Deliberând asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 118 din 26 aprilie 2011, Tribunalul Mehedinți, secția penală, a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. - achitarea inculpatului N.I., pentru infracțiunea de omor prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. A respins acțiunea civilă exercitată de partea civilă M.G. și a dispus ca toate cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, inclusiv onorariile avocaților desemnați din oficiu.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți nr. 1006/P/2006 din 21 iunie 2010, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul N.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. S-a reținut în actul de acuzare că, în jurul datei de 21 noiembrie 2006, pe fondul neînțelegerilor existente, inculpatul N.I. s-a deplasat la conacul victimei M.I., situat în punctul B., pe raza comunei P., unde i-a aplicat acestuia lovituri cu pumnii și picioarele în urma cărora victima a decedat. S-a arătat că, între inculpat și victimă, exista o situație conflictuală mai veche, cauzată de neînțelegerile existente între familiile lor, cu privire la posesia sau proprietatea unui teren care permite accesul la conacele acestora. Din declarațiile martorului M.G., fiul victimei, și a soției acestuia, M.M.C., a rezultat că inculpatul a amenințat cu moartea pe victima M.I., în repetate rânduri. S-a mai menționat că, în data de 20 noiembrie 2006, într-o zi de luni, victima a plecat către conacul său situat pe raza comunei P., unde mergea zilnic. La plecare, i-a spus fiului său, M.G., că va reveni în satul P. joi sau vineri seară. În același punct B., inculpatul deținea un conac unde se deplasa zilnic dimineața, revenind la locuința sa în sat, în cursul serii. S-a menționat că, văzând că tatăl său nu s-a întors în sat, M.G. - întâlnindu-se cu soția lui N.I. - a întrebat-o pe N.G., soția inculpatului, dacă l-a observat la conac pe M.I. în ziua de vineri, întrucât N.G. i-a spus că nu l-a văzut pe tatăl său și că a auzit animalele făcând gălăgie în grajd și ușile erau închise, M.G. și-a dat seama că era posibil ca tatălui său să i se fi întâmplat ceva. Astfel, în data de 24 noiembrie 2006, M.G. a plecat însoțit de soția sa, M.M.C., de numiții F.I. și P.M. către conac, unde l-a găsit pe tatăl său decedat în pat, prezentând în zona feței și a gâtului plăgi cu lipsă de substanță.
S-a arătat în rechizitoriu că, din concluziile raportului medico-legal nr. 901/163 întocmit de S.M.L. Mehedinți și avizat de Comisia de Control și Avizare a actelor medicale, a rezultat că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat insuficienței respiratorii acute, consecință a traumatismului toracic cu fracturi costale și sternale, leziunile traumatice producându-se prin compresie între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și procesul tanatogenerator fiind directă și necondiționată, moartea putând data din 21 noiembrie 2006. De asemenea, s-a concluzionat că leziunile traumatice de la semnele de violență, pct. B respectiv: piramida nazală, pavilion ureche dreaptă, obrazului mușchiului maseter, limba și a părților moi ale gâtului inclusiv din laringe, buză inferioară și cervical inferior, s-au produs postmortem prin mușcare de animale.
În rechizitoriu s-a menționat și că, la data de 27 noiembrie 2006, inculpatului i-a fost recoltat depozit subunghial de la cele zece degete ale mâinilor, materiile biologice fiind ambalate în condiții sterile, în plicuri de hârtie, tip MAI, pentru fiecare deget în parte și sigilate, acesta neavând obiecțiuni cu privire la modul de recoltare al depozitului subunghial și nici cu privire la aspectele consemnate în procesul verbal. S-a mai arătat că, prin rezoluția din 21 septembrie 2007, s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice biocriminalistice care să determine profilul genetic din probele biologice prelevate de la inculpat, să se determine profilul genetic din probele de referință ridicate de la inculpat, să se compare profilul genetic determinat din probele în litigiu, cu profilul genetic determinat din proba de referință, stabilindu-se inexistența sau existența unui profil genetic diferit de al suspectului, punându-se la dispoziție depozitul subunghial recoltat de la inculpat și probe de salivă ridicate prin periaj bucal. De asemenea, s-a menționat în rechizitoriu că, din raportul de constatare tehnico-științifică biocriminalistică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007, întocmit de I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică, a rezultat că depozitul subunghial recoltat de la mâna stângă a inculpatului, prezintă celule epiteliale. Genotiparea acestor urme a pus în evidență un amestec de la minim două persoane, profilul genetic al probei biologice de referință recoltată de la inculpat fiind inclus la locii corespunzători, în acest amestec.
