Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința ckM nr. 860 din 25 mai 2010 pronunțata în dosarul nr. 31811/3/2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta G.W.W.G., în contradictoriu cu pârâții D.V. și I.N.C.D.I., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, tribunalul a constatat că reclamanta este titulara mărcii internaționale G.E.O.S., înregistrată la data de 29 martie 2007, având ca țară desemnată și România.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu a probat renumele mărcii sale pe plan internațional și în România, așa cum susține, având în vedere că planșele foto depuse la dosar nu constituie înscrisuri care să probeze renumele dobândit de o marcă în rândul consumatorilor de pe segmentul de piață vizat.
În consecință, reclamanta nu poate opune vreun drept la marcă față de terții care au folosit anterior denumirea, în speță pârâtul, prin înregistrarea unui domeniu de internet.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că pârâtul din cauză a înregistrat numele de domeniu anterior înregistrării de către reclamantă a mărcii sale, respectiv la data de 04 octombrie 2005, cu respectarea dispozițiilor legale privind înregistrarea numelui de domeniu, înregistrarea având ca dată de expirare 14 iunie 2010.
Pârâtul a afirmat de asemenea, în răspunsul la interogatoriu, că nu știa de existența producătorului G.W.W.G., iar numele de domeniu l-a înregistrat în scopul popularizării energiilor neconvenționale, pârâtul activând în domeniul geologiei. Astfel, nu se poate reține că pârâtul nu justifică vreun interes în înregistrarea numelui de domeniu, iar pe de altă parte nici nu este nevoie să justifice un interes anume sau un drept cu privire la înregistrarea numelui de domeniu, atâta timp cât pârâtul nu a încălcat nici un drept al reclamantei la momentul când a înregistrat numele de domeniu, deoarece dreptul reclamantei la marcă nu era născut la acel moment, aceasta dobândind drepturile privind marca ulterior, în 2007, prin înregistrarea pe cale internațională la O.M.P.I.
Astfel, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile pe care le invocă reclamanta de la art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, conform cărora titularul unei mărci poate solicita instanței să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială un semn identic sau asemănător cu marca.
Tribunalul a reținut nu s-a dovedit că înregistrarea de către pârât a numelui de domeniu s-a făcut pentru a prejudicia pe reclamantă, respectiv pentru a profita de renumele mărcii acesteia, renumele nefiind probat.
În consecință, s-a apreciat că nu s-a dovedit reaua credință la înregistrarea numelui de domeniu de către pârât, buna credință la înregistrarea numelui de domeniu fiind prezumată, cât timp s-au respectat dispozițiile legale privind acest fel de înregistrări, iar pârâtul nu avea obligația să constate dacă denumirea era sau nu folosită de terți.
De asemenea, probatoriul administrat de reclamantă în dosar nu face dovada vreunei rele credințe a pârâtului, deoarece nu se dovedește faptul că înregistrarea s-a făcut în scopul blocării reclamantei și nu se prevede în nici un text de lege obligația de a verifica, anterior înregistrării, folosirea de către un terț a denumirii alese pentru domeniul de internet.
Tribunalul a reținut totodată că există o serie largă de nume de domeniu înregistrate în România care au în componență denumirea, iar pe de altă parte reclamanta nu a dovedit folosirea mărcii în România, anterior înregistrării numelui de domeniu de către pârât în 2005, așa cum rezultă din răspunsurile sale la interogatoriu.
Prin decizia nr. 264 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate.
Pentru a decide astfel, s-a reținut că în cauză este vorba despre două drepturi în conflict (dreptul exclusiv asupra mărcii de care se prevalează reclamanta și dreptul conferit pârâtului de înregistrarea numelui de domeniu de internet), iar reclamanta nu a susținut nicio neregularitate în privința operațiunii de înregistrare a numelui de domeniu, singurele sale susțineri fiind în sensul că înregistrarea atacată încalcă drepturile sale asupra mărcii, iar aceasta a fost făcută exclusiv în scopul blocării activității comerciale a reclamantei pe teritoriul României.
Pe de o parte, curtea a constatat ca fiind corect argumentul intimatului pârât, în sensul că înregistrarea numelui de domeniu nu încalcă prin ea însăși dreptul exclusiv asupra mărcii pretins de reclamanta apelantă, câtă vreme la data depozitului mărcii înregistrarea numelui de domeniu era deja realizată.
Prin urmare, în condițiile în care și la examinarea valabilității înregistrării numelui de domeniu se aplică regulile generale pentru examinarea nulității actelor juridice (în sensul că încălcările se examinează în raport de momentul nașterii actului respectiv), curtea a apreciat că la data înregistrării numelui de domeniu (4 octombrie 2005), apelanta-reclamantă nu putea pretinde nici un drept cu privire la denumire, deoarece depozitul pentru marca G.E.O.S. a fost realizat la data de 29 martie 2007.
