Ședința publică de la 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la data de 11 iunie 2010, sub nr. 4216/40/2010, reclamanta R.G. a chemat în judecată pârâtele SC B.C.R. SA București, SC B.F.P. SRL București și SC S.C SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va da, să dispună: anularea contractului de cesiune nr. J 254/2009, încheiat de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL București și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute de drept și a contractului de cesiune nr. 49 din 05 august 2009 către SC S.C. SRL București; repunerea în situația anterioară și renegocierea contractului de credit nr. 897 din 03 octombrie 2007, pe care l-a încheiat cu B.C.R. Botoșani, în faza inițială; cu cheltuieli de judecată.
La data de 3 septembrie 2010, pârâta SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii, în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, prevăzută de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B.C.R. SA București, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
La data de 16 septembrie 2010, pârâta SC B.F.P. SRL București a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Botoșani, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a SC B.C.R. SA București, Sucursala Județeană Botoșani, și a SC B.C.R. SA București, Agenția S.L., și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă.
La data de 12 octombrie 2010, reclamanta R.G. a depus precizări la întâmpinări și completare la acțiunea introductivă de instanță, în sensul de a se constata că prevederea contractuală înscrisă la art. 10 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. 897 din 3 octombrie 2007, constituie clauză abuzivă, astfel cum este definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se dispune anularea art. 10 din condițiile generale de creditare - cesiunea de creanță, și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune ulterioare.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 28 octombrie 2010, Tribunalul Botoșani, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu privire la excepțiile invocate de pârâta SC B.F.P. SRL București, prin întâmpinare, a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pentru că aceasta este parte în contractul de credit, încât legitimitatea procesuală este fără dubii, și a respins excepția necompetenței teritoriale a tribunalului, în baza art. 10 alin. (1) - (4) C. proc. civ., câtă vreme contractul de credit a fost încheiat în Botoșani, unde se efectuează și plățile de rambursare a creditului.
Referitor la excepțiile invocate de B.C.R. SA București, respectiv, lipsa calității procesuale pasive a băncii, instanța a respins-o, pentru că banca este parte în contractul de credit; excepția prematurității - instanța a respins-o, având în vedere că nu se impune concilierea prealabilă pentru ambele petite invocate în cauză, nefiind vorba de plata unor sume de bani; instanța a respins excepția lipsei calității procesuale de folosință a Agenției S.L. Botoșani și a Sucursalei Botoșani ale B.C.R., ca lipsită de interes, pentru că aceste entități nu apar pe concept.
La termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția nulității cererii completatoare a cererii de chemare în judecată, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Prin sentința nr. 215, pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, Tribunalul Botoșani, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta R.G., în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R. SA București, SC B.F.P. S.R.L. București și SC S.C. SRL București, ca nefondată.
In motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:
In ce privește petitul principal al acțiunii, Tribunalul a avut în vedere, în primul rând, contextul de fapt al invocării caracterului abuziv al clauzei enunțate, respectiv, situația de trecere la scadență anticipată de către creditorul bancar B.C.R. S.A. a întregului credit restant, plus dobânzi aferente.
In continuare, pășind la a analiza dacă este dată ipoteza art. 79 din Legea nr. 296/2004, respectiv, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a apreciat că, în speță, nu există vreun dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor reclamantei, care să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între B.C.R. S.A. și SC B.F.P. S.R.L. București.
Fie și dacă se apreciază numai prin prisma condițiilor de restituire a întregii sume de către reclamantă, se poate observa că noii săi creditori, pe rând, au oferit condiții mai bune decât sancțiunea executării integrale, oferind debitoarei o eșalonare a datoriei acesteia. Iar aceste condiții de restituire nu trebuie privite prin prisma celor convenite prin contractul nr. 897/2007, care s-ar fi aplicat în contextul îndeplinirii obligației de plată a ratelor și care nu mai erau actuale la data cesiunii, tocmai din cauza neplății ratelor, din culpa exclusivă a reclamantei.
