Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.D.S. București a formulat cerere de arbitrare împotriva debitoarei SC F.A. SA Axintele județul Ialomița pentru ca, prin sentința arbitrală, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.473.759.037 lei din care 1.736.673.189 lei reprezintă redevență neachitată la termenele scadente, 378.767.814 lei reprezintă penalități de întârziere calculate în baza art. 5.11 din contract până la 24 octombrie 2003 și 356.317.334 lei reprezintă contravaloare T.V.A. calculată în baza art. 5 alin. (1) din contractul modificat prin act adițional. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților conform art. 5.11 din contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul adițional nr. 1 din 26 noiembrie 2002 până la data stingerii debitului și constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul adițional nr. 1 din 26 noiembrie 2002, conform notificării nr. 22570 din 10 aprilie 2003.
A precizat reclamanta că la capitolul 5.11 din contractul de concesiune este prevăzută clauza compromisorie potrivit căreia „litigiile de orice fel ce decurg din executarea prezentului contract de concesionare, care nu vor putea fi soluționate pe cale amiabilă, sunt de competența Curții Comerciale de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României”, a solicitat soluționarea litigiului de către arbitrul unic S.A. și a cerut obligarea pârâtei la cheltuieli de arbitraj.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație agricolă și înființarea agențiilor domeniilor statului și a H.G. nr. 626/2001, a încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002, părțile fiind reclamanta în calitate de concedent și pârâta SC F.A. SA în calitate de concesionar. Obiectul contractului l-a constituit exploatarea terenului cu destinație agricolă în suprafață de 1.734,69 ha aflat în perimetrul localităților Bărcănești și Axintele județul Ialomița și a suprafeței de 85,09 ha teren neragricol din care vegetație forestieră 12,24 ha, construcții și instalații zootehnice 45,93 ha, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă 20,29 ha și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producții agricole 6,63 ha.
A arătat în continuare că prin actul adițional nr. 1 din 26 octombrie 2002 părțile au convenit modificarea obiectului contractului, în sensul diminuării suprafeței de teren cu destinație agricolă concesionată la 1.321,23 ha având categoria de folosință arabil ca urmare a predării de către A.D.S. către comisiile locale de aplicare a legilor fondului funciar a diferenței de teren prin protocol de predare – primire. Redevența stabilită în sarcina A.D.S. a reprezentat echivalentul în lei a 590 kg grâu STAS 813/68/ha/an stabilit după cotația de la B.I.T.F.F. și cu Opțiuni – „LIFFE” de la Londra, la cursul de referință leu/dolar USA stabilit de BNR la data scadenței, redevența urmând a fi achitată în tranșele trimestriale precizate în contract.
Întrucât concesionarul nu și-a executat obligația contractuală de plată a redevenței, în temeiul art. 5.12 din contractul de concesiune încheiat între părți și a art. 9.3 privind rezilierea contractului, reclamanta a solicitat rezilierea contractului și despăgubiri la nivelul sumei precizate mai sus, anexând cererii și modul de calcul al acestor despăgubiri. A mai precizat că a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă dar pârâta a refuzat semnarea procesului verbal de conciliere încheiat în 11 iunie 2003 deoarece comisia nu a considerat necesară acordarea unui alt termen pentru a verifica sumele datorate de societate.
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 39/2002, modificat prin actul adițional nr. 1/2002, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.761.597.082 lei cu titlu de redevență și TVA, precum și penalitățile de întârziere în plata redevenței de 0,15 % pe zi de întârziere al căror cuantum va fi calculat cu prilejul executării potrivit criteriilor menționate în cuprinsul hotărârii și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 46.286.978 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, așa cum rezultă din sentința arbitrală nr. 232 din 9 iulie 2004.
