Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

            Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 5 octombrie 2005, reclamanta P.E. a chemat în judecată Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, pentru a fi obligat, pe de o parte, la executarea condițiilor de accesibilitate în cadrul tuturor instituțiilor publice, facultăți, cămine studențești, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, autogări, gări, stații de metrou, magazine, farmacii, firme și pe toate străzile, la asigurarea transportului urban gratuit prin adaptarea mijloacelor de transport, așa încât, să permită accesul ușor, neîngrădit și în condiții de securitate, la respectarea dreptului la educație prin crearea de condiții de a sta în cămine studențești accesibile și prin facilitarea transportului, la respectarea dreptului de a munci potrivit pregătirii profesionale atunci când îl solicită, precum și la plata de daune morale de 10.000.000 Euro începând cu 1 ianuarie 2004, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în drept, pe dispozițiile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 29/1990.

Prin încheierea din ședința publică de la 20 octombrie 2005, Tribunalul Vâlcea a constatat că în cauza dedusă judecății, acțiunea nu s-a formulat în contradictoriu cu D.G.A.S.P. Vâlcea și nici nu a fost citată în calitate de pârâtă această instituție, astfel încât, întâmpinarea depusă în acest dosar, prin care se invocă lipsa calității procesual pasive a acesteia, nu poate fi discutată în cauză.

La data de 3 noiembrie 2005 reclamanta a depus o cerere de completare a acțiunii inițiale, în sensul că a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a Inspectoratului Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea și a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.) la plata despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli suportate de aceasta începând cu data de 1 ianuarie 2004, ca urmare a nerealizării accesibilităților prevăzute de art. 13-17 din O.U.G. nr. 102/1999, despăgubiri evaluate la 9.000 lei.

A solicitat, de asemenea, obligarea aceleiași pârâte la plata de daune morale pentru disconfortul fizic și psihic produs după 1 ianuarie 2004, ca urmare a accesibilităților impuse de lege, în cuantum de 36.000.000 lei.

A mai solicitat obligarea pârâtei AJ.O.F.M. Vâlcea să îi asigure un loc de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, sub sancțiunea de plată de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere sau să fie obligată la plata diferenței dintre ajutorul social primit și salariul ce i s-ar fi cuvenit potrivit pregătirii sale.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea să verifice în termen de 30 de zile, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, respectarea prevederilor O.U.G. nr. 102/1999 de către toate persoanele juridice care dețin imobile în județul Vâlcea.

Totodată, a precizat că își menține și primele capete de cerere din acțiunea principală (f. 44-46).

Tribunalul Vâlcea, secția civilă pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 732 din 17 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3212/Cv/2005, a declinat în favoarea Curții de Apel Pitești competența soluționării acțiunii, reținând că cererea este una fondată pe art. 1 din Legea nr. 554/2004, parte în proces fiind Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, motiv pentru care, competența revine Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel Pitești.

Prin sentința civilă nr. 41/T'/C din 10 aprilie 2006, pronunțată în dosarul nr. 30/COM/2006, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, în complet specializat de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, precum și excepțiile formulate de Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova, precum și de către instanță, din oficiu.

In motivarea sentinței s-a reținut, în fapt, că reclamanta este încadrată în grad de handicap grav cu dreptul la asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999. S-a mai constatat, totodată, că deși cadrul legal este creat și el stipulează termene de aducere la îndeplinire a obligațiilor, multe dintre instituțiile obligate în acest sens au încălcat legea, însă reclamanta trebuia să acționeze în judecată direct persoanele vinovate de neîndeplinirea lor, cu cereri de obligare la construirea de rampe de acces și la plata eventualelor daune materiale și morale înregistrate.

În ceea ce privește pârâtele în cauză, s-a constatat că acestea au procedat la aplicarea de amenzi contravenționale, însă, sumele încasate se fac venit la bugetul statului, nefiind destinate reparării pagubelor create persoanelor cu handicap prin activitatea contravenienților.

S-a constatat, de asemenea, că nu se dovedește existența cerințelor impuse de art. 998-999 C. civ., cu referire la art. 1003 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii cauzale dintre acestea.

In ceea ce o privește pe pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, s-a constatat că obligația acesteia este una de diligență, iar nu de rezultat, în sensul că are sarcina de a pune la dispoziție situația locurilor de muncă disponibile, iar nu pe aceea de a face angajări.

În cauză, au fost invocate ca excepții, respectiv, lipsa procedurii prealabile față de Guvernul României, organul administrativ superior al pârâtelor, precum și lipsa competenței materiale a instanței, ambele fiind respinse ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 4057 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

In motivarea deciziei s-a reținut că sentința a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe și că, în mod greșit, s-a considerat că obiectul acțiunii îl reprezintă emiterea unor acte administrative de către instituțiile pârâte.

Înalta Curte a constatat că excede materiei contenciosului administrativ obiectul litigiului, constând în obligarea unor instituții publice la plata de despăgubiri materiale și morale, justificate de aprecierea subiectivă referitoare la neîndeplinirea în integralitatea lor a atribuțiilor ce revin unor instituții publice.

S-a reținut că acțiunea reclamantei vizează, în principal, acordarea unor despăgubiri materiale și morale prin raportare la cuantumul însumat al acestora de 36.009.000 lei (RON), astfel că, potrivit art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare a litigiului revine Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea, astfel investit, s-a format dosarul nr. 681/90/2007, în care s-au administrat probe cu acte și expertiză.

Prin sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins, ca inadmisibile, excepțiile privind necompetența teritorială a acestei instanțe și lipsa calității procesuale pasive, invocate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea.

Au fost respinse, ca fiind rămase fără obiect, excepțiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune și, ca neîntemeiate, excepțiile privind netimbrarea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții București.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, excepție ridicată din oficiu, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, ulterior, la filele 44-46 din dosarul nr. 3212/Cv/2005 al Tribunalul Vâlcea, secția civilă pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap București să plătească reclamantei suma de 3.000,81 lei (RON) cu titlu de despăgubiri civile materiale, suma de 10.000 lei (RON) cu titlu de daune morale și suma de 1.300 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamantă față de același pârât Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap - București.

Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea cu modificările și precizările ulterioare, față de ceilalți doi pârâți, Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat apel reclamanta P.E. și Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

Prin decizia civilă nr. 391/A din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a se cita Statul Român și prin Ministerul Finanțelor.

Pronunțând această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, că reclamanta a înțeles să cheme în judecată Statul Român, prin reprezentantul său în domeniul de activitate ce privește petitele și interesul social apărat, considerând ca reprezentant valabil Inspectoratul de Stat pentru Handicapați, instituția precizându-și denumirea corectă pe parcursul judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 25 al Decretului nr. 31/19954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

De aceea, ori de câte ori, se cere obligarea Statului la plata unor sume de bani pentru repararea unui prejudiciu creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor.

Mai mult, la judecata în fond în primă instanță, la Tribunalul Vâlcea, Statul Român nici nu a mai fost citat, în proces fiind citate, ca pârâte, numai Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap și Agenția Județeană pentru ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, fără ca reclamanta să renunțe, vreun moment, la acțiunea sa îndreptată împotriva primului pârât.

Pierzându-se una dintre părți pe parcursul judecății, instanța nu s-a pronunțat în contradictoriu cu aceasta, după cum, de altfel, nici nu a citat-o corect, potrivit celor arătate mai sus, prin reprezentantul său legal.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta P.E. și pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr. 6772 din 07 noiembrie 2008, a admis recursul declarat de reclamanta P.E., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, respingând ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții.

In adoptarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut, în esență, că desființând sentința tribunalului și trimițând cauza spre rejudecare pentru a se cita Statul Român prin Ministerul Finanțelor, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților, care obligă instanța să se pronunțe numai asupra cererii care face obiectul judecății, în limitele acesteia.

Cum reclamanta nu a înțeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca pârât obligat într-un raport juridic în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații, instanța nu avea nicio obligație de citare a acestui minister și nici posibilitatea de a-l introduce, din oficiu, în cauză.

De asemenea, s-a reținut că dispozițiile art. 297 C. proc. civ., referitoare la judecata efectuată în lipsa părții care nu a fost legal citată, nu își găsesc aplicabilitatea, deoarece nu s-a pus problema ca tribunalul să fi omis a cita una din părțile din proces, situație în care, oricum, numai respectiva parte ar fi avut calitatea de a declara apel împotriva hotărârii și de a invoca această neregularitate, de natură a atrage nulitatea relativă a hotărârii.

Recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, adică același care a declarat recursul, a depus în apel întâmpinare, pe care ulterior a completat-o, iar la termenul din 18 octombrie 2007 a primit termen în cunoștință prin consilier juridic, astfel încât, critica potrivit căreia nu ar fi fost citat în cauză și nu ar fi avut cunoștință de existența procesului este nefondată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, motivarea deciziei nu este contradictorie în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., curtea de apel desființând sentința pentru necitarea în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar instanța de trimitere este în mod evident cea a cărei sentință a desființat-o.

Criticile referitoare la entitatea juridică ce trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs reclamantei nu au fost avute în vedere în această fază a procesului, deoarece, hotărârea curții de apel a avut la bază doar un aspect de ordin procedural, fără a dezlega fondul cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Pitești a pronunțat decizia civilă nr. l04/A din 24 iunie 2009, prin care a admis apelurile declarate, a desființat sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secția civil,ă și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

In motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele:

Prin prima critică formulată, care vizează stabilirea prejudiciului material, apelanta P.E. consideră că soluția nu este una corectă, instanța recunoscând necesitatea unor cheltuieli deosebite, atât cu procurarea unui scaun rulant, cât și cu plata unor persoane spre a o ajuta să urce și să coboare în/din mijloacele de transport, pe treptele instituțiilor sau când achiziționează medicamente sau servicii de masaj sau fizioterapie impuse de dizabilitatea gravă pe care o prezintă, fără însă a acorda aceste despăgubiri.