În aceste condiții, deși nu este adevărată afirmația apelantei reclamante în sensul că prima instanță ar fi constatat că intimatul pârât nu încalcă nici un drept al apelantei (o asemenea statuare nefiind cuprinsă în considerentele sentinței apelate), motivul pentru care cererea reclamantei a fost respinsă nu este acela că acesteia nu i-a fost recunoscut dreptul asupra mărcii, ci pentru că, astfel cum tribunalul a consemnat, titularul mărcii nu poate opune dreptul său unei persoane care îl utiliza cu drept anterior înregistrării mărcii.
Pe de altă parte, susținerea în sensul că pârâtul a înregistrat numele de domeniu cu intenția de a paraliza activitatea reclamantei pe teritoriul României îmbracă forma juridică a înregistrării cu rea-credință, adică a fraudării legii.
Or, după cum în mod corect a reținut și tribunalul, în cauză nu au fost administrate dovezi apte a forma convingerea instanțelor în sensul că această înregistrare s-a realizat în aceste condiții.
Astfel, împrejurarea că intimatul pârât nu folosește numele de domeniu reprezintă o chestiune de fapt care ar putea în mod teoretic să ducă la concluzia că titularul său nu urmărește decât împiedicarea activității unui terț, însă numai în coroborare cu alte elemente probatorii care să contureze atitudinea subiectivă a acestuia, iar în lipsa altor mijloace de probă care să susțină teza apelantei reclamante, afirmația sa nu reprezintă decât o speculație.
În același timp, curtea a constatat că nu a rezultat din probatoriul administrat că intimatul reclamant avea cunoștință despre existența societății reclamante și mai ales despre împrejurarea că aceasta utilizează în activitatea sa comercială denumirea (despre existența mărcii la acel moment neputându-se vorbi), elemente de fapt care ar fi fost de natură a confirma ipoteza apelantei.
A afirmat reclamanta apelantă în cererea de apel că a participat la târguri și expoziții și că a comercializat pe teritoriul României produse sub marca G.E.O.S., însă în cauză astfel de dovezi nu au fost administrate, la dosarul primei instanțe fiind depuse o serie de înscrisuri ce conțin informații despre produse în limba română și nu dovedesc susținerile privitoare la comercializarea produselor în România.
De asemenea, este lipsită de relevanță deținerea de către apelanta reclamantă a numelui de domeniu din anul 2004, deoarece în speță s-a solicitat protecția legală în privința mărcii pe care a înregistrat-o apelanta-reclamantă și nu se discută despre conflictul dintre două nume de domeniu de internet.
În privința aplicării în speță a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1995, curtea a reținut, în primul rând, că reclamanta apelantă, deși a invocat această dispoziție în cererea sa, nu a solicitat instanței să dispună măsura recunoscută de text în beneficiul titularului unei mărci, și anume interzicerea terțului de a folosi în activitatea sa comercială semnul în litigiu.
Mai mult, având în vedere că intimatul pârât nu folosește semnul în activitatea sa comercială, se reține că semnul nu este utilizat în legătură cu vreo categorie de bunuri sau servicii pentru a analiza cerințele texului citat și în consecință era lipsită de relevanță însăși susținerea referitoare la renumele dobândit de marca reclamantei apelante în România.
Chiar și așa, tribunalul a reținut în mod corect că un astfel de renume nu a fost dovedit și nici o critică nu a fost formulată sub acest aspect, motive pentru care curtea reține că în speță prevederile citate nu erau aplicabile.
Acesta este motivul pentru care nici prima instanță nu a analizat existența identității sau a asemănării dintre semne, astfel încât și această critică este nefondată.
În privința interesului intimatului pârât la înregistrarea mărcii, curtea a constatat că nu s-a invocat și dovedit de către apelanta-reclamantă că o astfel de înregistrare ar fi supusă de legea română condiției existenței unui interes concret.
Cât despre împrejurarea că interesul intimatului pârât este în realitate blocarea activității reclamantei apelante, s-a reținut mai sus că un asemenea element faptic nu a fost dovedit și el nu poate rezulta exclusiv din nefolosirea numelui de domeniu.