În rechizitoriu, s-a menționat că a fost efectuată o constatare tehnico-științifică de către I.P.J. Gorj - Serviciul criminalistic, Laboratorul de detecție a comportamentului simulat, iar potrivit raportului de constatare tehnico-științifică, a rezultat că la întrebările relevante cauzei adresate inculpatului privind săvârșirea infracțiunii de omor, s-au evidențiat modificări semnificative care să poată fi interpretate ca indicii ale comportamentului simulat al subiectului.
În actul de sesizare s-a precizat că, pentru stabilirea profilului genetic și compararea acestora cu cel găsit în amestecul subunghial recoltat de la inculpat, a fost necesară exhumarea în două rânduri a cadavrului. Prin Ordonanța din 01 iunie 2009, s-a dispus exhumarea cadavrului numitului M.I., iar potrivit raportului medico-legal, întocmit de S.M.L. Mehedinți a fost exhumat cadavrul victimei și recoltat osul femural drept. Prin Ordonanța din 09.06.2009 s-a dispus efectuarea unei expertize biocriminalistice de către Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici București, având ca obiective profilul genetic al probelor biologice de referință recoltate de la cadavrul numitului M.I. și compararea profilului genetic stabilit cu cele obținute în urma întocmirii raportului de constatare tehnico-științifică criminalistică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007 al I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică București. De asemenea, s-a arătat că din raportul de expertiză medico-legală - examen ADN - nr. A 15/6562/2009 din 09.04.2009, întocmită de Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, a rezultat că, caracterele genetice din profilul ADN de referință aparținând victimei, s-au regăsit, integral, evidențiate la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi prelevat de la inculpat, alături de caracterele genetice aparținând victimei. În raportul de expertiză, s-a concluzionat că din interpretarea probabilistică și statistică a datelor, ipoteza că microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului conține ADN care provine de la inculpatul N.I. și de la un bărbat necunoscut.
Potrivit rechizitoriului, deși inculpatul nu a recunoscut săvârșirea omorului, faptul că în depozitul subunghial au fost găsite microurme biologice ce conține ADN care provine de la victima M.I., rezultă cu certitudine că acesta este autorul faptei, cu atât mai mult cu cât inculpatul, și ceilalți martori audiați în cauză, au confirmat că între inculpat și victimă nu au mai existat nici un fel de relații, cu cel puțin 6 luni înainte de data săvârșirii faptei. S-a arătat de asemenea că, fiind audiat cu privire la concluziile raportului de expertiză medico-legală, examen ADN, inculpatul a precizat că prezența ADN-ului victimei sub depozitul subunghial, se poate datora faptului că uneori îl tundea pe M.I. și foloseau aceeași cană de la fântână, însă dată fiind recunoașterea acestuia că nu au mai avut nici un fel de legătură de aproximativ 5-6 luni, a fost înlăturată apărarea inculpatului.
Fiind audiată în calitate de martor, soția inculpatului, N.G., pe lângă faptul că a arătat că, din luna iunie 2005, când a avut un conflict cu nora victimei, respectiv, cu M.C., atât ea, cât și inculpatul, nu au mai avut niciun fel de relații, nici cu victima, și nici cu familia acestuia, și nu au mai mers la coliba victimei și nici victima la coliba inculpatului. Aceasta a mai arătat că nu știe ca soțul său, respectiv inculpatul, să-l fi tuns vreodată pe M.I., nici măcar în perioada în care se aflau în relații bune cu acesta. S-a mai arătat că a fost audiat, în calitate de martor, și numitul C.P.S., care a îndeplinit funcția de șef de post la Postul de Poliție Podeni în perioada 2002-2007 și care a declarat că, cu aproximativ o lună înainte de săvârșirea faptei, M.G., fiul victimei, i-a relatat că tatăl său a fost amenințat de către inculpat. Acesta a mai precizat că avea cunoștință de situația conflictuală existentă între victimă și inculpat și că i-a chemat la post pe aceștia și le-a pus în vedere să-și rezolve problemele referitoare la posesia terenului.
La dosar au fost depuse, în copie, sesizări formulate de numitul M.G., prin care acesta se adresa Postului de Poliție Podeni, la data de 21 iunie 2006, pentru a se lua măsuri față de N.I., afirmând că acesta îi amenință tatăl și familia, precum și declarații și procese verbale din care rezultă că N.I. a fost invitat la Postul de Poliție, punându-i-se în vedere să evite orice discuție în contradictoriu cu M.G. sau familia acestuia.
