Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin dispoziția nr. 3 emisă la 3 decembrie 2001, SC I. SA a respins notificarea formulată, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 de S.G. și B.C., vizând restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. 1667 Oradea, compus din construcții și teren aferent în suprafață de 771 m.p., cu motivarea că cei în cauză nu au făcut dovada calității de moștenitori ai fostei proprietare a nemișcătorului.
La 19 noiembrie 2001, persoanele îndreptățite au contestat această dispoziție, solicitând instanței – în contradictoriu cu SC I. SA – obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului care, a fost dobândit de antecesorii lor de la C.I., ulterior, fiind preluat abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950 și transferat în administrarea I.J.G.C.L. Bihor, apoi a Centrului de Calcul Teritorial Electronic Oradea, în prezent SC I. SA Oradea care, prin fraudă la lege, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului.
La 13 ianuarie 2004 pârâta SC I. SA Oradea a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a societății cumpărătoare SC C.I.M. SA Cluj-Napoca arătând, în susținerea cererii, că la data de 15 decembrie 2003 potrivit contractului de vânzare - cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. și C.I.M. SA Cluj – Napoca, unitatea a fost privatizată, prin vânzarea, respectiv cumpărarea a 96,46% din capitalul social.
Pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtei A.V.A.S.
Prin întâmpinare, pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți, invocând în apărare faptul că actele la care au făcut referire reclamanții pentru a justifica dreptul lor de proprietate nu au produs efecte translative de proprietate, cu atât mai mult cu cât și acțiunea în prestație tabulară introdusă anterior de reclamanți a fost respinsă irevocabil, iar în privința terenului arată că, deși reclamanții au solicitat anularea certificatului de atestare, cererea a fost respinsă irevocabil.
De altfel, terenul pe care îl deține societatea nu provine în exclusivitate din C.F. 1667 Oradea existând alte două parcele dezmembrate din C.F. 11424 Oradea care au aparținut Municipiului Oradea.
Se arată că reclamanții nu au calitate procesuală activă pentru terenul dezmembrat din C.F. 11424 Oradea iar pentru terenul din C.F. 1667 Oradea au vocație cel mult pentru cota de 1/3.
Au mai susținut că pe terenul în litigiu se află și o clădire nouă, parter + 3 etaje care a fost ridicată din fondurile Centrului Teritorial de Calcul și o alta cu destinația „Nod Internet”, acestea nefiind susceptibile restituirii.
Prin sentința nr. 478/C din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor Oradea, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Primăria Municipiului Oradea și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei pârâte.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.
A admis în parte acțiunea, precizată, formulată de reclamanții S.G. și B.C. împotriva pârâților SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.
A dispus anularea adresei din 15 octombrie 2001 și a dispoziției nr. 3 din 3 decembrie 2001 emisă de pârâta SC I. SA Oradea, obligând-o pe această pârâtă să restituie în natură, prin dispoziție motivată, imobilul situat în Oradea, compus din două construcții – parter (casă veche) și un atelier – corpul 3 și 4, precum și terenul aferent în suprafață de 771 m.p., identificat cu nr. top. 701 în suprafață de 708/821 m.p. și 700/1 în suprafață de 63/330 m.p. conform schiței de individualizare întocmită de expert M.N.
A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 418 m.p., aferent nr. top. 700/1, 700/2 și 701 în valoarea stabilită prin raportul de expertiză întocmit de M.N. de 42.800 euro (100 euro/m.p.) și în consecință:
A obligat pârâta SC I. SA Oradea, ca în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 Titlul VII să procedeze la predarea notificării însoțită de dispoziția motivată, Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.I.M. Cluj – Napoca, însușită de pârâta SC I. SA Oradea, împotriva chematei în garanție A.V.A.S. București.
A obligat chemata în garanție să plătească pârâților despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură reclamanților.
A obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților suma de 18.750.000 lei cheltuieli de judecată și pe chemata în garanție să le plătească pârâților aceeași sumă, cu același titlu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit extrasului C.F. 1667 Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 și 701/2 au constituit proprietatea numitei B.R. de sub B 5 – ulterior înscriindu-se în CF, sub B 9, dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Acest imobil a fost dat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA care, și-a intabulat dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou formate (701 și 700/4), alături de alte două numere topo (1931/4 și 1931/6) în C.F. 61901 Oradea în favoarea acestei societăți, intabularea făcându-se prin încheierea nr. 30779/1993 în baza adresei eliberată de Primăria Oradea și a adresei eliberată de SC I. SA, cât și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993.
În acest context probator, prima instanță a reținut că SC I. SA Oradea are calitatea de unitate deținătoare a imobilului în litigiu.