Nu este posibilă nici aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) în cauză, cum a solicitat apelanta-reclamantă, deoarece, în primul rând, nici o faptă ilicită a pârâtului intimat nu a fost dovedită, astfel că, în lipsa acesteia, nu se poate vorbi despre răspundere.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:
1. Decizia nu cuprinde motivele care au stat la baza pronunțării sale, în sensul că argumentele sunt dezbătute superficial și nu s-a efectuat o apreciere temeinică a probatoriului administrat, cu evidențierea puterii probante și a valorii fiecărei probe în parte, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, instanța nu și-a îndeplinit rolul activ, respingând cererea ca nedovedită, deși doctrina și practica resping o asemenea soluție, iar instanța avea posibilitatea, în condițiile în care a reținut că reclamanta nu a făcut dovada drepturilor sale, să solicite probe suplimentare, pentru stabilirea certă a situației de fapt și a dispune asupra raportului juridic dedus judecății.
2. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că folosirea de către pârât a numelui de domeniu, identic mărcii G.E.O.S. nu aduce atingere drepturilor reclamantei asupra acestei mărci, neținându-se cont, totodată, de faptul că reclamanta deține numele de domeniu încă din anul 2004, coroborat cu faptul că reclamanta a comercializat produse sub marca G.E.O.S. pe teritoriul României, participând la numeroase târguri și expoziții.
A rezultat, din aceste probe, că intimatul - pârât a urmărit cu rea-credință înregistrarea numelui de domeniu și, în consecință, îngrădirea dreptului reclamantei de a-și promova produsele și serviciile pe teritoriul României, dovadă în acest sens fiind și faptul că acest nume de domeniu a fost inactiv de la momentul achiziționării și până în prezent, intenția nefiind aceea de a utiliza semnul în viitor.
Recurenta - reclamantă a mai arătat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 reglementează conflictul dintre o marcă și un semn, fără să fie menționat ca respectivul semn să fie utilizat anterior sau după înregistrarea mărcii, or, doar în conflictul dintre două mărci au relevanță aspectele privind anterioritatea.
Examinând decizia necurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, decizia recurată este temeinic motivată, conținând argumentele care au stat la baza soluției de respingere a apelului, cât și cele pentru care a înlăturat criticile reclamantei împotriva hotărârii primei instanțe, întrunind exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De altfel, invocând norma menționată, recurenta formulează critici generice relative la considerentele deciziei de apel, limitându-se a susține că argumentele părții sunt dezbătute superficial, fără a arăta în concret aspectele avute în vedere prin aceste susțineri.
Se reține, totodată, că afirmațiile reclamantei privind nemotivarea deciziei sunt contrazise de motivele de recurs întemeiate pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se critică modul de aplicare a legii de către instanța de apel, din care rezultă că raționamentul juridic conceput prin decizia recurată este unul complet, tranșându-se raportul juridic dintre părți în funcție de legea aplicabilă și pe baza situației de fapt stabilite.
În ceea ce privește modul de evaluare a probatoriilor, acest aspect relevat prin motivele de recurs interesează situația de fapt stabilită în urma analizării dovezilor administrate, iar din perspectiva indicată de către recurentă, cerințele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. sunt întrunite prin arătarea elementelor factuale reținute ca relevante în contextul legii aplicabile, în raport de probatoriul din cauză.
Deși face referire la probe pretins neanalizate, recurenta nu indică în concret nicio asemenea dovadă administrată, care să fi fost ignorată, iar pretenția neîndeplinirii rolului activ de către instanța de apel este fără suport, cât timp nu s-a respins cererea ca nedovedită, ci ca neîntemeiată, în raport de probatoriul efectiv administrat.
Pe de altă parte, ordonarea din oficiu a unor probe se impune în măsura în care nu se conturează o situație de fapt certă, neechivocă, or, recurenta nu susține acest lucru, fiind nemulțumită de aprecierile asupra situației de fapt, ce-i sunt defavorabile.
Or, o asemenea împrejurare este imputabilă exclusiv părții, care are îndatorirea procesuală de a-și proba pretențiile și apărările, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., nefiind admisibilă prevalarea de propria culpă procesuală pentru a pretinde nerespectarea de către instanță a rolului activ, aplicabile fiind dispozițiile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate motivele relative la cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. În ceea ce privește modul de aplicare a legii, se constată că, prin decizia recurată, au fost analizate prevederile legale pe baza cărora reclamanta și-a fundamentat cererea dedusă judecății, în limitele motivelor de apel formulate, observându-se că, prin motivele de recurs, se face referire la anularea înregistrării numelui de domeniu al pârâtului pentru rea - credință, iar la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, doar din perspectiva domeniului de aplicare.
În ceea ce privește această din urmă normă, ce poate reprezenta temei pentru interzicerea folosirii de către un terț, în activitatea sa comercială, a unui semn identic sau similar mărcii reclamantului, se reține că, în cauză, prin cererea introductivă, a fost invocată ipoteza din alin. (2) lit. c) din lege.