Potrivit rechizitoriului, fapta inculpatului care, în jurul datei de 21 noiembrie 2006, s-a deplasat la locuința numitului M.I. din comuna P., județul Mehedinți, și l-a lovit pe acesta cu picioarele și pumnii, în urma loviturilor produse victima decedând, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, faptă prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.
În cursul urmăririi penale, la data de 22 aprilie 2010, M.G. a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 50.000 RON, din care 5.000 RON reprezintă daune materiale iar 45.000 RON reprezintă daune morale. De asemenea, la data de 17 iunie 2010, M.G., în calitate de fiu al victimei, a arătat că dorește acordarea unor compensații financiare de către stat.
La instanța de fond a fost ascultat inculpatul și au fost audiați martorii propuși prin rechizitoriu, precum și martorii propuși de inculpat în apărare.
Din analiza coroborată a probelor administrate, instanța de fond a reținut, în final, următoarele:
Potrivit rechizitoriului, inculpatul este acuzat de faptul că în jurul datei de 21 noiembrie 2006, s-a deplasat la locuința numitului M.I., și că l-a lovit pe acesta cu picioarele și pumnii și că, din cauza acestor lovituri, victima a decedat, susținându-se că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. Poziția procesuală a inculpatului a fost una constantă, în sensul că a negat permanent comiterea faptei.
Potrivit raportului medico-legal privind constatările făcute cu prilejul autopsiei cadavrului victimei, instanța a reținut că moartea victimei M.I., a fost una violentă și că s-a datorat insuficienței respiratorii acute consecința unui traumatism toracic cu fracturi costale și sternale, că leziunile traumatice descoperite pe corpul victimei s-au produs prin compresiune între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, și că moartea victimei posibil să fi survenit în data de 21 noiembrie 2006.
Deci, reține instanța de fond, cauza principală a morții victimei este rezultatul unei compresiuni între planuri dure ce s-a exercitat asupra acesteia, cauză tipic întâlnită în accidentele de circulație, ori în alte accidente, fiind extrem de rar întâlnită în cauzele de omor; ori, menționează instanța de fond, prin rechizitoriu se susține că decesul victimei M.I. a survenit din cauza lovirii acestuia de către inculpat cu picioarele și pumnii, faptă ce însă nu a fost confirmată de nicio probă administrată. Pe de altă parte, s-a apreciat că aceste lovituri nu puteau fi unele obișnuite, deoarece o compresiune între planuri dure nu poate fi decât rezultatul unor acțiuni violente de strivire, de apăsare, care să se fi exercitat prin presarea corpului victimei cu picioarele ori cu pumni, ceea ce nu rezultă din probele cauzei.
Reține instanța de fond că, potrivit rechizitoriului, vinovăția inculpatului este motivată de faptul că între acesta și victimă a existat anterior o stare conflictuală, că inculpatul a amenințat cu moartea pe victima M.I., în repetate rânduri, chiar și cu o lună înainte de decesul acestuia, că ipoteza „microurmele biologice recoltate din depozitul subunghial al mâinii stângi a inculpatului că au avut în conținut probe ADN, provenind de la inculpat și victima M.I.", este de 132.000 de ori mai probabilă decât ipoteza că „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului conține ADN care provine de la inculpatul N.I. și de la un bărbat necunoscut". S-a mai susținut că a fost efectuată o constatare tehnico-științifică de către I.P.J. Gorj - Serviciul criminalisitic, Laboratorul de detecție a comportamentului simulat, iar potrivit raportului de constatare tehnico-științifică, a rezultat că la întrebările relevante cauzei, adresate inculpatului privind săvârșirea infracțiunii de omor, s-au evidențiat modificări semnificative care pot fi interpretate ca indicii ale comportamentului simulat al subiectului.
În opinia instanței de fond, aceste probe, în măsura în care nu au fost confirmate de nicio altă probă din care să rezulte că în data de 21 noiembrie 2006, inculpatul și victima s-au întâlnit, că ar fi fost văzuți de cineva împreună, nu pot reprezenta decât ipoteze și nu dovezi certe ale vinovăției inculpatului în privința morții victimei, în măsura în care și ipoteza științifică a expertizei ADN, fiind dată de o cotă a probabilității de 132.000 ori, nu poate reprezenta o certitudine în privința vinovăției acestuia.