Referitor la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond a considerat că antecesorii reclamanților, S.G. și S.C. au fost proprietarii imobilului, care, la 15 ianuarie 1947 a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., în favoarea cumpărătorilor A.I., S.G. și C.I.
Prin contractele provizorii încheiate, la 18 martie 1947, A.I. și C.I. au transmis cotele lor de proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947, cumpărătorilor S.G. și S.C.
A mai reținut prima instanță că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, în condițiile în care drepturile nu au fost intabulate în cartea funciară, întrucât imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 de la dobânditorii ulterior și nu de la proprietarul tabular, aspect ce rezultă din adresa Primăriei Municipiului Oradea având nr. 147440 din 26 octombrie 2000 cât și din cuprinsul actului de naționalizare, anexa la Decretul nr. 92/1950, aflat la dosar (fila 32 Dosar nr. 5596/C/2003).
Or, transferul dreptului de proprietate, prin cele două contracte provizorii încheiate de numiții C.I. și A.I. este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) și A.I. (filele 13 și 17 din Dosarul nr. 8196/2000), acte prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte. Ca atare, conchide prima instanță, reclamanții au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, încadrându-se în prevederile art. 3 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj – Napoca, instanța de fond a constatat că această societate nu are calitate procesuală sub aspectul obligației de restituire în natură a imobilului, care se află în patrimoniul SC I. SA Oradea.
Cum pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca deține o cotă majoritară (94,6%) din acțiunile unității deținătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanților, valoarea acțiunilor deținute de această unitate se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că societatea menționată justifică sub acest aspect, un interes legitim și calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA Cluj – Napoca și chemata în garanție A.V.A.S.
Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 117/ A din 19 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S.; a admis apelul formulat de pârâtele SC I. SA și SC I.M. SA în contradictoriu cu intimații S.G., B.C. și Primăria municipiului Oradea împotriva sentinței civile nr. 478/ C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat chemata în garanție A.V.A.S. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de 966.000 lei.
A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
A obligat pârâta apelantă A.V.A.S. să plătească intimaților S.G. și B.C. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că soluția instanței de fond, de respingere a excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală chiar dacă imobilul în litigiu se află în patrimoniul SC I. SA Oradea.
În condițiile în care SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deține cota de 94,6% din acțiunile unității deținătoare, valoarea acțiunilor se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură astfel încât se arată, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întrutotul justificată.
Prin predarea imobilului către intimații reclamanți, valoarea patrimoniului SC I. SA Oradea se reduce, astfel că prejudiciul cauzat acestei societăți este evident, iar criticile apelantei chemată în garanție apar ca nefondate.
Au fost înlăturate și criticile aceleiași apelante vizând lipsa calității procesuale pasive întrucât în temeiul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., unitatea deținătoare a bunului poate chema în garanție A.V.A.S. ca instituție implicată în privatizare conform art. 29 alin. (1) și (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 și art. 1341 pct. 1 C. civ.
Cât privește critica referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite a intimaților reclamanți, s-a reținut că, în speță, s-a făcut dovada că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra imobilului, începând cu 25 aprilie 1948.
Astfel, inițial, proprietarul imobilului revendicat a fost B.R. înscrisă sub B 5 în CF nr. 1667 – Oradea cu nr. top. 700, 701 – 702, aceasta înstrăinându-l la 25 noiembrie 1946 cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G. în schimbul unui preț de 45.000.000 lei, achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Ulterior, C.I. s-a obligat conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948 să vândă partea sa din imobil celuilalt proprietar S.G. și soției acestuia S.C.
Operațiunea vânzării – cumpărării a fost confirmată și de A.I., care prin actul sub semnătură privată din 18 martie 1947 și declarația din 6 noiembrie 1997, autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părții lor din imobilul cumpărat de la B.R., în favoarea lui S.G.
Or, mai reține instanța de control judiciar, atât pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 cât și pct. 23.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extrase de carte funciară, istoric de rol fiscal etc.) respectiv orice act emanând de la o autoritate care atestă direct sau indirect că bunul aparținea acelei persoane.
Recursul declarat de pârâte și chemata în garanție împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 9436 din 18 noiembrie 2009, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, arătând în esență că reținând argumentația primei instanțe cu privire la calitatea de persoane îndreptățite la restituire a reclamanților, instanța de apel avea obligația să analizeze temeinic anumite aspecte esențiale, antamate în apelurile formulate, respectiv, dacă la data preluării abuzive de către stat – 15 decembrie 1958 – imobilul se afla în proprietatea lui S.G. și dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă, sunt de natură să strămute proprietatea, în condițiile Decretului nr. 115/1938.
Tot astfel, se mai arată, instanța de control judiciar trebuia să se pronunțe dacă declarațiile depuse de A.I. și C.L., suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară, în condițiile în care, în toate contractele a fost stipulată clauza conform căreia cumpărătorii aveau obligația să-și intabuleze dreptul de proprietate.