Critica s-a reținut a fi fondată. Instanța de fond a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru scaunul rulant procurat, cu motivarea că reclamanta nu a solicitat contravaloarea scaunului prin acțiune, fără a observa însă, că la introducerea acțiunii, scaunul nu era încă procurat de aceasta.

Pe parcursul judecății, cu factura nr. 06/1662 din 29 aprilie 2006, reclamanta a făcut dovada procurării scaunului special pentru persoane cu dizabilități, contravaloarea acestuia fiind menționată în raportul de expertiză la cheltuielile efectuate de reclamantă în vederea asigurării dreptului său la accesibilitatea în spații de interes public sau privat.

Deși, reclamanta a depus la dosar factura cu care a făcut dovada procurării dispozitivului și a susținut constant că în prejudiciul său material sunt incluse toate sumele pe care a fost obligată să le cheltuiască datorită problemelor de sănătate, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 129 și următoarele C. proc. civ., în sensul că, nu a fost preocupată să clarifice dacă reclamanta prin conduita sa procesuală înțelege să-și întregească cererea în condițiile art. 132 C. proc. civ. și cu privire la acest bun.

De aceea, în mod greșit, s-a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că instanța nu a fost investită cu o asemenea cerere și fiind întrunire condițiile art. 297 C. proc. civ., au fost admise apelurile, desființată hotărârea atacată și trimisă cauza, spre rejudecare primei instanțe, care urmează a cerceta pricina inclusiv prin prisma celor invocate ca motive de apel, chestiuni ce vor fi avute în vedere ca apărări ale părților.

In rejudecare, la Tribunalul Vâlcea s-a format dosarul nr. 2979/90/2009, înregistrat la data de 7 septembrie 2009.

La 16 septembrie 2009, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat citarea ca pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru termenul din 1 octombrie 2009 (f. 9).

La data de 29 septembrie 2009, reclamanta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând că își menține toate celelalte capete de cerere formulate inițial împotriva A.N.P.H., Inspectoratului de Stat în Construcții București, Inspectoratului Teritorial în Construcții Craiova, Inspectoratului Județean Vâlcea și Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (f. 11-15).

Totodată, a actualizat prejudiciul material - la suma de 101.052 lei, plus dobânda legală lunară, începând cu data primei pronunțări a instanței pe fond, 20 iunie 2007, prejudiciul moral - la 46.800.000 lei, plus dobânda legală lunară și a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 18.145 lei.

La aceeași dată, s-a depus întâmpinare de către Inspectoratul de Stat în Construcții Sud - Vest Oltenia, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii față de acesta, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât, în raport de cererea inițială a reclamantei, alte autorități au atribuția de a verifica și aplica sancțiuni pentru nerespectarea Ordonanței nr. 102/1999, abrogată ulterior prin Legea nr. 448/2006 (f. 18-19).

Același pârât a mai depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii față de acesta, întrucât pretențiile reclamantei, cheltuieli pentru școala de șoferi, deplasări la master, cursuri de limba germană, utilități, menaj, etc., nu au nici un temei legal pentru a fi admise față de această instituție (f. 50).

La data de 27 octombrie 2009 s-a depus la dosar o cerere din partea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea prin care s-a arătat că din eroare s-a dispus citarea acesteia, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată această instituție și nu figurează în calitate de pârâtă în nici o cerere formulată de către aceasta în cauză (f. 54).

La data de 2 noiembrie 2009, după ședința de judecată din 27 octombrie 2009, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin care a reiterat aceleași cereri privind prejudiciul material și moral suferit, precum și cuantumul cheltuielilor de judecată, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, în solidar cu ceilalți pârâți în cauză, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcții București, Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, la plata acestora (f. 55-63).

Prin sentința civilă nr. 927 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea, precum și excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei P.E., inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune, invocate de Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții.

A fost admisă în parte, cererea privind despăgubirile civile, formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, Inspectoratul de Stat în Construcții București, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, care au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantei suma totală de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de aceasta (medicamente 1.080 lei, chitanțe taxi-1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. Sumele vor fi actualizate la data plății efective.

A fost respinsă cererea privind plata daunelor cominatorii.

In temeiul art. 276 C. proc. civ. a fost admisă, în parte, cererea privind plata cheltuielilor de judecată și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 8145 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut pe baza actelor și lucrărilor dosarului următoarele:

Referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea, instanța a reținut a fi neîntemeiată, întrucât potrivit legii, această instituție are, alături de celelalte autorități centrale și locale, obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, asigură controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând și programele de interes local în acest sens.

Excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune a reclamantei P.E., invocate de Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții), s-au reținut a fi neîntemeiate.

Față de obiectul de activitate al pârâtului și obiectul pretențiilor formulate, reclamanta are calitate procesuală activă și justifică interes legitim în promovarea acțiunii și în contradictoriu cu pârâtul, care are calitate procesuală pasivă în dosar, prin atragerea răspunderii pentru obligațiile legale despre care reclamanta susține că nu ar fi fost îndeplinite, cererea fiind fundamentată de dificultățile pe care titulara dreptului le-ar fi întâmpinat în perioada anterioară, ca și persoană cu handicap fizic grav.

Cât privește prescripția dreptului la acțiune, în dreptul civil operează termenul general de prescripție de 3 ani pentru valorificarea dreptului la acțiune pretins, fiind reglementat la art. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu termenul special de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, termen la care se referă actul normativ menționat.

Pe fondul cauzei, din ansamblul probelor dosarului, respectiv înscrisuri, expertize și declarații de martori, s-a reținut că pretențiile reclamantei sunt justificate, în parte.

Astfel, tribunalul a obligat în solidar pârâții (inclusiv Statul Român prin M.F.P.) să plătească reclamantei suma totala de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă (medicamente - 1.080 lei, chitanțe taxi - 1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat, sume ce vor fi actualizate la data plătii efective.

Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă.

Martorii audiați în cauză au confirmat susținerile reclamantei în sensul că, în perioada în litigiu, aceasta a fost nevoită să se deplaseze la diferite unități publice, între care și Romtelecom S.A., la aceasta din urmă, pentru a plăti factura de telefon și a trebuit să ocolească clădirea instituției respective, întâmpinând atunci tot felul de obstacole deoarece nu exista rampă la intrarea principală, doar o treaptă și nu s-a oferit nimeni să o ajute, în spatele clădirii existând o poartă imensă din fier pe care nu a putut să o deschidă, stând peste o jumătate de oră până a venit cineva care să-i permită accesul, afară fiind -20° C și ger, implicând posibilitatea de a crea degerături la picioare.

De asemenea, martorii au declarat că nici la poșta din localitate nu exista atunci rampă de acces, la una din subunități fiind o rampă mobilă, care se monta la momentul când se solicita de cineva, ca fiind necesară, că la anumite instituții au fost montate rampe, dar, față de înclinația și lățimea avută, erau inaccesibile.

In privința trotuarelor din localitate, martorii au arătat că parțial s-au amenajat rampe, însă, acestea aveau o înclinație foarte mare, încât la încercarea de a se ridica exista pericolul de răsturnare a căruciorului, reclamanta fiind nevoită să circule pe șosea, rampele de pe stradă fiind foarte rare, ceea ce determină a se ocoli foarte mult, că într-o anume împrejurare era să se accidenteze sub rotile unui autobuz, cu precizarea că dacă ar avea acces în toate clădirile unde este necesar să ajungă reclamanta s-ar putea deplasa și singură.

Din motivele amintite, reclamanta ar fi avut nevoie, în opinia martorilor, de două persoane pentru a o ajuta, iar nu doar asistentul social plătit pentru 8 ore pe zi, timp de 5 zile pe săptămână, aceasta apelând frecvent la cunoștințe și prieteni pe care îi recompensează cu diverse servicii și prestații precum: traduceri, meditații sau ajutorul acordat copiilor școlari ai acestora la lecții.

Datorită inconvenientelor arătate, reclamanta resimțea dureros loviturile primite în momentul urcării sale cu căruciorul, sănătatea fiindu-i afectată la zdruncinături, pentru care a trebuit să recurgă la masaje, a câte o ședință pe săptămână, la interval de două luni și să achiziționeze un aparat de masaj pe care îl utilizează singură, iar pentru că nu-i sunt asigurate gratuit medicamentele necesare trebuie să-și procure personal, suplimentar: pansamente, unguente, dezinfectante etc.

Au mai arătat martorii că reclamanta, atunci când s-a adresat direct la autorități pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă și pentru găsirea unui loc de muncă, a fost refuzată, jignită, însă, aceasta a urmat și cursuri de masterat la Universitatea din București, cu durata de un an și jumătate, instituție la care era necesar să se deplaseze săptămânal pentru cursuri. În aceeași perioadă a apelat la diverse persoane să o ajute, respectiv să o urce, să-i plieze căruciorul și s-o așeze pe scaun, iar în București autobuzele nu erau adaptate pentru persoanele cu handicap, atât în localitate, cât și în timpul transportului dintre localități, așa încât, deși beneficia de gratuitate la transport, era nevoită să se deplaseze cu taxiul în localitate, plătind câteva sute de mii lei (Rol) din cartierul Militari și până în Balta-Albă, locație unde i s-a repartizat o cameră în cămin, în condițiile în care, deplasarea de la cămin în centrul capitalei se făcea zilnic tot cu taxiul, excepție făcând numai perioada vacanțelor universitare.

Totodată, martorii au confirmat că la farmacie sau la brutărie nu există rampă de urcare, o problemă reală pentru cea în cauză, reprezentând-o chiar și faptul că în apropierea casei (în care locuiește singură) există o parcare în care rămânea blocată datorită mașinilor care parchează în fața rampei, trebuind să fie ajutată în permanență.