Câtă vreme nu se poate socoti un contract bancar ca un contract „intuitu personae", oricâtă fidelizare ar fi reușit banca în raport de clientul său, orice contract bancar poate evolua prin intermediul cesiunii de creanță, iar includerea în condițiile generale de creditare a unei asemenea posibilități nu are nici o legătură cu ceea ce s-a definit ca fiind „clauză abuzivă".
In continuare, cu referire la petitul al doilea al acțiunii, tribunalul a reținut că acesta apare ca nefondat; câtă vreme nu s-a dovedit că clauza care a permis cesiunea atacată ar fi de natură abuzivă, consecința nulității absolute extrasă de reclamantă dintr-o asemenea ipoteză nu se poate manifesta. Deci, nu există nulitatea absolută invocată pentru primul dintre actele de cesiune atacate, iar atare pretinsă nulitate absolută nu poate atinge nici contractul de cesiune subsecvent.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta R.G., la data de 18 martie 2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.
Prin decizia nr. 49, pronunțată la data de 03 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamanta R.G. împotriva sentinței nr. 215 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4216/40/2010, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B.C.R. SA București, SC B.F.P. S.R.L. București și SC S.C. S.R.L. București, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:
Reclamanta-apelantă a invocat premisa eronată, de altfel, a necesității acordului său pentru valabilitatea contractelor de cesiune de creanță; or notificarea debitorului cedat este necesară doar pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor, iar nu pentru valabilitatea cesiunii.
Instanța a reținut că, dreptul cesionarului ia naștere din momentul încheierii contractului de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar după data notificării cesiunii către debitor sau după acceptarea ei de către acesta, conform art. 1393 C. civ., ambele condiții (deși alternative) fiind îndeplinite în cauză, prin notificarea reclamantei-apelante și prin semnarea contractului de credit ce include clauza stipulată prin art. 10.
Instanța a apreciat că art. 10 din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.
Una din condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului. De remarcat este însă faptul că și în lipsa unei astfel de clauze contractuale exprese, cum este cea prevăzută prin art. 10, cesiunea de creanță tot ar fi fost posibilă, întrucât orice creanță poate fi obiect al unei cesiuni, conform art. 391 și următoarele C. civ., excepție făcând salariul și pensia de întreținere.
Ca urmare, nu se poate reține încălcarea unor dispoziții interne, respectiv, art. 79 din Legea nr. 296/2004, precum și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și nici a dispozițiilor din dreptul comunitar, respectiv, Directiva nr. 87/102/CEE a Consiliului Europei, modificată prin Directiva nr. 98/7/CE a Parlamentului European si a Consiliului.
Prevederile art. 2 alin. (3) din Directiva nr. 87/102/CEE, astfel cum a fost modificată, stabilesc că dispozițiile art. 1 a) și ale art. 4- 12 nu se aplică în cazul contractelor de credit sau contractelor prin care se promite acordarea unui credit, garantate prin ipotecă asupra unui bun imobil.
Or, în speță, creditul acordat reclamantei a fost garantat cu ipotecă asupra a două imobile, așa încât raporturile juridice dintre părți ce au generat litigiul de față, nu cad sub incidența Directivei susmenționate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta R.G., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțate, în sensul admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată.
In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă R.G. a invocat, în esență, următoarele motive:
1. Nejudecarea cererii sale de anulare a contractelor de cesiune.
In speță, judecătorii apelului au făcut o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce au avut în vedere atunci când au pronunțat soluția de respingere a apelului, dacă au analizat și cauzele de anulare a contractelor de cesiune, aspect ce reiese în principal din motivarea făcută.
Mai mult, fără a analiza clauzele acestor contracte, cu toate că prin contractele de cesiune întregul sold a fost declarat scadent anticipat, fără nici o eșalonare la plată, fapt ce o prejudiciază totalmente, judecătorii din apel au hotărât că „în speță, nu există vreun dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor reclamantei care să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între B.C.R. S.A și SC B.F.P. SRL București".