În acest sens, s-a apreciat că nici unul dintre martorii audiați nu au confirmat acest lucru, anume să fi văzut pe inculpat în preajma victimei, ori să fi auzit că aceștia s-au certat în data de 21 noiembrie 2006, din declarațiile tuturor martorilor rezultând doar existența unor stări conflictuale ce au existat între inculpat, victimă și membrii familiilor lor, cu mult înainte de data morții victimei, ce nu pot constitui dovezi certe în privința vinovăției acestuia.
De asemenea, martora P.M., în declarația dată a susținut că „după decesul victimei, în sat, a auzit oamenii discutând că M.I. ar fi fost lovit de cal, că știe că victima uneori se certa cu fiul și nora sa", aspect confirmat și de martora R.A., care a declarat că „a auzit lumea prin sat, discutând că victima a fost chiar uneori lovită de fiul și nora sa".
Faptul că inculpatul a fost inconsecvent în declarațiile sale, în sensul că a susținut în mod constant că nu a mai avut nici o legătură cu victima din luna iunie 2006 și că, ulterior, ar fi declarat, după rezultatul expertizei ADN, că își explică ipoteza prezenței ADN-ului victimei în depozitul său subunghial, motivat de faptul că "l-a tuns uneori pe M.I. și că foloseau aceiași cană la fântână", este irelevant sub aspectul probării vinovăției sale, instanța de fond considerând că aceste elemente nu sunt esențiale în conturarea vinovăției sale, irelevant și pentru faptul că, potrivit art. 66 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și, deci, nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
De asemenea, a opinat instanța de fond că, potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile făcute de inculpat în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări care să rezulte din ansamblul probatoriului existent în cauză. Cum însă din probatoriul administrat rezultă o incertitudine în privința vinovăției inculpatului, anume cu privire la faptul că acesta ar fi cel care a cauzat moartea victimei, datorită lipsei unor probe certe care să confirme acest lucru, s-a apreciat îndreptățită instanța de fond în a concluziona că, față de inculpatul N.I., nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție.
Împotriva sentinței, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și partea civilă M.G. au declarat apel.
Procurorul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, considerând soluția de achitare pronunțată ca nefiind în concordanță cu probele administrate. S-a arătat că inculpatul a prezentat modificări semnificative ale unui comportament simulat și că microurmele biologice din depozitul subunghial al mâinii stângi conțin urme ce provin și de la victimă. S-au evidențiat, de asemenea, declarațiile nesincere ale inculpatului, relația conflictuală între acesta și victimă și completarea judicioasă a probelor testimoniale cu cele științifice.
Partea civilă a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de omor la o pedeapsă privativă de libertate, orientată spre maximul prevăzut de lege și obligarea acestuia la despăgubirile solicitate. A apreciat că probele științifice conferă suficiente temeiuri pentru condamnare, acestea putând fi coroborate cu declarațiile martorilor și ale părților.
Prin decizia penală nr. 214 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția penală, a respins ca nefondate apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți și de partea civilă M.G.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:
În opinia instanței de apel nu există probe directe care să demonstreze săvârșirea faptei de către inculpat. Potrivit art. 63 C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, legea nefăcând distincție cu privire la valoarea probantă a acestora, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale sau a judecății.
În același sens, s-a apreciat că nu există temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive, este adevărat uneori parțial diferite ale inculpatului, în condițiile în care acesta totuși nu a recunoscut nicicând comiterea faptei, instanțele fiind îndreptățite a le reține pe acelea care se coroborează cu celelalte probe și pe care le consideră că exprimă adevărul. Aplicarea principiului „in dubio pro reo" este strâns legată de prezumția de nevinovăție deoarece, la pronunțarea unei condamnări, instanța nu se poate baza pe probabilități, ci pe convingerea că probele reflectă realitatea. În doctrină și practică s-a argumentat, frecvent, că atunci când, ca urmare a administrării tuturor probelor necesare soluționării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăției, și această îndoială nu este înlăturată după administrarea de probe, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, orice îndoială fiind necesar a fi interpretată în favoarea inculpatului. S-a menționat că instanța de judecată poate să înlăture orice probă - inclusiv concluzia unei expertize, așa cum este în speță - deoarece potrivit art. 63 alin. ultim C. proc. pen., aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime formată în urma examinării tuturor probelor administrate, chiar și în cazul unei infracțiuni de omor. S-a arătat că, inițial, prin raportul de constatare tehnico-științifică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007, s-a statuat după analiza probelor biologice, existența unor celule epiteliale care provin de la un amestec de minim două persoane, iar profilul genetic al inculpatului „este inclus în locii corespunzători în acest amestec". Expertiza genetică efectuată în cauză, la aproape patru ani după comiterea faptei, formulează - asemănător - concluzii de probabilitate, în sensul că „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului N.I. conțin ADN care provine de la inculpat și de la victima M.I." ... este de 132.000 mai probabilă decăt ipoteza potrivit căreia „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al măinii stângi a inculpatului N.I. conțin ADN care provine de la inculpat și de la un alt bărbat, necunoscut". A arătat astfel instanța de apel că, în principiu, concluziile de probabilitate nu pot să stea la baza unei hotărâri de condamnare ca cele certe (pozitive sau negative), de exemplu, acestea din urmă confirmând sau excluzând existența unei împrejurări care poate constitui probă. Ele, concluziile probabile, sunt într-adevăr rezultatul unei activități de investigare științifică, însă doar coroborate cu elemente de fapt desprinse din administrarea altor mijloace de probă pot să constituie sprijin probator pentru o soluție de condamnare.