De asemenea, martorii au confirmat că a fost nevoită să-și cumpere anumite medicamente și să cheltuiască mulți bani, atât pentru deplasarea cu taxiul, cât și pentru plata persoanelor care o ajută să se deplaseze acolo unde este necesar, sume care se ridică la peste 4 milioane lei (ROL) lunar, învederând că datorită lipsei rampelor într-o mulțime de magazine, instituții de cultură, muzee, reclamanta nu intrase niciodată, că a făcut numeroase demersuri, însă de la anumite instituții nu a primit nici un răspuns.

Martorii au mai relatat că reclamanta era nevoită să aștepte circa 2 ore la poarta instituțiilor pentru a găsi o posibilitate să pătrundă, iar în alte locuri nu existau rampe pentru a trece de pe stradă pe trotuar, că uneori pierdea cam 2 sau 3 ore/zi pentru acoperirea necesităților uzuale, determinat de lipsa rampelor, respectiv că, la un moment dat, chiar a fost și lovită de un autobuz, căzând într-o gură de canal din cauza lipsei capacului de protecție.

Numeroasele înscrisuri depuse în dosar, constând în scrisori și adrese de răspuns către reclamantă, atât din partea pârâților, cât și a altor instituții și unități publice de stat implicate în rezolvarea solicitărilor formulate pe temeiul drepturilor conferite de legislația în vigoare în privința persoanelor cu dizabilități, completate și de actele de control încheiate de A.N.P.H. - București și Inspectoratul de Stat în Construcții la diverse unități din raza județului Vâlcea (procese - verbale de control și procese - verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, etc), confirmă în mare măsură realitatea susținerilor și apărărilor făcute în raport de poziția părții în proces, reclamanta acționând cu bună-credință pentru asigurarea unui drept conferit de lege celor cu dizabilități funcționale locomotorii grave.

Din cuprinsul probelor, îndeosebi actele de control efectuate de către I.J.C. Vâlcea, reiese că majoritatea instituțiilor publice asupra cărora reclamanta a făcut sesizări (Prefectura, Poliția, Primăria, Romtelecom, Renel, Tribunalul, Parchetul, Poșta Română, Spitalul Județean, C.E.C, B.R.D., Direcția Generală a Finanțelor Publice, Trezoreria, Direcția de Sănătate Publică, etc.) au asigurat în perioada de timp vizată efectuarea rampelor la clădiri pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, cât și adaptările necesare, însă la alte unități, în prima etapă de aplicare a dispozițiilor legale (februarie 2004) s-au aplicat sancțiuni contravenționale și penale pentru neconformare și s-au stabilit măsuri cu termene de realizare a rampelor de acces, de pildă cazul Raiffeisen Bank și Universitatea Spiru Haret, etc.

Cât privește pretențiile formulate de reclamantă împotriva Statului Roman, prin pârâta A.N.P.H. București, s-a constatat că sunt justificate, în parte, atât sub aspectul capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale, până la limita sumei de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. S-a dispus ca sumele să fie actualizate la data plătii efective.

Astfel, instanța a avut în vedere că potrivit O.U.G. nr. 102/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002, ca și reglementare specială în materie, aplicabilă în perioada în litigiu, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de obținerea gratuită a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale, iar reclamanta a făcut dovada procurării unui cărucior pentru persoane cu handicap cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, în valoare de 2.152,18 Euro, achitat din resurse proprii.

În prezent, O.U.G. nr. 102/1999 este abrogată prin Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, act normativ care excede perioadei în litigiu, completat fiind de H.G. nr. 268 din 14 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii, de Ordinul nr. 432 din 14 mai 2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a drepturilor prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), e) - g) și la alin. (2) din Legea nr. 448/2006, emis de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și de Ordinul nr. 31 din 26 februarie 2007 privind aprobarea Metodologiei de control, inspecție și monitorizare, aplicabilă în domeniul de competență al Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, emis de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

In raport de obiectul său de activitate, conform prevederilor art. 10 din O.U.G. nr. 102/1999, A.N.P.H. - București exercită atribuții de coordonare în acest domeniu prin: „elaborarea de norme și metodologii privind organizarea și funcționarea instituțiilor de asistență socială pentru persoanele cu handicap; asigurarea instruirii și perfecționării profesionale a personalului de specialitate; verificarea respectării dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale altor acte normative referitoare la activitatea acestora; sprijinirea dezvoltării acestor instituții în conformitate cu strategia și cu programele naționale de protecție specială a persoanelor cu handicap" (art. 10), asigurând respectarea întocmai și la timp a tuturor măsurilor impuse de ordonanță, îndeosebi cele de la art. 11, art. 16 alin. (4), art. 17, art. 36 alin. (2), (3) și art. 42, așa încât, persoanele cu handicap să beneficieze de toate drepturile conferite.

Astfel, legea stabilește că până la termenul limită reglementat (până la data 31 decembrie 2003), toate spațiile de parcare organizate vor avea amenajate, rezervate și semnalizate prin sistemul internațional minimum 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport ale persoanelor cu handicap; stațiile mijloacelor de transport în comun vor fi amenajate pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2005 autoritățile administrației publice locale au obligația să monteze sisteme de semnalizare sonoră și vizuală pentru persoanele cu handicap la trecerile de pietoni, precum și panouri de afișaj în mijloacele de transport public și pe drumurile publice; începând cu data de 1 ianuarie 2004, toate societățile sau regiile de transport în comun, urban sau interurban, au obligația să achiziționeze mijloace de transport special adaptate pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2010 mijloacele de transport în comun aflate în circulație vor fi adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In realizarea atribuțiilor legale menționate, aplicabile în domeniul propriu de competență, prin Ordinul nr. 248/2005, pârâta A.N.P.H. - București a adoptat și Metodologia de control, inspecție și monitorizare, la nivel național și teritorial, dar și în considerarea drepturilor de care beneficiază adulții cu handicap (inclusiv a celor menționate la art. 19 din ordonanță).

Așadar, este cert stabilit că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 102 din 29 iunie 1999, în realizarea atribuțiilor sale legale, pârâta A.N.P.H. - București organizează, coordonează și controlează realizarea măsurilor de protecție specială a persoanelor cu handicap prin Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ de specialitate al administrației publice centrale aflat în subordinea Ministerului Sănătății, iar potrivit art. 13 alin. (2), până la data de 31 decembrie 2003, trebuiau să fie adaptate în teritoriu, la nivel național și local, toate clădirile instituțiilor publice, culturale, sportive și de petrecere a timpului liber a magazinelor și restaurantelor, sediile prestatorilor de servicii către populație precum și căile publice de acces, pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In speță, așa cum s-a dovedit, în condițiile în care acest termen nu a fost respectat, reclamanta a depus eforturi suplimentare pentru a avea acces la instituțiile statului suportând cheltuieli materiale în plus, respectiv pentru trecerea căruciorului peste obstacole, fiindu-i cauzate suferințe fizice și morale cu un impact profund asupra condițiilor personale de viață privată, și așa precare din punct de vedere material și social, și asupra evoluției personalității proprii.

Cheltuielile suportate de reclamantă și care se justifică a fi rambursate cu titlu de despăgubiri civile materiale de Statul Român, prin A.N.P.H. București, datorită nerespectării întocmai și în totalitate a dreptului la accesibilitate conferit, în concursul de împrejurări în care reclamanta a ajuns să fie prejudiciată în perioada în discuție, instanța a apreciat că sunt cele atestate în mod cert prin înscrisurile prezentate la dosar.

Referitor la procedura dobândirii unui cărucior rulant, pârâta A.N.P.H. București a răspuns scrisorii reclamantei, cu adresa nr. 8l37/DG01C din 27 decembrie 2006, că potrivit O.U.G. nr. 102/1999, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de dreptul de obținere gratuită a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în „Lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale", iar după depunerea dosarului la Casa de Asigurări de Sănătate și în urma aprobării se va emite o decizie pentru acordarea gratuită, în limitele stabilite prin Ordinul C.N.A.S. nr. 69/2005, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate.

Cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, emisă de O.A. SRL - Madrid (fila 93 din prezentul dosar), reclamanta a dovedit achitarea sumei de 2.152,18 Euro contravaloarea unui cărucior pentru persoane cu handicap.

Prin urmare, instanța în acord cu prevederile art. 998 C. civ., potrivit cu care „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara'', apreciind că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând chiar și în neglijența sau imprudența cu care a acționat, a obligat pârâții la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.

In privința daunelor morale acordate în cuantum de 20.000 lei, instanța a avut în vedere toate indiciile furnizate de reclamantă prin probele administrate, fiind cert că i s-a cauzat un grav prejudiciu moral prin fapta pârâtului, concomitent cu constatarea îndeplinirii condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, existând posibilitatea de a statua ca atare la soluționarea în fond a cauzei, de vreme ce s-au făcut depline dovezi că i s-a îngrădit accesul în unele clădiri aparținând anumitor instituții, cu precădere în cele în care funcționează autoritățile publice din județul Vâlcea și în Municipiul București, sau cu ocazia deplasărilor în perioada în litigiu, însăși instituția Avocatul Poporului implicându-se în demersul ei legal, solicitând informații și clarificări de la toate autoritățile de stat abilitate.

De altfel, Hotărârea nr. 44 din 15 martie 2007 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a statuat că aspectele sesizate de reclamantă constituie o discriminare (conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

În materia angajării răspunderii civile delictuale, stabilirea întinderii daunelor morale presupune aprecierea prejudiciului moral, care nu se rezumă doar la „prețuirea” (evaluarea) daunelor morale, ci înseamnă aprecierea obiectivă, pe baza probelor produse în dosar și a criteriilor ce se pretează acțiunii deduse judecății a tuturor consecințelor negative ale faptei ilicite, precum și a implicațiilor acestora din urmă pe toate planurile vieții sociale a celui lezat, importanța prejudiciului moral depinzând, atât de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea ei pentru persoana în cauză, de măsura în care a fost lezată, cât și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele acestei vătămări.

Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, daunele acordate urmând a fi recuperate, în caz de refuz din partea pârâților, pe calea executării silite (nefiind vorba de un fapt personal al debitorului ce nu poate fi executat în alt mod).

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea, Consiliul județean Vâlcea - Direcția Generală de Asistență Sociala și Protecția Copilului Vâlcea și .Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea.

Curtea de apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, - prin decizia civilă nr. 36/A din 17 martie 2010 a admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 927 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta P.E., față de acești apelanți pârâți.

A menținut în rest sentința atacată.

A respins apelurile formulate de reclamanta P.E. și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, împotriva aceleiași sentințe.

Curtea, examinând sentința apelată, a constatat următoarele:

Apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Vâlcea, este întemeiat.

In speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, nu poate avea calitate procesuală pasivă în raport de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și în raport de dispozițiile art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, astfel că, în mod nelegal a fost admisă acțiunea și împotriva acestuia, fiind obligat în solidar, alături de ceilalți pârâți, la plata daunelor materiale și morale.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Potrivit art. 37 din același decret, Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor statului și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

In această situație, nu se putea reține răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că acesta nu răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituții - persoane juridice.

Mai mult, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap nu îi conferă Statului Român atribuții directe cu privire la această categorie de persoane, acesta putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, instituție care alături de celelalte autorități centrale și locale, are obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici și asigură monitorizarea și controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând sau cofinanțând programe de interes național în acest sens.

De altfel, din considerentele sentinței instanței de fond nu rezultă care au fost motivele de fapt și de drept care au condus la obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri.

Apelul formulat de Consiliul Județean Vâlcea - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea este întemeiat și urmează a fi admis, întrucât prima instanță a interpretat greșit actele dosarului și a obligat această instituție, în solidar cu ceilalți pârâți, la despăgubiri, deși nu a fost chemată în judecată de către reclamantă, fiind citată din eroare.

De asemenea, hotărârea nu este motivată în fapt și în drept, respectiv nu se arată considerentele pentru care se admite acțiunea împotriva acestei instituții.

Din actele dosarului rezultă că reclamanta nu a chemat în judecată această instituție, că inițial, la primul termen de judecată din anul 2005 a fost citată din eroare această instituție în loc de Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap (f. 29, dosar nr. 3212/2005).

Prin încheierea de la fila 41 din acest dosar, Tribunalul Vâlcea a constatat că D.G.A.S.P.C Vâlcea nu este parte în cauză și a dispus îndreptarea conceptului și citarea corectă a părților în cauză.

Deși, acțiunea principală a fost completată de reclamantă pe parcursul procesului, în nici una din completările depuse la dosar nu a fost chemată în judecată această instituție.

Se constată astfel, că în dosarul format la Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, nr. 2979/90/2009, se produce aceeași greșeală ca în primul ciclu procesual și se conceptează, din eroare, ca pârâtă în cauză D.G.A.S.P C. Vâlcea (f. 2) și, de asemenea, se citează.

Deși, la data de 27 octombrie 2009, această instituție a făcut o cerere și a precizat că a fost citată din eroare, prima instanță a fost lipsită de rolul activ conferit de dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și nu a verificat acest aspect, reținând greșit calitatea de pârâtă a instituției și pronunțându-se împotriva unei persoane juridice care nu este parte în cauză, nefiind formulată împotriva acesteia, cerere de chemare în judecată în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

Din încheierea din data de 13 octombrie 2009, rezultă că însăși reclamanta a precizat faptul că este suficient ca în cauză să figureze în calitate de pârâtă doar Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, fiind de acord cu sesizarea făcută de D.G.A.S.P.C. Vâlcea, în sensul că a fost citată în mod greșit în cauză.

Se constată că, sub acest aspect, sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, impunându-se modificarea ei în sensul înlăturării obligării acestei instituții la plata despăgubirilor în solidar cu ceilalți pârâți.

Apelul formulat de pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea este întemeiat și urmează a fi admis, întrucât în mod nelegal, s-a reținut obligația solidară a acestei pârâte la plata despăgubirilor solicitate.

Prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor normative ce reglementează activitatea pârâtei A.J.O.F.M. Vâlcea nu se justifică pretențiile reclamantei formulate față de această pârâtă.

Este adevărat că reclamanta, absolventă a Facultății de Drept - promoția 2003, a solicitat la 15 martie 2004 înscrierea în evidențele ținute de această pârâtă în vederea medierii pentru ocuparea unui loc de muncă în profesia de jurist.

Din actele dosarului rezultă că A.J.O.F.M. Vâlcea s-a conformat în această privință, eliberând la aceeași dată o dispoziție de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă nr. 1728/2004, emisă de către Prefectura Județului Vâlcea și acordând informațiile necesare privind existența locurilor de muncă, a condițiilor de ocupare a acestora prin publicarea, afișarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de activitate.

Se constată că atribuțiile și obligativitățile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se referă exclusiv Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii.

Potrivit acestor reglementari, apelanta-pârâtă nu are obligația de a face angajări, ci doar o obligație de diligentă și nu de rezultat, astfel că nu se impunea reținerea în cauză a răspunderii civile solidare a acestei instituții.

În raport de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-au admis apelurile formulate de cei trei apelanți pârâți și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantă față de aceștia.

Cât privește celelalte trei apeluri formulate de pârâții A.N.P.H. București, Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea și de către reclamantă, în raport cu actele dosarului, se constată a fi nefondate, având în vedere următoarele:

Motivele de apel invocate de pârâta A.N.P.H. București se constată a fi neîntemeiate în raport de obiectul pretențiilor formulate de reclamantă și de obiectul de activitate al apelantei pârâte, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 102/1999 și Legea nr. 448/2006.

Sub acest aspect, prima instanță a făcut o analiză corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, stabilind în mod corect situația de fapt, căreia i s-au aplicat corespunzător dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța de fond nu a făcut nici o confuzie atunci când în motivarea soluției de admitere a acțiunii a enunțat și dispozițiile O.U.G. nr. 102/1999, întrucât la data introducerii acțiunii acest act normativ era în vigoare, deci această reglementare specială în materie este aplicabilă în perioada din litigiu.

Faptul că la data actuală O.U.G. nr. 102/1999 nu mai este în vigoare, nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii formulată de reclamantă.

Chiar dacă noua Lege nr. 448/2006 nu mai prevede termene de realizare a accesibilităților prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999 și respectiv Legea nr. 519/2002, dreptul persoanei cu handicap este reglementat de dispozițiile acestei legi, conform dispozițiilor art. 3 și următoarele.

Susținerea apelantei în sensul că, obligarea acesteia alături de celelalte instituții la plata sumelor stabilite de instanță este nejustificată și că, nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 998 C. civ., este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Din cuprinsul celor două acte normative rezultă faptul că A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecția persoanelor cu dizabilități, astfel că, nu se poate susține că aceasta nu are obligații legale față de apelanta-reclamantă.

In acest sens, dispozițiile cap. 3 din O.U.G. nr. 102/1999, în vigoare la data introducerii acțiunii, prevedeau: „realizarea măsurilor de protecție specială a persoanelor cu handicap, este organizată, coordonată și controlată de către Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap”, actualmente A.N.P.H.

Cu probele administrate în cauză la instanța de fond s-a stabilit că măsurile de protecție specială prevăzute de art. 12-17 din O.U.G. nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege și anume, 31 decembrie 2003, situație care duce la concluzia că A.N.P.H. nu și-a respectat obligațiile legale.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (3) din Legea nr. 343/2004, această apelantă A.N.P.H. avea competența de a constata și sancționa contravenții pentru faptele în cauză, iar potrivit art. 61 din Legea nr. 448/2006, reprezentanți ai A.N.P.H. sunt incluși în comisiile de recepție a lucrărilor de construcție sau de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) și (2) din acest text de lege.

In ceea ce privește critica care vizează nelegalitatea și netemeinicia sentinței, prin obligarea greșită de a achita reclamantei costul scaunului rulant, pentru că aceasta trebuia să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 95/2006, s-a constatat a fi neîntemeiată și a fost respinsă.

Rezultă din probatoriul administrat în cauză faptul că, din cauza nerespectării realizării accesibilităților, tocmai urmare a neîndeplinirii de către pârâți a atribuțiilor cu privire la realizarea căilor de acces a persoanelor cu handicap în spațiile sau clădirile publice, scaunul rulant deținut de reclamantă s-a rupt, fiind nevoită în acest sens, să-și procure altul, dată fiind situația dependenței de un scaun rulant.

De altfel, susținerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că reclamanta în această situație era obligată să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 95/2006, pentru obținerea unui astfel de dispozitiv suportat din fondurile statului, sunt contrare situației de fapt rezultată din probele cauzei.

S-a dovedit că reclamanta și-a procurat acest scaun special pentru persoane cu dizabilități cu factura nr. 06/166.2 din 2.9 aprilie 2006, astfel că, în mod corect a procedat prima instanță la despăgubirea reclamantei cu contravaloarea acestuia, dispozițiile Legii nr. 95/2006 nefiind în vigoare la acea dată.

Rezultă că această lege a fost publicată în M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006 și potrivit dispozițiilor art. 863 din lege, aceasta a intrat în vigoare pentru Titlul VIII - Asigurări Sociale de Sănătate, în 30 de zile de la data publicării.

Apelul formulat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea vizează, în esență, nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate, susținându-se că în mod greșit a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu această instituție, având în vedere că nu se putea reține vreo culpă în sarcina sa, nefiind întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia.

De asemenea, s-a susținut că prima instanță a fost în eroare atunci când a reținut că prin sentința civilă pronunțată în dosarul nr. 681 /90/2007, Tribunalul Vâlcea ar fi admis acțiunea în contradictoriu cu toți pârâții, inclusiv cu această instituție, și i-a obligat în solidar la plata sumei totale de 42.363 lei către reclamantă.