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune instanței de judecată obligația de a proceda la examinarea argumentelor, mijloacelor și elementelor de probă indicate de părți, în cadrul procesului, aprecierea pertinenței acestora și pronunțarea unei soluții motivate în fapt și în drept.
Întrucât, în cauză, deficiențele demonstrației juridice echivalează cu necercetarea motivelor de apel și, în consecință, cu nemotivarea hotărârii, în temeiul art. 312 și art. 315 C. proc. civ., solicită recurenta-reclamantă să se desființeze decizia atacată și să se trimită cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.
2. In subsidiar, solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea deciziei curții de apel, admiterea apelului și, în consecință, constatarea caracterului abuziv al art. 10 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar 897 din 03 octombrie 2007 pe care l-a încheiat cu B.C.& S.A. Totodată, să se dispună anularea contractelor de cesiune încheiate în baza respectivelor clauze între B.C.R. S.A. și SC B.F.P. SRL București, și apoi, între SC B.F.P. SRL București si SC S.C. SRL București.
Consideră recurenta că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. l93/2000, precum și cele ale art. 78 din Legea nr. 296/2004, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei incluse în art. 10 din Condițiile Generale de Creditare, întrucât, prin transformarea debitului de plată către B.C.R. S.A., pe care urma să-1 achite în rate, într-un sold scadent anticipat, fără nicio eșalonare la plată, se creează un dezechilibru semnificativ în dauna drepturilor și obligațiilor sale.
Se mai susține că această prevedere contractuală nu a fost negociată în mod direct cu reclamanta, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard.
Deși legea nu interzice de plano încheierea de contracte preformulate, totuși, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.
In concluzie, clauza stabilită în art. 10 creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (l) din Legea nr. 193/2000.
La data de 12 ianuarie 2012, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile formulate de recurentă în susținerea primului motiv de recurs invocat, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., vizează faptul că, în opinia sa, "judecătorii apelului au făcut o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce au avut în vedere atunci când au pronunțat soluția și dacă au analizat și cauzele de anulare a contractelor de cesiune".
Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.
Astfel, conform art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Insă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel.
Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările și susținerile părților în litigiu, cu referire specială la cauzele de anulare a celor două contracte de cesiune de creanță, în raport cu invocarea caracterului abuziv al clauzei stipulate prin art. 10 din Condițiile generale de creditare, anexa la contractul de credit nr. 897 din 3 octombrie 2007.
Astfel, instanța de apel a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe care se sprijină soluția dată cererii de apel, cele pentru care a reținut că art. 10 din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă și a apreciat, ca neîntemeiate, susținerile privind anularea contractelor de cesiune, răspunzând motivelor de apel care vizau fondul dreptului litigios, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența, și înlăturându-le în totalitate, ca fiind neîntemeiate.
Din cuprinsul deciziei recurate, este de observat că, instanța de apel, în argumentarea soluției date, a arătat faptul că "art. 10 din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv, iar una din condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Or, prin cesionarea creanței, se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului, iar cât privește cauzele de anulare a contractelor de cesiune, instanța de apel, amplu argumentat și detaliat, a răspuns inclusiv acestui capăt de cerere, reținând: "Reclamanta-apelantă a invocat premisa, eronată, de altfel, a necesității acordului său pentru valabilitatea contractelor de cesiune de creanță; or notificarea debitorului cedat este necesară doar pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor, iar nu pentru valabilitatea cesiunii".
In motivarea soluției de neprimire a acestei susțineri s-a arătat că "dreptul cesionarului ia naștere din momentul încheierii contractului de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar după data notificării cesiunii către debitor sau după acceptarea ei de către acesta, conform art. 1393 C. civ., ambele condiții (deși alternative) fiind îndeplinite în cauză prin notificarea reclamantei-apelante și prin semnarea contractului de credit ce include clauza stipulată prin art. 10".