De asemenea, instanța supremă a mai statuat că potrivit mențiunilor din cartea funciară și în raport de înscrisurile sub semnătură privată, depuse la dosar, curtea de apel avea obligația să stabilească:
- dacă imobilul înstrăinat conform contractului de vânzare – cumpărare, datat la 15 ianuarie 1947, este unul și același cu imobilul pretins de intimații – reclamanți prin prezenta acțiune;
- care a fost cota – parte de 1/3, ce a aparținut numitului C.I. din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947;
- care a fost cota parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;
- ce imobil a înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiților S.G. și S.C.;
- dacă imobilul menționat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 înstrăinat de C.I., numiților S.G. și S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menționată în contractul încheiat la 15 ianuarie 1947.
- care este imobilul proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanților l-ar fi dobândit pe cel notificat și care formează obiectul litigiului de față;
- care a fost persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de la data înstrăinării și până la preluarea abuzivă de către Statul Român;
Astfel cum rezultă din probele cauzei, se mai arată, (certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 6 august 1993 și extrasul de carte funciară nr. 1667) unitatea deținătoare a imobilului în litigiu este intimata pârâtă SC I. SA Oradea.
Prin contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 15 decembrie 2003 intimata SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a achiziționat pachetul de 96,46% din acțiunile SC I. SA Oradea.
Ca atare, rezultă cu evidență că recurenta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca, nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea și nici nu i-ar fi preluat drepturile și obligațiile prin absorbție, deoarece din actele dosarului nu apare acest lucru.
Or, motivarea instanței de fond că unitatea deținătoare a imobilului este SC I. SA Oradea și că SC C.I.M. SA Cluj – Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză, contrazice soluția pronunțată de ambele instanțe.
În cadrul procesului de privatizare, A.V.A.S. prin contractul de vânzare – cumpărare a înstrăinat pârâtei – recurente SC C.I.M. SA Cluj – Napoca 94,6% din acțiunile SC I. SA Oradea și nu imobilele revendicate.
În fine, instanța supremă a decis că toate celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a intimaților-pârâți, existența prejudiciului și modalitatea de calcul, vor fi analizate în raport de dezlegarea chestiunilor esențiale vizând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 115/ Ap din 10 noiembrie 2010, a respins ca nefondat apelul chematei în garanție A.V.A.S.
A admis apelul formulat de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. S.A. Cluj-Napoca. a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA.
A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. formulată de acest pârât.
A obligat chemata în garanție A.V.A.S. să plătească pârâtei SC I. SA, suma de 966.000 lei.
A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere, reluând istoricul cauzei și mare parte din argumentele reținute prin decizia anterioară, a arătat că în materia Legii nr. 10/2001 dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat, se poate realiza și prin alte mijloace de probă, decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care s-au avut în vedere dispozițiile art. 221 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a reținut că, prin întreg probatoriul administrat, s-a făcut dovada faptului că, la data preluării imobilului în baza D. 92/1950, nemișcătorul se afla în proprietatea exclusivă a familiei S.
Astfel, prin contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1948 proprietara tabulară B.R., a înstrăinat imobilul în favoarea numiților A.I., C.I. și S.G.
Apoi, prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948 A.I. și C.I. au transmis cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil, antecesorilor reclamanților, respectiv numiților S.G. și S.C.
Vânzarea a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) și de către A.I., prin declarațiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceștia confirmând atât înstrăinarea cât și plata prețului.
În același sens este și declarația numitei C.V.S., care la rându-i a recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil, ce a aparținut lui C.I.
Prin urmare, se mai arată, chiar dacă operațiunea de intabuiare nu s-a realizat, este “în afara oricărei discuții” că antecesorii reclamanților au cumpărat imobilul arătat, operațiunea de cumpărare și plata prețului, fiind dovedită, așa încât în mod corect prima instanță a reținut realizarea condiției prevăzută la art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Cât privește criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei, SC C.I.M. SA Cluj Napoca, instanța de trimitere le-a apreciat ca fiind fondate, în condițiile în care aceasta, în cadrul procesului de privatizare a cumpărat 94,6% din acțiunile SC I. SA, și nu active, imobilul rămânând în patrimoniul acesteia din urmă.
Tot astfel, cum A.V.A.S. este succesoarea în drepturi a fostului F.P.S., unitatea publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I. SA, deținătorul imobilului, în mod corect s-a admis cererea de chemare în garanție în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.
Susținerile A.V.A.S. legate de inexistența prejudiciului suferit de către pârâta SC I. SA Oradea, urmare a predării imobilului către reclamanți nu au fost primite, reținându-se că societatea e prejudiciată întrucât, urmare dispoziției de restituire i s-a diminuat valoarea activului patrimoniului, făcându-se astfel aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului, au declarat recurs atât SC I. SA cât și A.V.A.S.