Prin urmare, și în opinia instanței de apel probatoriul, apreciat în ansamblul său, cum astfel stabilește art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu conturează învinuirea adusă inculpatului de a fi autorul infracțiunii de omor prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. săvârșită asupra victimei M.I. A apreciat instanța de apel că, totuși, concluziile probabile ale expertizelor trebuie apreciate critic, în raport cu celelalte probe ale cauzei, astfel că, indiferent de procentul lor de susținere, nu reprezintă „decât ipoteze și nu dovezi certe de vinovăție". În final, a arătat instanța de apel că unele concluzii neargumentate, contrazise - cel puțin aparent - de celelalte dovezi, nu pot constitui temeiul convingerii instanței și, deci, al unei soluții de condamnare, în condițiile în care nu este demonstrată, în nici un fel, prezența inculpatului la conacul victimei, aplicarea de către acesta de lovituri directe și, nu în ultimul rând, trebuie evidențiată lipsa de explicare logică a mecanismului propus ce a condus la compresiunea descrisă, specifică altor genuri de infracțiuni.
A mai arătat instanța de apel că testarea sincerității inculpatului, cu testul poligraf, nu trebuie supraestimată în condițiile în care această tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăția ori nevinovăția inculpatului, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficiențe psihice, etc. Concluziile testului poligraf nu pot fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noțiunii, întrucât poligraful nu este, așa cum s-a arătat, mijloc de probă. Acestea pot fi valorificate, în planul unei soluții, doar în calitate lor de indicii care, coroborate, cu alte elemente de fapt conduc către o anume concluzie. De asemenea, s-a arătat că mențiunile autopsiei, la rândul lor, în sensul că leziunile principale s-au produs prin compresie între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, nu sunt nici ele confirmate de probele cauzei în condițiile în care, totuși, pe trunchi și membre nu s-au observat urme de violență, iar o altă categorie de leziuni evidențiate s-au produs după deces, prin mușcare de animale, așa cum de altfel este și descris în actele medicale. A conchis instanța de apel că probațiunea efectuată este insuficientă și că nu se poate trage o concluzie certă cu privire la vinovăția inculpatului.
Împotriva deciziei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a declarat recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9 și 172 C. proc. pen.
Potrivit motivelor scrise de recurs, expuse cu ocazia dezbaterilor (cu precizarea că, în loc de cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.), s-a solicitat casarea ambelor hotărâri, reținerea cauzei spre rejudecare și condamnarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, având în vedere următoarele argumente:
În primul rând, s-a apreciat că hotărârile pronunțate sunt netemeinice și nelegale, achitarea inculpatului N.I. fiind consecința greșitei aplicări a legii deoarece, în procesul penal, potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Acest text de lege este reprodus, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 38 din Legea nr. 281/2003 - ca urmare a declarării ca neconstituțional a textului inițial, prin decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curții Constituționale a României - care a decis că aprecierea probelor nu se face de magistrați "potrivit convingerii lor", ci "numai potrivit legii" așa cum o cer dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României. Ori, în speță, tocmai aceste dispoziții imperative ale legii au fost nesocotite de instanțele de fond și apel care nu fac o analiză de ansamblu a probelor administrate în cauză și nu dau valoare probantă niciuneia dintre probele administrate în cursul urmăririi penale și confirmate de cercetarea judecătorească.