Curtea constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut faptul că și acest pârât este răspunzător pentru prejudiciul material și moral creat reclamantei și nu se impune schimbarea soluției.

Astfel, din materialul probator administrat, rezultă că această instituție nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, de a crea accesibilități la toate clădirile, cum prevede legea și că reclamanta a întâmpinat dificultăți urmate de suferință fizică și psihică, cu ocazia deplasării la diverse instituții publice și private.

Prima instanță, în mod corect, a respins excepția invocată de acest pârât, privind lipsa calității procesuale pasive în cauză, față de obiectul de activitate al acestui pârât și obiectul pretențiilor formulate, astfel cum acesta a fost apreciat de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Pârâtul a fost chemat în judecată pentru fapta acestuia, potrivit răspunderii cu care a fost investit de lege, nu pentru a reprezenta Statul Român.

Este adevărat că acest pârât a dovedit că a făcut unele verificări și controale în construcții, în conformitate cu art. 1 din O.U.G nr. 63/2001, însă, acestea au fost insuficiente și nu de natură a remedia situația, ceea ce angajează culpa și răspunderea sa alături de cealaltă pârâtă.

In ceea ce privește susținerea apelantului că nu ar exista condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se constată a fi nejustificată, întrucât acesta răspunde pentru neexecutarea controlului potrivit exigențelor legale și pentru faptul că nu a luat măsuri pentru a remedia situația și a preveni degradarea condiției reclamantei din punct de vedere al accesului în condiții de normalitate, aceasta trebuind să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordantă cu prevederile Cartei Sociale Europene Revizuite, adoptată la Strassbourg, la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte.

Acțiunea reclamantei se referă, la pagube suferite de aceasta pentru nerespectarea legii, începând cu perioada ianuarie 2004 - în continuare, astfel că, nu se justifică susținerea acestui apelant cu privire la faptul că acțiunea a rămas fără obiect.

Ultimul aspect, invocat de apelant, cu privire la reținerea greșită în considerentele sentinței a faptului că prin sentința civilă pronunțată în dosarul nr. 681/90/2007 al Tribunalului Vâlcea, s-a admis în parte cererea privind despăgubirile civile în contradictoriu cu pârâții și au fost obligați în solidar, aceștia să plătească reclamantei suma de 42.363 lei despăgubiri civile, când în realitate prin această hotărâre a fost obligat numai pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap București, fiind respinsă acțiunea în tot ca neîntemeiată față de ceilalți doi pârâți, este real, dar nu conduce la schimbarea sau desființarea sentinței, ci constituie doar o greșeală materială.

Este adevărat că prin sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 pronunțată în dosarul nr. 681/90/2007, acțiunea reclamantei s-a admis numai față de Statul Român prin A.N.P.H., respingându-se față de celelalte două pârâte, însă, această greșeală materială din considerente nu constituie motiv de nelegalitate sau netemeinicie.

Și criticile formulate în completarea motivelor de apel, la 10 februarie 2010, de către acest apelant, sunt nefondate pentru aceleași considerente expuse anterior.

Răspunderea civilă delictuală a acestui pârât subzistă alături de A.N.P.H., chiar dacă O.U.G. nr. 102/1999 a fost abrogată iar, în prezent, potrivit legii, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituțiilor publice și private, având în vedere că la data introducerii acțiunii de către reclamantă, acest act normativ era în vigoare și drept consecință, exista și obligația pârâtului conferită de lege, de a acționa și exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism și a regimului de autorizare a construcțiilor.

Din înscrisurile depuse de reclamant la dosar, rezultă că pârâtul nu a respectat dispozițiile legii, de natură a remedia situația, existând mai multe clădiri și căi de acces care nu respectă N.P. 051/2001 privind exigențele persoanelor cu handicap, situație care antrenează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Apelul formulat de către reclamanta P.E. este nefondat, întrucât se constată că prima instanță a reținut corect, pe baza materialului probator administrat în cauză, cuantumul despăgubirilor civile materiale și morale, precum și cheltuielile de judecată ce urmează a fi suportate de cele două pârâte.

Susținerile apelantei în sensul că în aceste despăgubiri materiale au fost reținute greșit numai acele cheltuieli atestate în mod cert prin înscrisurile prezentate la dosar, în sumă totală de 22.363 lei, deși se impunea includerea și a cheltuielilor ocazionate de traiul zilnic, reprezentând cheltuieli curente: apă caldă/rece, gaze naturale, electricitate, încălzire, telefon fix și mobil, cablu TV, internet, în valoare de 32.400 RON, precum și suma de 28.800 RON reprezentând servicii suplimentare din partea unor persoane pentru perioada 2004 - 2010, suma de 43.200 RON reprezentând cheltuieli pentru nevoile fiziologice, precum hrană și îmbrăcăminte, pentru aceeași perioadă și suma de 12.600 RON reprezentând cheltuieli efectuate în vara anului 2008 pentru participarea la cursuri de limba germană la Viena, sunt nejustificate în raport de dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

Cheltuielile suportate de către reclamantă pentru traiul zilnic, astfel cum a susținut aceasta, nu constituie prejudiciu în sensul dispozițiilor legale enunțate anterior, din vina sau culpa pârâtelor, aceasta fiind încadrată în grad de handicap grav cu drept la asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999, în perioada introducerii acțiunii și apoi de prevederile Legii nr. 448/2006.

Critica adusă de apelantă, în sensul că trebuia să se aibă în vedere faptul că pagubele materiale reale suferite de aceasta se ridică la valori de peste 498.563 RON, cu mult mai mare decât suma pe care o solicitase, pentru că trebuiau avute în vedere și veniturile efectiv neîncasate din motive imputabile părții adverse, respectiv dacă i s-ar fi permis un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale ar fi beneficiat de un salariu de peste 5.000 lei lunar, de asemeni, nu poate fi acceptată, având în vedere faptul că în speță, nu se poate reține vreo culpă în sarcina pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, cum a fost analizată în apelul formulat de această instituție.

Și critica privind aprecierea greșită a daunelor morale numai la suma de 20.000 RON, în loc de 46.800.000 RON, echivalentul a celor 10.000.000 lei pretinse în cererea inițială, nu este întemeiată, întrucât prima instanță a apreciat corect cuantumul prejudiciului moral pe baza probelor de la dosar și a criteriilor ce se pretează acțiunii deduse judecății.

Având în vedere situația de fapt constatată cu privire la acțiunea introdusă de reclamantă și valoarea prejudiciului material reținut în sarcina celor două pârâte, de 22.363 lei, se apreciază că există o echivalență între acesta și valoarea de 20.000 RON despăgubiri morale acordate de prima instanța, sumă ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral produs și suferit de reclamantă.

Având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, prima instanță în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., acordând tot în parte, cheltuielile de judecată, respectiv suma de 8.145 RON.

Și ultima critică formulată de apelanta-reclamantă care se referă la faptul că prima instanță trebuia să admită cererea pentru daune cominatorii, este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, întrucât în speță, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestora.

Daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară ce se aplică de instanța judecătorească în vederea asigurării unei obligații de a face sau a nu face determinată prin hotărâre judecătorească.

În speță, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, obiectul cauzei excede materiei contenciosului administrativ, astfel că, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru a se admite capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au formulat recurs, în termen legal, pârâții Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap și Inspectoratul de Stat în Construcții, precum și reclamanta P.E.

1. Criticile formulate de recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap vizează, în esență, următoarele aspecte:

În raport cu dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel a menținut un cuantum superior celui cerut prin cererea introductivă de instanță, atât în privința despăgubirilor civile materiale, cât și a daunelor morale.

În acest sens, se arată că prin cererea formulată inițial, reclamanta a pretins daune morale și plata cheltuielilor de judecată, solicitând pentru disconfort despăgubiri în cuantum de 36.000.000 lei, precum și 9.000 lei cheltuieli ocazionate de nerealizarea accesibilităților prevăzute de art. 13 - 17 din O.U.G. nr. 102/1999.

Prin sentința nr. 927 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, confirmată prin Decizia nr. 36/A din 17 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, s-au stabilit despăgubiri civile în sumă de 42.363 lei și daune morale în sumă de 20.000 lei.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a motivat legătura de cauzalitate dintre așa-zisul prejudiciu suportat de reclamată și presupusa faptă a recurentei pârâte, care nu este individualizată prin referire la atribuțiunile legale ale A.N.P.H.

Prejudiciul material stabilit pe cale judecătorească învederează cinci tipuri de cheltuieli, total nejustificate, din punct de vedere al nerespectării drepturilor persoanelor cu handicap, după cum urmează:

Referitor la cheltuielile cu medicamente, pretinse de reclamantă, se arată că, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. k) din O.U.G. nr. 102/1999, medicamentele destinate persoanelor cu handicap sunt acordate gratuit pentru tratamentul în ambulatoriu sau spital. Măsura dispusă de instanță, de a obliga ANPH la suportarea contravalorii medicamentelor este nelegală, deoarece aceasta nu are competență de a furniza medicamente și, mai mul, de a deconta cheltuielile suportate de persoanele cu handicap pentru procurarea medicamentelor.

În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 102/1999, transportul urban la suprafață sau cu metroul este gratuit pentru mijloacele de transport în comun. Societățile de transport în comun sunt obligate să pună la dispoziție mijloace de transport adaptate conform art. 17 din O.U.G. nr. 102/1999, astfel că, susținerea reclamantei că nu s-a putut deplasa în București pe timpul efectuării studiilor este neîntemeiată. Se învederează, de asemenea, că transportul cu taxiul este o modalitate de transport pentru care O.U.G. nr. 102/1999 nu a prevăzut facilități, fapt pentru care măsura de a suporta cheltuielile reclamantei de deplasare cu taxiul este nelegală.