Aceasta vizează folosirea de către terț a semnului „pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată", titularul mărcii putând cere interzicerea atunci când marca „a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu".
Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că reclamanta, deși a făcut dovada drepturilor sale asupra mărcii G.E.O.S., prin înregistrarea internațională ce produce efecte în România de la data de 29 martie 2007 (marca identică fiind protejată în Austria încă din anul 2003), nu a dovedit că a dobândit un renume în România, reținându-se, de asemenea, neîntrunirea cerințelor ca terțul, pârâtul din cauză, să folosească semnul în activitatea sa comercială și în legătură cu produse sau servicii, constatări ce au făcut inutilă analiza celorlalte cerințe ale normei, prevăzute a fi întrunite cumulativ (folosirea „fără motive întemeiate", producerea unui prejudiciu reclamantei).
Prin motivele de recurs, reclamanta susține doar că a comercializat produse sub marca G.E.O.S. pe teritoriul României, participând la numeroase târguri și expoziții, susținere ce tinde a infirma aprecierea nedovedirii renumelui, chiar dacă este reiterată nu în contextul art. 35 din lege, ci al pretinsei rele - credințe a pârâtului la data înregistrării numelui de domeniu.
Or, împrejurarea dacă reclamanta a dobândit sau nu un renume în România reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi reapreciată în această fază procesuală, în care controlul judiciar se realizează exclusiv prin prisma legalității deciziei de apel, în raport de cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei, pe baza probatoriilor administrate.
În condițiile în care s-a reținut de către ambele instanțe de fond neîntrunirea condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, urmare a nedovedirii aspectului de fapt menționat, este fără relevanță, în acest context, analiza motivelor de recurs prin care se pretinde că aspectele privind anterioritatea interesează doar un conflict între două mărci, nu și un conflict între o marcă și un alt semn.
În ceea ce privește reaua - credință, instanța de apel a analizat toate susținerile reclamantei pe acest aspect, inclusiv pe cele ce au fost reiterate în recurs, precum împrejurarea că numele de domeniu a rămas inactiv de la momentul achiziționării până în prezent.
Aprecierea instanței de apel privind constatarea inexistenței unei atitudini subiective de rea - credință, în sensul intenției pârâtului de fraudare a legii ori a drepturilor reclamantei asupra mărcii, nu poate fi reevaluată, fiind vorba despre constatări de fapt, pe baza probatoriului administrat.
În contextul celor reținute de către instanțele de fond din cauză, în sensul că pârâtul și-a înregistrat numele de domeniu în anul 2005, anterior dobândirii protecției pe teritoriul României a mărcii reclamantei, prin înregistrarea internațională, cu începere de la data de 29 martie 2007, recurenta - reclamantă a susținut și faptul că este titulară a unui nume de domeniu încă din anul 2004, probabil urmare a înregistrării mărcii naționale G.E.O.S. în Austria, cu începere din anul 2003 (despre care nu s-a dovedit că dobândise un renume în România, până la data înregistrării numelui de domeniu al pârâtului).
Instanța de apel a analizat și aceste susțineri, arătând că în speță s-a invocat protecția legală a mărcii înregistrate de către reclamantă și nu se discută despre conflictul dintre două nume de domeniu de internet.
Prin motivele de recurs, nu s-a infirmat faptul că prin cererea introductivă nu s-a pretins o încălcare a drepturilor asupra numelui de domeniu, ci exclusiv asupra mărcii protejate în România, recurenta reiterând susținerile anterioare.
Chiar dacă s-ar considera relevantă înregistrarea de către reclamantă a numelui de domeniu, se constată că tot nu ar fi atinsă finalitatea interzicerii folosirii de către pârât a numelui său de domeniu, în condițiile în care respectiva adresă nu asigura decât o indisponibilizare a semnului pentru înregistrări viitoare cu aceeași extensie, în niciun caz pentru alte extensii, cum este “.ro”.
Înregistrarea numelui de domeniu (adresă ce permite identificarea în general a operatorilor de Internet, inclusiv localizarea serverelor, a site-urilor web și/sau a utilizatorilor lor) de către prestatorul agreat de I.C.A.N.N. (societate fără scop lucrativ care gerează la nivel mondial numele de domeniu), care, în România, este I.N.C.D.I., are un caracter pur tehnic, fără de care semnul nu ar putea fi utilizat în rețeaua de Internet, bazându-se pe principiul "primul venit, primul servit".
În aceste condiții, este suficient că, la momentul înregistrării numelui de domeniu al pârâtului, semnul era disponibil, nefiind relevant numele de domeniu deținut în Austria.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.W.W.G., împotriva deciziei nr. 264/ A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.