Astfel, în speță, a arătat procurorul că elemente de fapt care servesc la constatarea infracțiunii de omor având ca victimă pe M.I. în vârstă de 68 ani și a autorului acesteia sunt: existența materialului biologic (celule epiteliale) provenind de la victimă găsit în depozitul subunghial al mâinii stângi al inculpatului - constatată prin raportul de expertiză medico-legală ADN întocmit de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici"; existența unor relații vechi de dușmănie dintre inculpat și victimă constatate prin declarațiile martorilor audiați în cauză între care și declarația lucrătorului de poliție C.P.S.; locul faptei, izolat, situat în punctul "B." de pe raza satului P., județul Mehedinți și amplasarea în apropiere a conacelor aparținând victimei și inculpatului - constatate prin procesele-verbale de cercetare la fața locului, schițe și fotografii judiciare; împrejurarea că zilnic inculpatul își adăpa vitele la fântâna din vecinătatea conacului victimei, cât și nesinceritatea inculpatului, constatate prin declarațiile acestuia și chiar testul poligraf; împrejurarea că în zilele de 21 și 22 noiembrie 2006, inculpatul a fost la locul faptei - constatată prin declarația acestuia și celelalte declarații ale fiului și celorlalți membri ai familiei.
Aceste probe, în opinia acuzării, sunt pertinente, concludente și utile cauzei - instanțele având obligația de a le aprecia ca atare.
De asemenea, s-a arătat că apărarea inculpatului, potrivit căruia urmele biologice aparținând victimei, și găsite în depozitul subunghial de la mâna stângă a sa, ar proveni dintr-o perioadă anterioară, de peste 6 luni, când îl tundea pe acesta, este înlăturată chiar de declarația sa, dată în cursul urmăririi penale, declarație care, în parte, contravine chiar declarațiilor ulterioare ale acestuia.
În opinia acuzării, aceste elemente de fapt, probe, dovedite cu mijloacele de probă admise de lege, administrate în cauză, trebuiau analizate de către instanță în ansamblul lor și nicidecum separat, contrar dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Mai mult, în opinia procurorului, instanțele - analizând chiar separat o parte din probe, respectiv urmele biologice găsite în depozitul subunghial al mânii stângi al inculpatului - le-a evaluat greșit. Astfel, în considerentele hotărârii instanței de apel se reține că expertiza genetică ADN formulează concluzii probabile care nu pot sta la baza unor hotărâri de condamnare prin compararea rezultatelor analizei depozitelor subunghiale de la cele două mâini ale inculpatului. Omite instanța să observe că, în ce privește urmele biologice din depozitul subunghial de la mâna stângă a inculpatului, concluziile expertizei medico-legale - examen ADN - sunt certe, în sensul că se stabilește că microurmele "... conțin ADN care provine de la inculpatul N.I. și de la victima M.I. ..." cu explicația că această certitudine se bazează și pe datele statistice potrivit cărora "... Hj este de 132.000 ori mai probabilă decât ipoteza că microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi al inculpatului N.I. conțin ADN care provine de al inculpatul N.I. și de la un alt bărbat necunoscut" (ceea ce ar presupune recoltarea a 132.000 probe biologice de comparație - respectiv de la jumătate din locuitorii județului Mehedinți).
Mai mult chiar, a susținut acuzarea că interpretarea și aprecierea probei biologice ADN trebuia făcută și avându-se în vedere vechimea acesteia, care nu poate fi de peste 6 luni, așa cum a susținut ulterior inculpatul, fără să conteste existența acesteia, în condițiile în care chiar inculpatul a declarat că își "taie săptămânal unghiile". Ca atare, motivarea că "... instanța de judecată poate să înlăture orice probă, inclusiv concluzia unei expertize, așa cum este în speță, deoarece potrivit art. 63 alin. ultim C. proc. pen., aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime formate în urma tuturor probelor administrate, chiar și în cazul unei infracțiuni de omor" este contrară legii, întrucât textul la care se face trimitere a fost abrogat tocmai pentru a se evita concluziile subiective care nu sunt fundamentate pe interpretarea științifică a probelor, potrivit legii și în baza unor raționamente juridice, în scopul aflării adevărului.
