai acte pregătitoare ale unei asemenea activități, câtă vreme ele nu dovedesc decât achiziționarea unor etichete susceptibile a fi aplicate pe produse, dar în legătură cu care nu s-a dovedit că au și fost comercializate sub marca E.
În condițiile în care, de la data înregistrării mărcii și până la introducerea cererii de decădere, titularul a efectuat numai două acte de comerț izolate, cu caracter pregătitor, în scopul aplicării ulterioare a mărcii E. pe produse, corect a stabilit curtea de apel că pârâta nu a folosit efectiv marca în legătură cu o parte a produselor pentru care a înregistrat-o, respectiv pentru carne și preparate din carne.
Faptul că reclamanta a constatat că existența mărcii pârâtei reprezintă un obstacol în înregistrarea propriei mărci pentru produse identice sau similare și că a intentat acțiunea în decădere pentru eliminarea acestui obstacol nu numai că nu contravine legii, dar este tocmai remediul legal pentru situația în care un titular înregistrează o marcă de baraj, pe care nu o folosește efectiv în activitatea comercială, dar care împiedică înregistrarea sau folosirea unui semn identic sau similar de către alte persoane.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia curții de apel este legală și, în baza art. 312 C. proc. civ., o va menține și va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.C.I. SRL împotriva deciziei nr. 252/A din 8 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 6000 RON, cheltuieli de judecată, către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2007.