Reclamanta A.D.S. București a formulat acțiune în anulare a sentinței arbitrale mai sus-menționată prin care a solicitat anularea în parte a acestei sentințe în sensul obligării pârâtei SC F.A. SA la plata sumei de 3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889 lei redevență neachitată la termenele scadente, 1.601.577.592 lei penalități de întârziere calculate până la data de 5 aprilie 2004 și 356.317.334 lei contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002, precum și la plata penalităților de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului și a taxei arbitrale în sumă de 69.737.590 lei, motivându-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 364 – art. 366 C. proc. civ., art. 66 și 71 din Regulamentul privind Organizarea și Funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, art. 109 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001 și a cerut să se constate că în mod greșit instanța de fond a apreciat probatoriul administrat în cauză.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamantă, așa cum rezultă din decizia comercială nr. 990 din 29 noiembrie 2004.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în conformitate cu art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii și că analizând hotărârea arbitrală din perspectiva unei eventuale încălcări a unor dispoziții imperative ale legii, rezultă că aceasta este temeinică și legală, în deplin acord cu probatoriul administrat. De asemenea, a apreciat că nici motivele referitoare la compensarea constată de instanța arbitrală în baza convențiilor de compensare nr. 42 din 5 noiembrie 2002 și nr. 79 din 11 martie 2003 prin care au fost încălcate dispozițiile art. 1113 C. civ. și art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 315/2002 nu pot fi reținute deoarece „conform acestui text sumele cu titlu de susținere financiară a agriculturii, acordate de stat, vor fi utilizate pentru acoperirea redevențelor datorate și neachitate la termen”, că aceasta fiind o normă specială care derogă de la dreptul comun are prioritate în aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant și că la data efectuării plății era în vigoare contractul dedus judecății și nu contractul pentru care reclamanta a înțeles să rețină plata conform ordinelor de compensare, astfel că instanța a făcut o apreciere corectă a sumelor admise inclusiv asupra TVA ului și penalităților precum și a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii recurate, admiterea acțiunii în anulare a hotărârii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889 lei redevență neachitată la termenele scadente, 1.601.577.592 lei penalități de întârziere calculate până la data de 5 aprilie 2004 și 356.317.334 lei contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002, precum și la plata penalităților de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului și a taxei arbitrale în sumă de 69.737.590 lei.
Și-a motivat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu și-a precizat cuantumul penalităților și că acestea nu sunt determinate sau măcar determinabile întrucât penalitățile sunt stabilite de art. 5.11 din contractul de concesiune care exprimă voința părților, respectiv 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea redevenței restante, determinată conform pct. 4.1, 4.2 și 5.10, precizând că pârâta a achitat suma de 433.750.000 lei reprezentând garanția bancară, datorând la data rezilierii contractului suma de 1.738.673.889 lei cu titlu de redevență la care se adaugă TVA și că sumele care au avut ca obiect compensarea obligațiilor conform convențiilor nr. 42 din 5 noiembrie 2002 și 79 din 11 martie 2003 au fost scăzute din redevența datorată în baza contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 care a fost încheiat în baza art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciul de apă, a Normelor metodologice cadru de aplicare a acestei ordonanțe care a fost aprobată prin H.G. nr. 97/2000 și a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor dar și a Normelor metodologice cadru de aplicare a H.G. nr. 216/1999, recuperarea debitului datorat în baza acestui contract făcând obiectul dosarului nr. 1305/2003 al Curții de Apel București. A precizat că în convențiile de compensare nu s-a făcut referire la acest contract, dar în contabilitate au fost operate plățile în contul datoriei mai vechi, așa cum prevăd dispozițiile art. 1113 C. civ. și art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 315/2002 și care sunt incidente în cauză.
În aceste condiții în mod greșit tribunalul arbitral a considerat convențiile de compensare ca fiind o modalitate de recuperare a prejudiciului în fața contractului de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002.
De asemenea, un alt motiv invocat de recurentă se referă la cheltuielile de judecată reprezentând taxa arbitrală, care nu i-a fost atribuită de către instanța care a judecat acțiunea în anulare.
Și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 364 – art. 366 C. proc. civ., art. 66 – art. 71 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, art. 109 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001.
Recursul este nefondat.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Între A.D.S. în calitate de concedent pe de o parte și SC F.A. SA Axintele în calitate de concesionar, pe de altă parte, a fost încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 care a avut ca obiect transmiterea dreptului și a obligației de exploatarea terenului cu destinația agricolă în suprafață totală de 1.734,69 ha, aflat în perimetrul localității Bărcănești și Axintele județul Ialomița, pentru o perioadă de 49 ani, în schimbul unei redevențe, în conformitate cu obiectivele concedentului și transmiterea dreptului de exploatare și a obligației de întreținere a terenului neagricol în suprafață de 85,09 ha din care vegetație forestieră 12,24 ha, construcții și instalații zootehnice 45,93 ha, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă 20,29 ha și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă în suprafață de 6,63 ha, pentru care nu se datorează redevențe.