Cu privire la măsura dispusă de instanță de a suporta cheltuielile reclamantei pentru absolvirea școlii de șoferi din localitatea Turda, se consideră că existau școli de șoferi și în orașul Râmnicu Vâlcea, care să îi asigure instrucția necesară, de aceea suportarea cheltuielilor cu privire la cazarea și școlarizarea pentru obținerea permisului de conducere ale reclamantei sunt cheltuieli neopozabile instituției în cauză. O.U.G. nr. 102/1999 nu a prevăzut facilități pentru obținerea permisului de conducere auto pentru persoana cu handicap, fapt pentru care măsura de a suporta cheltuielile reclamantei ocazionate cu obținerea permisului auto este nelegală.

Cu privire la suportarea unor cheltuieli, așa-zise cu tratamente naturiste, se arată că O.U.G. nr. 102/1999 nu reglementează cheltuieli cu tratamente nemedicale.

Referitor la achitarea sumei de 11.463 lei de către instituția recurentă, reprezentând contravaloarea scaunului rulant provenit din Spania, menționăm că art. 19 alin. (1) lit. m din O.U.G. nr. 102/1999 stipulează că este asigurată procurarea unui cărucior gratuit prin Casa Națională de Asiguri de Sănătate.

În speță, Casa Națională de Asiguri de Sănătate a refuzat să deconteze contravaloarea căruciorului importat, precizând că sunt asigurate doar materialele medicale propriu-zise. Reclamanta s-a declarat nemulțumită de refuzul justificat al achitării contravalorii căruciorului din import, anterior achiziționat, fapt care nu constituie temei legal pentru ca instanța să dispună obligarea A.N.P.H. de a achita valoarea fotoliului rulant cu titlu de despăgubiri.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, invocându-se în acest sens prevederile Cap. 111 - Accesibilități pentru persoanele cu handicap - din O.U.G. nr. 102/1999.

Instanța de Apel a considerat că sunt incidente în speță prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 102/1999, însă, prin raportare la textul legal (art. 10) se statuează că A.N.P.H. elaborează norme și metodologii pentru instituțiile de asistență socială și/sau pentru perfecționarea personalului de specialitate, verifică respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/1999. Dimpotrivă, atribuțiile legale ale acesteia sunt stabilite prin art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 114/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările și completările ulterioare.

O altă critică pe care o formulăm cu privire la decizia recurată constă în aceea că instanța de apel a reținut în mod greșit că A.N.P.H. execută nemijlocit accesibilizările la instituțiile publice din România, considerent pentru care a dispus menținerea obligației la plata de daune morale.

Această măsură este nelegală, deoarece norma juridică cuprinsă în Cap. III - Accesibilități pentru persoanele cu handicap - al O.U.G. nr. 102/1999 nu prevede expressis verbis obligația acesteia de a accesibiliza clădirile instituțiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, etc.

Examinând recursul declarat de recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Referitor la prima critică, prin care se invocă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sens în care se susține că instanța de apel a menținut un cuantum superior celui cerut prin cererea introductivă de instanță de către reclamantă, atât în privința despăgubirilor civile materiale, cât și a daunelor morale, Înalta Curte constată că potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, care de altfel nu a fost invocat în apel.

Prin urmare, acesta este un motiv de recurs „omisso medio”, care nu poate fi primit, având în vedere faptul că prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, pârâta A.N.P.H. nu a formulat o asemenea critică, astfel încât nu o poate formula pentru prima dată în recurs.

Referitor la cea de a doua critică, privind incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se arată că în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a motivat legătura de cauzalitate dintre așa-zisul prejudiciu suportat de reclamată și presupusa faptă a recurentei pârâte, care nu este individualizată prin referire la atribuțiunile legale ale A.N.P.H., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Acest motiv de nelegalitate este incident în recurs atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului.

Or, în speță, instanța de apel a răspuns motivului formulat generic de către apelanta pârâtă, privind nemotivarea aplicării art. 998 C. civ., ceea ce ar conduce la inexistența unei fapte ilicite.

Curtea de apel a respins această critică, reținând că în raport cu dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 102/1999, A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecția persoanelor cu dizabilități, astfel că nu se poate susține că aceasta nu are obligații legale față de apelanta-reclamantă. În acest sens, s-a reținut că măsurile de protecție specială prevăzute de art. 12 - 17 din O.U.G. nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege și anume, 31 decembrie 2003, situație care duce la concluzia că A.N.P.H. nu și-a respectat obligațiile legale. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (3) din Legea nr. 343/2004, această apelantă A.N.P.H. avea competența de a constata și sancționa contravenții pentru faptele în cauză, iar potrivit art. 61 din Legea nr. 448/2006, reprezentanți ai A.N.P.H. sunt incluși în comisiile de recepție a lucrărilor de construcție sau de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) și (2) din acest text de lege.

Susținerile recurentei pârâte, relative la compunerea prejudiciului material stabilit pe cale judecătorească, care antrenează cinci tipuri de cheltuieli, total nejustificate, din punct de vedere al nerespectării drepturilor persoanelor cu handicap (în opinia recurentei pârâte), nu pot fi primite pentru prima dată în recurs, Înalta Curte constatând că asemenea critici nu au fost formulate în apel, la adresa sentinței primei instanțe.

Instanța de recurs constată că suma reprezentând daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă, în care se includ: cheltuielile cu medicamente (1080 lei), cheltuielile reclamantei de deplasare cu taxiul (1850 lei), cheltuielile pentru absolvirea școlii de șoferi (5000 lei), cheltuieli cu așa-zise tratamente naturiste (2970 lei), a fost astfel stabilită și individualizată de către prima instanță, care a apreciat că aceste cheltuieli sunt justificate, în parte, față de pârâta A.N.P.H. București.

În apel, apelanta pârâtă A.N.P.H. București nu a formulat critici referitoare la prejudiciul material, constând în aceste cheltuieli, astfel încât, instanța de apel nu s-a pronunțat în nici-un fel asupra acestora, iar potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de apel, fiind vorba în consecință, despre o critică „omisso medio”, inadmisibilă.

Referitor la critica privind obligarea recurentei pârâte la achitarea sumei reprezentând contravaloarea scaunului rulant provenit din Spania, Înalta Curte constată că instanțele anterioare au stabilit în sarcina pârâților obligația de a plăti reclamantei această sumă, urmare situației de fapt stabilite în urma probatoriului administrat, respectiv a faptului că din cauza nerespectării realizării accesibilităților, tocmai urmare a neîndeplinirii de către pârâți a atribuțiilor cu privire la realizarea căilor de acces a persoanelor cu handicap în spațiile sau clădirile publice, scaunul rulant deținut de reclamantă s-a rupt, fiind nevoită în acest sens, să-și procure altul, dată fiind situația dependenței de un scaun rulant. Situația de fapt astfel stabilită de instanțele anterioare, urmare aprecierii probelor administrate, nu poate fi cenzurată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.. Pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat cu mult timp înainte de pronunțarea deciziei recurate în cauză.

Prin urmare, stabilirea în sarcina recurentei pârâte a obligației de plată, nu s-a făcut în considerarea respectării dreptului la securitate socială, precum si a dreptului la ocrotirea sănătății si la instruire, de care beneficiază adulții cu handicap, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 102/1999.

Într-o altă critică întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, invocându-se în acest sens prevederile Cap. 3 - Accesibilități pentru persoanele cu handicap - din O.U.G. nr. 102/1999.

Astfel, se arată că greșit instanța de apel a considerat că sunt incidente în speță prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 102/1999, care statuează că A.N.P.H. elaborează norme și metodologii pentru instituțiile de asistență socială și/sau pentru perfecționarea personalului de specialitate, verifică respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/1999. Dimpotrivă, atribuțiile legale ale acesteia sunt stabilite prin art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 114/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările și completările ulterioare.

Se constată că nici această critică de nelegalitate nu este fondată, deoarece, din cuprinsul O.U.G. nr. 102/1999 rezultă faptul că A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecția persoanelor cu dizabilități, astfel că, nu se poate susține că aceasta nu are obligații legale față de apelanta-reclamantă.

In acest sens, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 102/1999, în vigoare la data introducerii acțiunii de către reclamantă, prevedeau: „realizarea măsurilor de protecție specială a persoanelor cu handicap, este organizată, coordonată și controlată de către Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap”, actualmente A.N.P.H.

Ultima critică vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că A.N.P.H. execută nemijlocit accesibilizările la instituțiile publice din România, considerent pentru care a dispus menținerea obligației la plata de daune morale, aceasta în condițiile în care, norma juridică cuprinsă în Cap. 3 - Accesibilități pentru persoanele cu handicap - al O.U.G. nr. 102/1999 nu prevede expressis verbis obligația acesteia de a accesibiliza clădirile instituțiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, etc.

Înalta Curte constată că în speță, acordarea daunelor morale s-a fundamentat pe situația de fapt ce a reieșit din probele administrate în cauză, când s-a stabilit că măsurile de protecție specială prevăzute de art. 12 - 17 din O.U.G. nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege și anume, 31 decembrie 2003, situație care duce la concluzia că A.N.P.H. nu și-a respectat obligațiile legale ce îi reveneau în acest sens.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă A.N.P.H. București.

2. Inspectoratul de Stat în Construcții critică decizia recurată pentru următoarele motive:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În acest sens, se arată că decizia pronunțată de instanța de apel este vădit nelegală, întrucât s-a respins apelul formulat de acest pârât și s-a menținut sentința instanței de fond (aceea parte a hotărârii care privește Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru D.J.C.C. Vâlcea), în ceea ce privește obligarea aceastei instituții, alături de A.N.P.H. București, la plata de despăgubiri materiale și morale către intimata-reclamantă P.E., deși aceasta nu a solicitat despăgubiri de la acest pârât.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, se arată că din materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a dedus că și această instituție nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, de a creea accesibilități la toate clădirile și că, reclamanta a întâmpinat dificultăți urmate de suferință fizică și psihică, cu ocazia deplasării la diverse instituții publice și private.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În acest sens, se arată că în mod greșit s-au stabilit condițiile în care se angajează culpa și răspunderea acestui pârât alături de cealaltă instituție pârâtă - A.N.P.H. București.