Examinând cererea de recurs formulată de A.V.A.S., prin prisma dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului defipt prin lege.
Astfel, potrivit textului de lege mai sus citat, termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie deci, în afara unor excepții prevăzute expres de lege, termenul de drept comun, în materia recursului.
În speță, decizia pronunțată în apel a fost comunicată recurentei – chemată în garanție, la 15 decembrie 2010, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul verbal de predare – f. 110, Dos. 316/35/2010 a Curții de Apel Oradea – iar recursul a fost depus la această instanță, la 3 ianuarie 2011, cu depășirea termenului de 15 zile, prevăzut de lege.
Pe cale de consecință, recursul A.V.A.S., fiind formulat cu neobservarea sus menționatei dispoziții legale, urmează a fi respins, ca tardiv.
Cât privește pârâta SC I. SA, în recursul acesteia, formulat în termen legal și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia dată în rejudecarea apelurilor este criticată, după cum urmează:
- instanța de apel nu a procedat la dezlegarea motivelor de casare cu care a fost investită, nefiind lămurite, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului și care au fost expres indicate de către instanța de casare, cum sunt: identificarea imobilului și care a fost cota înstrăinată de C.I. și A.I., autorilor reclamanților.
- prin restituirea în natură a imobilului către reclamanți, au fost ignorate prevederile art. 29 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
- intimații reclamanți nu și-au dovedit dreptul de proprietate și prin urmare, calitatea de persoană îndreptățită, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, autorii reclamanților nu și-au intabulat dreptul de proprietate, Statul Român fiind singurul proprietar tabular înscris după S.R., născută B.
- în mod greșit s-a apreciat că SC I. SA este în culpă procesuală și a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, deși apelul său a fost admis, prevederile art. 274 C. proc. civ., negăsindu-și aplicațiunea.
Cel de-al 2-lea recurs formulat în cauză, de SC I. SA, se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Textul, care enunță în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsește o justificare deplină din însăși rațiunea controlului judiciar.
Astfel, existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele superioare.
Chiar dacă, prevederile mai sus invocate, conduc și la concluzia că în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina, are o deplină putere de apreciere, aceasta este însă obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanța de recurs, cu privire la necesitatea administrării unor probe și examinării unor apărări, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În speță, instanța de trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența litigiului, – de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei – respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și respectiv 25 aprilie 1948, între A.I. și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor) au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului care, se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementată prin Decretul-lege nr. 115/1938.
Or, așa cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esențiale și anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.
Cum, dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate) nu a fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori, nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale Decretului-lege nr. 115/1948.
Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real, se compune dintr-un act obligațional, ius ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.
Instanța de trimitere nu a lămurit nici chestiunea identității dintre imobilul înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 și imobilul pretins de reclamanți, ce face obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare.
De asemenea, pentru a se clarifica această chestiune – de esența litigiului – s-a indicat necesitatea stabilirii în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobilele înstrăinate, aparținând lui A.I. și C.I., respectiv care erau părțile din imobil stăpânite de către aceștia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate.
Cât privește dovada plății impozitului, până la data naționalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri, în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanților) cu cota de proprietate deținută, respectiv 1/3, nemișcătorul fiind preluat prin naționalizare, de la acesta.
Cum, este deja stabilit, că numele autorilor celor în cauză, nu se regăsesc în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 se impune a se depune procesul verbal de preluare a imobilului în proprietatea Statului, astfel cum s-a dispus de altfel, prin decizia de casare, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, în acord cu prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În consecință, afirmația făcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla „în proprietatea exclusivă a familiei S.”, nu este susținută de un probatoriu concludent.
În raport de dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 – ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu din simpla afirmare a calității de proprietari a autorilor lor asupra nemișcătorului – și respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire, cu cel indicat în înscrisul cu dată certă întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a înstrăinat imobilul (fila 14 – Dos. 8196/C/2001 al Tribunalului Bihor) urmează a fi analizate și alte chestiuni care sunt de esența litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului – cu sau fără titlu valabil – și aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în extrasul de C.F. 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5 iar ulterior Statul Român, sub B 9, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Din copia extras de pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.
Potrivit celorlalte probe administrate, acesta ar fi deținut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru care s-a făcut și dovada plății impozitului.
În consecință, în aprecierea asupra aplicațiunii art. 29 alin. (1) din lege urmează a se stabili și dacă preluarea s-a făcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia.
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul formulat de SC I. SA, urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardiv recursul declarat de A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 115/ Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA împotriva aceleiași decizii, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.