Astfel, în opinia acuzării, interpretarea și aprecierea probelor trebuie făcută numai potrivit legii și în baza unor raționamente juridice fundamentate pe o analiză științifică a acestora - ținându-se seama de împrejurările concrete ale cauzei. De asemenea, motivarea primei instanțe că "... niciunul din martorii audiați în cauză nu au confirmat ... că l-au văzut pe inculpat în preajma victimei ..." și ca atare celelalte probe nu sunt "... confirmate de nicio altă probă" este greșită întrucât lipsa unor martori de la locul faptei, datorită amplasării acestuia, nu poate fi imputată urmăririi penale, dacă în acest loc au fost numai părțile. Dacă instanțele au apreciat necesară identificarea și audierea unor astfel de martori, în virtutea rolului activ cerut de lege, potrivit art. 4 și art. 287 C. proc. pen. trebuiau să administreze aceste probe (ex. audierea martorilor rude ori soția inculpatului - care au refuzat să dea declarații la instanța de fond etc), știut fiind faptul că o probă științifică nu poate fi înlăturată decât printr-o altă probă științifică.
În sfârșit, s-a menționat, în ce privește motivarea deciziei instanței de apel, că aceasta nu răspunde fiecărui motiv de apel printr-o analiză suficientă a acestora, ci doar reia motivări ale instanței de fond, tratând în termeni generali argumentele ce trebuiau aduse pentru menținerea hotărârii instanței de fond.
Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- la instanța de fond, inculpatul - cu acordul său și în prezența avocatului ales - a fost ascultat, negând săvârșirea faptei. De asemenea, au fost ascultate persoanele propuse prin actul de sesizare al instanței și de inculpat;
- în apel, cu acordul său, și în prezența avocatului ales, inculpatul a fost ascultat, declarându-se nevinovat pentru infracțiunea care face obiectul cauzei. La cererea acuzării, a fost ascultată, pe situația de fapt, martora M.M.C. în legătură cu apărările inculpatului (că acesta obișnuia să tundă victima și, respectiv, că obișnuia să bea apă cu aceeași cană cu care și victima bea apă de la fântână). De asemenea, acuzarea a depus înscrisuri referitoare la locul faptei și planșe foto;
- în recurs, cu acordul său și în prezența avocatului ales, inculpatul a fost ascultat, menținând aceeași poziție procesuală de negare a săvârșirii infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. De asemenea, prin apărător ales, a depus la dosar „concluzii scrise". Nici apărarea și nici acuzarea nu au propus probe noi în etapa recursului.
Examinând pe fond recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele motive:
a) asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (motivele de recurs fiind însă încadrate, cu ocazia dezbaterilor, în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.).
Pe de o parte, potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. În sinteză, acuzarea a susținut că achitarea inculpatului este consecința greșitei aplicări a dispozițiilor legale în materia coroborării și evaluării probelor, fiind invocată Decizia nr. 171/2001 a Curții Constituționale cu referire la dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Pe de altă parte, conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate. Acuzarea nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel. Motivarea acestui caz de casare sugerează o critică în sensul că instanțele ar fi evaluat ori coroborat greșit probele administrate.
Cazurile de casare invocate nu sunt incidente pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.], revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia [art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.].
Hotărârile atacate nu sunt contrare Deciziei nr. 171/2001 a Curții Constituționale ci, dimpotrivă, sunt în acord cu această decizie invocată de acuzare pentru susținerea cazului de casare.
Astfel, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Curtea Constituțională a constatat că în Adunarea Constituantă, în cadrul dezbaterilor pe articole a proiectului de Constituție și a Raportului Comisiei de redactare (publicate în M.Of. al României, Partea a II-a, nr. 35 din 13 noiembrie 1991 și, respectiv, nr. 36 din 14 noiembrie 1991) a fost discutată propunerea de amendament referitoare la completarea tezei finale a alin. (2) al art. 123 din Constituție cu sintagma "(...) și intimei lor convingeri". După dezbateri, Adunarea Constituantă a respins cu majoritate de voturi acest amendament, exprimându-și în acest fel, în mod expres, voința ca judecătorii să se supună "numai legii", iar nu și "intimei lor convingeri". Așa fiind, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul cărora "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor (...)", contravin dispozițiilor art. 123 alin. (2) din Constituție, dispoziții potrivit cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".
Revenind la cazurile de casare invocate de acuzare (art. 3859 pct. 172 și pct. 18 C. proc. pen.), în opinia acuzării sunt suficiente probe de natură să conducă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că inculpatul N.I. este persoana care a aplicat loviturile ce au cauzat moartea victimei M.I., aceste probe fiind următoarele:
1. comportamentul simulat al inculpatului relevat prin testarea poligraf;
2. starea conflictuală între familiile inculpatului și victimei generată de folosirea drumului de acces;
3. locul izolat în care s-a săvârșit fapta;
4. prezența zilnică a inculpatului în apropierea locuinței victimei, în scopul adăpării vitelor la fântâna din zona respectivă;
5. prezența inculpatului la conacul său, aflat în apropierea celui aparținând victimei, în zilele de 21-22 noiembrie 2006 când se afirmă că a intervenit moartea victimei;
6. declarațiile nesincere ale inculpatului cu referire la justificarea existenței sub unghii a microurmelor biologice;
7. existența sub unghiile inculpatului a microurmelor biologice.