Prin art. 4.1 din contract se stabilește valoarea redevenței în grâu iar prin art. 4.2 din același contract, se stabilește echivalența în lei după cotația grâului la B.I.T.F. Conform art. 5.12 neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadență, din culpa exclusivă a concesionarului, permite concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea prealabilă adresată concesionarului, rezilierea fiind motiv de încetare a contractului în condițiile art. 9.3 din contractul care face obiectul litigiului. Art. 5.11 din contractul de concesiune 39 din 11 martie 2002 prevede că pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a redevenței concesionarul datorează penalități de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea redevenței restante determinată conform pct. 4.1, 4.2 și 5.10 (plata putând să se facă și anticipat). Conform actului adițional nr. 1 din 26 noiembrie 2002 la contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 la valoarea redevenței se adaugă cota de TVA iar redevența se recalculează în sensul diminuării începând cu data semnării Protocolului din 19 august 2002.
Art. 1113 C. civ., reglementează imputația plății iar art. 3 și 4 din Regulamentul de compensare a debitelor reprezentând redevență datorată și neachitată la termen se referă la modul de compensare a sumelor reprezentând redevențe datorate și neachitate la termen de către concesionarii terenurilor agricole aflate în administrarea agenției.
Analizând textele de lege invocate de recurentă în susținerea nelegalității hotărârii atacate pentru motivul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii, Curtea constată că instanța care a judecat acțiunea în anulare a interpretat corect atât dispozițiile menționate din contractul de concesiune precum și dispozițiile imperative ale legii.
De precizat este faptul că prin acțiunea în anulare reclamanta a invocat art. 364 lit. i) C. proc. civ. și art. 69 lit. i) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, articole prin care s-a învederat încălcarea de către instanța arbitrală a ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziției imperative ale legii, care raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite ca motive de modificare a hotărârii instanței care a judecat acțiunea în anulare decizia atacată aflându-se la adăpost de orice critică, instanța reținând corect că la momentul când a fost efectuată plata, contractul dedus judecății era în vigoare, astfel că tribunalul arbitral a interpretat corect atât dispozițiile din contract cât și art. 3 și 4 din H.G. nr. 315/2002 care constituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun, precum și art. 1113 C. civ., astfel că în mod corect au fost apreciate sumele admise cu privire la penalități și TVA, nefiind încălcată nicio dispoziție imperativă.
Curtea constată că prin hotărârea atacată instanța a interpretat și a aplicat corect pct. 4.1, 4.2, 5.10, 5.11, 5.12 și 9.3 din contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002, singurul care face obiectul acțiunii, articole care se referă la cuantumul și modul de stabilire al redevenței precum și la plata penalităților de întârziere și rezilierea contractului. Toate aceste prevederi contractuale au fost avute în vedere de tribunalul arbitral care prin sentința arbitrală s-a pronunțat atât cu privire la rezilierea contractului de concesiune menționat cât și la obligarea pârâtei la plata redevenței TVA și penalităților de întârziere stabilite în contract precum și la cheltuieli de judecată. Conform art. 364 C. proc. civ., acțiunea în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ stabilite de la lit. a) la lit. i) a acestui articol, iar art. 364 lit. i) sancționează încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii.
Motivele de desființare a hotărârii arbitrale așa cum sunt reglementate procedural nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul fondului litigiului, acțiunea în anulare având un caracter restrictiv, aceasta nepermițând decât analiza limitată a hotărârii arbitrale atacate, iar din perspectiva art. 364 lit. i) nu se poate reține că prin interpretarea prevederilor contractuale invocate de recurentă, instanța ar fi încălcat normele de ordine publică sau dispoziții imperative ale legii.
Motivele legate de netemeinicia hotărârii atacate referitoare la cuantumul pretențiilor nu vor fi analizate întrucât recursul nu are caracter devolutiv, iar incidența contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 în cauza de față nu poate fi constatată față de dispozițiile legale invocate de recurentă și față de obiectul acțiunii.
Cu privire la motivul referitor la cheltuielile de judecată Curtea constată că prin hotărârea atacată instanța s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, constatând că au fost corect raportate la sumele admise de tribunalul arbitral.
În acest context, față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 990 din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2009.