Astfel, O.U.G. nr. 63/2001 - reprezintă actul normativ prin care a luat ființă recurentul pârât și conține prevederi generale care se referă la specificul activității Inspectoratului, iar pe segmentul de activitate care privea adaptarea clădirilor care să permită accesul persoanelor cu handicap, verificările și controalele s-au efectuat de către această instituție în baza unui Protocol încheiat cu A.N.P.H. București la data de 18 noiembrie 2005, precum și potrivit dispozițiilor O.G. nr. 6/2005 care a modificat alin. (3) al art. 54 din O.U.G. nr. 102/1999, respectiv constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii contravenționale putându-se face și de către Inspectorat, alături de A.N.P.H. București, act normativ care ulterior a fost abrogat prin Legea nr. 448/2006.

Fiind vorba de o obligație de diligență - de a efectua controale și de a aplica sancțiuni și nu de o obligație de rezultat - de a edifica în mod direct și nemijlocit rampele destinate accesului persoanelor cu handicap - urmează să se observe că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., decizia instanței de apel fiind sub acest aspect nelegală.

De asemenea, recurentul pârât a arătat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta a rămas fără obiect, întrucât O.U.G. nr. 102/1999 a fost abrogată, iar Legea nr. 446/2006, în vigoare în prezent, nu mai acordă instituției recurente competența de a constata și sancționa faptele contravenționale legate de amenajarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap.

Instanța de apel, neținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, constând în obligația de a face și nu în acordarea de despăgubiri, dar și de atribuțiile instituției recurente pârâte, a concluzionat că, în prezent, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituțiilor publice, iar la data introducerii acțiunii reclamantei, O.U.G. nr. 102/1999 era în vigoare și drept consecință, exista și obligația „de a acționa și exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism și a regimului de autorizare a construcțiilor”, instituția recurentă pârâtă nerespectând dispozițiile legii, de natură a remedia situația, ceea ce ar antrena răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Acest argument al instanței de apel este în totalitate nelegal, întrucât obligația de rezultat - de a remedia situația prin realizarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap - revenea persoanelor juridice deținătoare de drept ale clădirilor la care face referire art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/1999, costurile fiind suportate din bugetele acestora.

Nelegalitatea hotărârii judecătorești mai rezidă și în faptul că, deși a fost chemat în judecată Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, pentru a răspunde exclusiv pentru controlatele efectuate la clădirile aflate pe teritoriul județului Vâlcea, instanța de apel menține sentința de fond care face referire și la problemele întâmpinate de reclamanta - intimată la Universitatea București unde a urmat cursuri de masterat, sau la Câmpina unde susține că a urmat școala de șoferi.

În condițiile în care, nu au fost chemate în judecată și inspectoratele teritoriale situate în acele zone ale țării unde reclamanta susține că s-a deplasat (București, Câmpina), respectiv I.S.C. - Inspectoratul Teritorial în Construcții București și I.S.C. - Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud Muntenia - Direcția Județeană în Construcții Prahova, nu putea fi reținută vreo culpă a l.S.C. - I.T.C. Sud-Vest Oltenia - Direcția județeană de Control în Construcții Vâlcea (care își desfășoară activitatea numai în cadrul jud. Vâlcea), pentru prejudiciul cauzat reclamantei în alte localități din țară.

Sub aspectul cheltuielilor făcute de reclamantă cu medicamente, tratamente naturiste, scaun rulant, instanța de apel nu a ținut seama de drepturile persoanelor cu handicap de care beneficiază, în baza dispozițiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/1999, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 519/2002 și Legea nr. 10/2003.

Prin urmare, reclamanta beneficiază de o protecție specială, iar cheltuielile în cauză se suportă din Fondul de asigurări sociale de sănătate gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparține, nu de Inspectoratul de Stat în Construcții, pe baza unei vinovății nedovedite în crearea prejudiciului reclamat.

Examinând recursul declarat de recurentul pârât Inspectoratul de Stat în Construcții, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, apreciind că instanța de apel nu și-a depășit limitele investirii și nu a încălcat principiul disponibilității părților, acordând ceea ce nu s-a cerut de către intimata-reclamantă.

Această critică este neavenită, în condițiile în care, reclamanta P.E. s-a îndreptat împotriva acestui pârât încă din primul ciclu procesual, prin cererea completatoare a acțiunii inițiale, formulată la data de 3 noiembrie 2005, menținând această cerere și în ultimul ciclu procesual, în dosarul nr. 2979/90/2009 al Tribunalului Vâlcea, când la data de 29 septembrie 2009, aceasta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând că își menține toate celelalte capete de cerere formulate inițial împotriva A.N.P.H. București, Inspectoratului de Stat în Construcții București, Inspectoratului Teritorial în Construcții Craiova, Inspectoratului Județean Vâlcea și Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. De asemenea, prin concluziile scrise depuse la dosar, la data de 2 noiembrie 2009, reclamanta a reiterat toate cererile formulate în contradictoriu cu toți pârâții chemați în judecată pe parcursul întregului proces.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta curte constată că situația de fapt ce rezultă din interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății.

Totodată, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod formal de recurentul pârât, deoarece susținerile acestuia nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele anterioare au stabilit condițiile în care se angajează culpa și răspunderea acestui recurent pârât, alături de cealaltă instituție pârâtă - A.N.P.H. București.

Astfel, Protocolul încheiat cu A.N.P.H. București la data de 18 noiembrie 2005, precum și Ordonanța nr. 6/2005, care a modificat alin. (3) al art. 54 din O.U.G. nr. 102/1999, în sensul „ Constatarea contravenției prevăzute la alin. (1) lit. a) si aplicarea amenzii contravenționale se fac de către Inspecția de Stat in Construcții si Autoritatea Naționala pentru Persoanele cu Handicap.(...)”, cu scopul de a asigura protecția persoanelor cu dizabilități, responsabilizează civil aceste instituții și nu se poate susține, în acest context, că recurentul pârât I.S.C nu avea obligații legale față de reclamantă.

În acest sens, în mod corect a reținut instanța de apel că există condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât I.S.C, întrucât acesta răspunde pentru neexecutarea controlului potrivit exigențelor legale și pentru faptul că nu a luat măsuri pentru a remedia situația și a preveni degradarea condiției reclamantei, din punct de vedere al accesului în condiții de normalitate, aceasta trebuind să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordantă cu legislația internă și cu prevederile Cartei Sociale Europene Revizuite, adoptată la Strassbourg, la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte tratate internaționale în materie la care România este parte.

Susținerea recurentului pârât că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta a rămas fără obiect, întrucât O.U.G. nr. 102/1999 a fost abrogată, iar Legea nr. 446/2006, în vigoare în prezent, nu mai acordă instituției recurente competența de a constata și sancționa faptele contravenționale legate de amenajarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap, nu poate fi primită.

Prin acțiunea dedusă judecății, s-au reclamat pagube suferite de reclamantă pentru nerespectarea legii, începând cu perioada ianuarie 2004 - în continuare, astfel că, nu se justifică susținerea cu privire la faptul că acțiunea ar fi rămas fără obiect.

Curtea de apel a statuat în mod corect că răspunderea civilă delictuală a acestui pârât subzistă alături de A.N.P.H., chiar dacă O.U.G. nr. 102/1999 a fost abrogată iar, în prezent, potrivit legii, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituțiilor publice și private, având în vedere că la data introducerii acțiunii de către reclamantă, acest act normativ era în vigoare și reglementa asemenea raporturi juridice. Drept consecință, exista și obligația pârâților conferită de lege, de a acționa și exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism și a regimului de autorizare a construcțiilor, situație care antrenează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Critica referitoare le faptul că, deși a fost chemat în judecată Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud - Vest Oltenia, pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, pentru a răspunde exclusiv pentru controlatele efectuate la clădirile aflate pe teritoriul județului Vâlcea, instanța de apel a menținut sentința instanței de fond care face referire și la problemele întâmpinate de reclamantă la Universitatea București, unde a urmat cursuri de masterat, sau la Câmpina, unde susține că a urmat școala de șoferi, fără a fi fost chemate în judecată și inspectoratele teritoriale situate în acele zone ale țării unde reclamanta susține că s-a deplasat (București, Câmpina), astfel încât, nu putea fi reținută vreo culpă a I.S.C.- I.T.C. Sud - Vest Oltenia - Direcția județeană de Control în Construcții Vâlcea (care își desfășoară activitatea numai în cadrul jud. Vâlcea), pentru prejudiciul cauzat reclamantei în alte localități din țară, nu poate fi primită, fiind un motiv de recurs „omisso medio”, neinvocat și în calea de atac a apelului.

De asemenea, nici critica privind cheltuielile făcute de reclamantă cu medicamente, tratamente naturiste, scaun rulant, care se suportă din Fondul de asigurări sociale de sănătate gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparține, nu de Inspectoratul de Stat în Construcții, nu poate fi primită, Înalta Curte constatând că potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, care nu au fost invocate în apel de către apelantul pârât în cauză.

Prin urmare, fiind motive de recurs „omisso medio”, nu pot fi primite, recurentul pârât neputând formula asemenea critici, pentru prima dată în recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Inspectoratul de Stat în Construcții.

3. Reclamanta P.E., critică decizia recurată, în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Un prim aspect vizează soluția de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea acțiunii reclamantei față de acest pârât.

Invocând Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, argumentul instanței de apel este eronat, deoarece această decizie nu face nici o referire la calitatea procesuală pasivă în cauză a Statului Român sau la citarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ci are cu totul alt obiect.

