ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 8 din 9 februarie 2009 Dosar nr. 37/2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 15/10/2009
Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind incidența art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunțate în apel pentru motivul greșitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziții.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 79 de judecători din totalul de 117 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că problema aplicării sau nu a dispozițiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizată în recurs.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În activitatea de judecată a instanțelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenței cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situația când se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reținerea unei situații de fapt infirmate de probe în punctele ei esențiale, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare, iar nu și atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.
S-a argumentat că posibilitatea primei instanțe și a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili dacă aceasta constituie sau nu infracțiune, scapă controlului în casare al instanței de recurs, deoarece o asemenea situație, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reținerea faptelor, în măsura în care au avut drept consecință adoptarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.
Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că dispozițiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală sunt incidente și în cazul verificării în recurs de către instanța de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracțiuni.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.
Prin conținutul de ansamblu dat art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de regulă, desființarea hotărârilor atunci când se constată greșita aplicare a dispozițiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor și faptelor fiind restrânse la două, enunțate limitativ la pct. 14 și 18 din cadrul aceluiași alineat.
În acest sens, în reglementarea alineatului menționat s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci și atunci "când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal", iar la pct. 18, că există caz de casare "când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare".
În raport cu acest conținut al reglementării ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite, de achitare sau de condamnare.
Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.
Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.
Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Tocmai de aceea cenzura instanței de control judiciar, ca instanță de recurs, trebuie să urmărească atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esențială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.
Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecința unor aprecieri determinate de raționamente bazate pe erori esențiale în reținerea faptelor și a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.
Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei rețineri a faptelor și a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecința aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuși scopul procesului penal, ca și principiile aflării adevărului și al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 și 4 din Codul de procedură penală, impun stabilirea realității în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanță în justa determinare a gradului de pericol social în accepțiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.
Evident, numai pe baza aprecierii corecte și complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele și împrejurările cu reală semnificație pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispozițiile art. 181 alin. 1 și 2 din Codul penal.
De aceea, excluderea posibilității instanței de recurs de a-și exercita cenzura și asupra modului în care instanțele ierarhic inferioare au apreciat conținutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanță a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracțiuni, sau, dimpotrivă, la evidențierea gradului de pericol social, cu consecința neaplicabilității dispozițiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de conținut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea substanțială a scopului procesului penal și la nesocotirea principiilor sale de bază.
Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispozițiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situațiilor de fapt de cele specifice de drept. Înfăptuirea interesului superior al justiției, acela de aflare a adevărului, și impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se examineze și întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenței prevederilor art. 181 din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.
În consecință, recursul în interesul legii, fiind fondat, urmează a fi admis și a se stabili că dispozițiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele sunt incidente și în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate în apel, atunci când se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că sunt incidente și în ipoteza recurării hotărârilor pronunțate în apel, pentru motivul greșitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziții legale.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2009.
p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
eliberat din functie prin pensionare,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
judecator LIDIA BARBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White