Înalta Curte constată că tocmai respectarea dispoziției imperative a Deciziei nr. 171/2001 a Curții Constituționale a impus celor două instanțe soluția achitării inculpatului, aprecierea fiecărei probe fiind făcută nu conform intimei convingeri a judecătorului, ci potrivit legii.
Astfel, din această perspectivă, se constată că probele de la punctele 2-5 sunt circumstanțiale, indirecte și insuficiente pentru a răsturna prezumția de nevinovăție a inculpatului, așa cum legal au apreciat și instanțele de fond și de apel.
Probele indirecte nu furnizează informații care pot dovedi în mod direct vinovăția sau nevinovăția inculpatului, acestea putând conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu conținutul altor probe directe sau indirecte.
Rezultatele testului poligraf, fără a fi fost ignorate de către ambele instanțe, nu constituie probă în sensul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., ci - ca și celelalte împrejurări arătate de acuzare - pot constitui un indiciu care, însă, trebuie coroborat cu alte probe certe, chiar dacă nu obligatoriu directe, de natură să întemeieze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, o soluție de condamnare.
Nici explicațiile inculpatului - apreciate de acuzare ca nesincere - cu privire la existența sub unghiile sale a microurmelor biologice nu pot constitui o probă certă de vinovăție deoarece, pe de o parte, declarațiile inculpatului au valoare probatorie condiționată (pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză), iar pe de altă parte, în favoarea lui există prezumția de nevinovăție, răsturnarea acesteia urmând să fie făcută, potrivit art. 62 și art. 65 C. proc. pen. - în principal - prin probele strânse de acuzare, iar nu prin declarațiile acuzatului.
În sfârșit, existența sub unghiile inculpatului a microurmelor biologice nu este de natură a justifica - prin ea însăși și necoroborată cu alte probe certe, chiar dacă nu directe - concluzia răsturnării prezumției de nevinovăție a inculpatului.
În condițiile în care, pe de o parte, se presupune că moartea victimei a survenit în ziua de 21 noiembrie 2006, iar pe de altă parte, se susține că recoltarea microurmelor biologice de sub unghiile inculpatului a avut loc în ziua de 27 noiembrie 2006, nu se poate accepta acest mijloc de probă -singular - ca fiind suficient pentru condamnarea persoanei acuzate.
De asemenea, mecanismul de producere a leziunilor traumatice și procesul tanatogenerator, astfel cum sunt menționate în actele medico-legale, reținute și comentate în hotărârile ambelor instanțe, nu constituie - în lipsa unor probe convingătoare - argumente probatorii de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție a inculpatului.
b) asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., acuzarea susținând că instanța de prim control judiciar nu ar fi răspuns fiecărui motiv de apel, nu a făcut o analiză suficientă a acestora, ci doar a reluat motivări ale instanței de fond, tratând în termeni generali argumentele ce trebuiau aduse pentru menținerea hotărârii instanței de fond.
Potrivit art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege.
Examinând decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că aceasta este motivată în limite care să nu justifică incidența cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Cerințele cu privire la conținutul deciziei pronunțate în apel sunt prevăzute de art. 383 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea atacată fiind conformă acestora, instanța de prim control judiciar răspunzând la motivele de apel ale Ministerului Public.
În sfârșit, în ce privește critica acuzării referitoare la lipsa rolului activ al judecătorilor celor două instanțe (în sensul că, dacă au apreciat necesară identificarea și audierea unor martori, în virtutea rolului activ cerut de lege, aveau obligația să administreze probele respective) Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, faptele deduse judecății datează din anul 2006, iar pe de altă parte, administrarea unor probe noi în faza cercetării judecătorești nu este de natură - de cele mai multe ori, și mai ales în condițiile trecerii unui interval lung de timp de la data presupuselor fapte - să complinească strângerea probelor în cursul cercetărilor, imediat sau cât mai aproape de data presupusei săvârșiri a infracțiunii.
Față de cele arătate, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 214 din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul-inculpat N.I.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 25 RON pentru intimatul inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 05 iunie 2012.