Statul are calitate procesuală pasivă în cauză și prin Decretul nr. 31/1954, cunoscut fiind deja faptul că legislația în domeniul protecției persoanei cu handicap prezintă neajunsuri, care sunt speculate de celelalte pârâte în cauză, pentru a se exonera de orice răspundere, după cum s-a dovedit pe parcursul acestui proces. În condițiile unei legislații speciale lacunare, răspunde tot Statul, în nume propriu, și participă în astfel de raporturi juridice prin Ministerul Finanțelor, în conformitate cu Decretul nr. 31/1954.

În aceeași ordine de idei, este cunoscut și faptul că, ori de câte ori, se cere obligarea Statului la plata unor sume de bani, pentru repararea unui prejudiciu creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor.

Ca urmare, invocarea lipsei calității procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanțelor nu are temei legal, fiind doar un motiv de tergiversare a judecății.

Recurenta reclamantă susține și faptul că Statul Român citat prin Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, calitate care îi este dată de Carta Socială Europeană Revizuită, ratificată de Statul Român prin Legea nr. 74/1999 și de Constituția României, art. 50, potrivit căruia persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul are deja obligații din actele normative menționate, care nu sunt abrogate de Legea nr. 448/2006, ci coexistă cu acestea.

Un al doilea aspect criticat, vizează admiterea apelului formulat de Agenția pentru Ocuparea Locurilor de Muncă Vâlcea și respingerea acțiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

Soluția astfel pronunțată este nelegală. Totodată, motivarea este în contradicție cu raționamentul folosit de instanță, atunci când a decis respingerea apelului formulat de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Pretențiile bănești față de pârâtă se justifică și sunt legate de art. 43 din O.U.G. nr. 102/1999, care se referă la încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, stabilind un drept fără să arate și calea de realizare a acestuia. Acesta a fost urmat de încheierea unui protocol între Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap și Autoritatea Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și anume, Instrucțiunile nr. 1008/2003 prin care, aceasta din urmă, avea să joace un rol activ în integrarea pe piața muncii a persoanelor cu handicap. De asemenea, A.N.P.H. a încheiat un protocol cu Inspectoratul de Stat în Construcții pentru realizarea accesului acestor persoane.

Potrivit art. 15 din Carta Socială Europeană Revizuită, Statul Român are obligația să favorizeze accesul la angajare al persoanelor cu handicap. Dacă totuși și raportat la cele expuse, în opinia instanței A.J.O.F.M. are tot o obligație de diligență, este îndreptățită răspunderea Statului prin Ministerul Finanțelor, potrivit Decretului nr. 31/l954. Instanța ar trebui să-și exercite rolul activ în a stabili cui îi revine culpa, A.J.O.F.M., Statului Român prin Ministerul Finanțelor, A.N.P.H. sau tuturor, pentru că legi există, iar prejudiciile sunt evidente.

O altă critică vizează respingerea apelului reclamantei, argumentele instanței de apel fiind criticabile sub următoarele aspecte:

- Cheltuielile pretinse pentru traiul zilnic, în perioada 2004-2010, reprezentând: cheltuieli curente apă caldă sau rece, gaze naturale, electricitate, telefon fix și mobil, cablu TV, internet în valoare de 32 400,0 RON, servicii suplimentare din partea unor persoane în valoare de 28 000,0 RON, cheltuieli pentru nevoile fiziologice precum hrană și îmbrăcăminte în cuantum de 43200,0 RON, precum și cheltuieli efectuate în vara anului 2008 pentru obținerea unui certificat de limba germană în  Viena, în cuantum de 12 000,0 RON - sunt justificate legal atât prin dispozițiile Cartei Sociale Europene Revizuite, cât și de Carta Europeană a Drepturilor Omului, ambele documente ratificate de țara noastră. De asemenea, serviciile asistentului personal sunt tot insuficiente, raportat la unui mediu inaccesibil, justificându-se astfel rambursarea serviciilor de asistență suplimentare, așa cum au fost descrise de martori.

Respingerea rambursării venitului pe care recurenta l-ar fi putut obține în perioada 2004 – 2010, dacă Statul Român i-ar fi favorizat un loc de muncă potrivit pregătirii sale, în acord cu dispozițiile Legii 74/1999: licențiată în drept, vorbitoare limbă germană, engleză, franceză, utilizatoare PC, este de asemeni nelegală.

Motivarea Curții de Apel că nu se reține vreo culpă în sarcina A.J.O.F.M. este părtinitoare și nelegală. Cum s-a arătat, Statul Român avea obligația să-i favorizeze un loc de muncă, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Același argument și pentru drepturile de pensie care i s-ar fi cuvenit recurentei reclamante în condițiile reglementate de Legea nr. 74/1999 și de O.U.G. nr. 102/1999.

Daunele morale au fost respinse de Curtea de Apel Pitești, care a motivat decizia prin aceea că s-au echivalat daunele morale cu ceea ce instanța a stabilit ca nemateriale.

Decizia este criticabilă pentru motivul că daunele morale se apreciază în raport cu consecințele negative produse pe toate planurile vieții, datorită nerespectării Legii nr. 74/1999, O.U.G. nr. 102/1999 și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Echivalent ar fi ca instanța să redea prin hotărâre, sub toate aspectele: material, social, al condiției de sănătate, al perspectivelor și speranțelor, momentul 01 ianuarie 2004, cu un mediu deplin accesibilizat în condițiile O.U.G. nr. 102/1999, cu un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale arătate în precedent.

De asemenea, este criticabilă neacordarea cheltuielilor de judecată, în totalitate reclamantei. În acest sens, se arată că motivul tergiversării judecății cauzei și prelungirii acesteia pe atâția ani, cu toate cheltuielile care decurg din aceasta, nu se impută reclamantei, de aceea și cheltuielile judecată se cuvin legal a fi rambursate în totalitate.

În privința daunelor cominatorii, recurenta reclamantă arată că a pierdut deja orice speranță că Statul Român ar avea vreo intenție să-și respecte legile de protecție socială a persoanelor cu handicap. Scopul solicitării acestor daune a fost acela de a determina instituțiile statului să aplice legile existente.

Examinând recursul declarat de recurenta reclamantă P.E., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

În ceea ce privește soluția de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, de respingere a acțiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu acest pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a întemeiat considerentele privind lipsa calității procesuale pasive a statului pe Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum susține recurenta reclamantă, ci a făcut această analiză, în raport de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și în raport de dispozițiile art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a statului, conferită de Decretul nr. 31/1954, Înalta Curte constată că, potrivit art. 25 din decret, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

De asemenea, potrivit art. 37 din același decret, Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor statului și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, nu se poate reține răspunderea civilă delictuală directă a Statului Român, pentru că acesta nu răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituții - persoane juridice.

În acest domeniu, a existat și există legislație specială, respectiv, O.U.G. nr. 102/1999, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care nu conferă Statului Român atribuții directe cu privire la această categorie de persoane, statul putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, instituție care alături de celelalte autorități centrale și locale, are obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici și asigură monitorizarea și controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând sau cofinanțând programe de interes național în acest sens.

De aceea, o acțiune directă în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este lipsită de temei, recurenta reclamantă având posibilitatea valorificării pretențiilor sale decurgând din legi speciale, în contradictoriu cu instituțiile – persoane juridice, în mod expres reglementate de acestea.

Susținerea existenței unei legislații speciale lacunare, care prezintă neajunsuri, în acest domeniu, ca și aceea a justificării calității procesuale a statului, în mod generic, în baza Constituției sau Cartei Sociale Europene Revizuite, nu poate fi primită, în condițiile existenței unor dispoziții legale care impun în ce condiții stă în judecată statul, altfel, ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței, respectiv aceea de a se substitui legiuitorului.

În ceea ce privește soluția de admitere a apelului declarat de pârâta A.J.O.F.M. Vâlcea, Înalta Curte constată că față de situația de fapt stabilită de instanțele anterioare și față de motivul de recurs invocat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză.

Astfel, corect s-a reținut că atribuțiile și obligativitățile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se referă, exclusiv, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii.

Din situația de fapt stabilită, urmare aprecierii probatoriului administrat și care nu mai poate fi cenzurată pe calea recursului de față, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă A.J.O.F.M. Vâlcea s-a conformat în această privință, eliberând o dispoziție de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă reclamantei și acordând informațiile necesare privind existența locurilor de muncă, a condițiilor de ocupare a acestora prin publicarea, afișarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de activitate.

Potrivit reglementarilor legale, aplicabile recurentei pârâte pe perioada litigiului, respectiv cele ale Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, apelanta-pârâtă nu are obligația de a face angajări, pentru a se putea aprecia asupra reținerii în cauză a răspunderii civile solidare a acestei instituții.

În acest context, nu se poate reține similitudinea cu situația I.S.C, în cauză, acesta din urmă având obligații legale, exprese (de rezultat), în ceea ce privește această categorie de persoane.

În ceea ce privește critica relativă la modul de stabilire a cuantumului cheltuielilor suportate de recurenta reclamantă începând cu data de 01 ianuarie 2004, Înalta Curte constată că aceasta vizează o chestiune de fapt, decurgând din aprecierea probatoriului administrat, instanțele anterioare stabilind astfel cuantumul despăgubirilor civile materiale și morale, ce urmează a fi suportate de cele două recurente pârâte. Greșelile consecutive greșitei aprecieri a probelor, nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. (pct. 11 al acestui articol a fost abrogat).

Referitor la cheltuielile de judecată, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., iar apelul declarat cu privire la acest aspect în mod corect a fost respins.

În ceea ce privește daunele cominatorii, cererea a fost respinsă legal, Înalta Curte constatând că daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară ce se aplică de instanța judecătorească în vederea asigurării unei obligații de a face sau a nu face determinată prin hotărâre judecătorească.

În speță, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, obiectul cauzei excede materiei contenciosului administrativ, astfel că, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru a se admite capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă P.E.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.E. și de pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții - prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud – Vest Oltenia – pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, a cărei calitate procesuală a fost preluată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, împotriva deciziei civile nr. 36/ A din 17 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.