Mai mult, Curtea de Apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită de cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu probele câștigate cauzei, aplicație obligatorie, ce conferă suport legal soluției pronunțate.
Așa fiind, decizia atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar și cu celelalte probe administrate, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta-reclamantă, s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.
Este util a sublinia că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia clin 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2008).
Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea reclamantei, soluționată prin hotărâre, a fost examinată în mod echitabil, fiindu-i, astfel, pe deplin respectat dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte găsește nefondat și ce-l de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de apel apreciind, în mod corect și judicios, legalitatea clauzei reglementate la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 897 din 3 octombrie 2007.
In acest sens, se constată că instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă în cauză, pe baza probelor administrate, și a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. proc. civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din Legea nr. 136/1995.
Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, întemeiată în drept pe prevederile art. 1373 C. civ., reclamanta R.G. a solicitat anularea contractului de cesiune nr. J 254/2009, încheiat de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL București și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute de drept și a contractului de cesiune nr. 49 din 05 august 2009 către SC S.C. SRL București; repunerea în situația anterioară și renegocierea contractului de credit nr. 897 din 03 octombrie 2007, pe care l-a încheiat cu B.CR Botoșani, în faza inițială.
La data de 12 octombrie 2010, reclamanta R.G. a depus la dosar precizare de acțiune, arătând că înțelege să completeze acțiunea și cu cererea de a se constata că prevederea contractuală din art. 10 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. 897 din 3 octombrie 2007, constituie clauză abuzivă, astfel cum este definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se dispune anularea art. 10 din condițiile generale de creditare - cesiunea de creanță și, pe cale de consecință,constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune ulterioare precizate.
Or, clauza înscrisă la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar nr. 897 din 03 octombrie 2007, potrivit cu care "Banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul contract", nu poate fi considerată, ab initio, ca fiind abuzivă, întrucât această clauză nu are ca obiect conținutul drepturilor și obligațiilor părților, ci este exterioară lor, și anume, privește posibilitatea asumată de către Bancă de a-și substitui unui terț drepturile și obligațiile sale, deci, nu poate fi vorba de incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, drepturile și obligațiile părților fiind reglementate la art. 7 din Condițiile Generale de Creditare - "Obligații și Drepturi".
Pe de altă parte, sancțiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu este nulitatea clauzei, ci posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei.
Prin urmare, constatarea ca abuzivă a clauzei nu ar conduce la nulitatea contractelor de cesiune succesivă, al căror regim este reglementat de art. 1393 C. civ., ale cărui dispoziții au fost respectate în cauză și nu ar fi avut aptitudinea de a atrage nulitatea contractelor de cesiune ulterioare, întrucât regimul lor juridic este reglementat de art. 1393 C. civ.
Totodată, este de observat că, în speță, este vorba despre un drept de consum, fiind supus analizei un contract de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, care, la art. 20, stipulează că: "Prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile ... Legii nr. 193/2000".
In accepțiunea art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și "prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
In definiția legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, și anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea exigențelor bunei-credințe, dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca ne fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv [art. 4 alin. (2)].
In ceea ce privește exigența bunei-credințe, este de precizat că buna-credință contractuală este prezumată de lege - art. 970 C. civ., având o aplicare generală.
Legea nr. 193/2000 introduce noțiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a acestora, pe întreaga durată a acestuia. Prin opoziție, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanță între elementele conținutul contractului, adică, alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanței justului contractual, fie că aceasta afectează însăși nașterea contractului, fie că privește executarea lui.
Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților se obiectivează în funcție de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual rezultă ex re din chiar stipularea unei astfel de clauze. Așa cum se precizează în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obținut de comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc, dat fiind faptul că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis meractorum est lucrum). Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.
În afară de o definiție legală a clauzei abuzive, legea ne oferă și elemente de identificare in concreto a acestor clauze, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste dispoziții contractuale pentru a fi considerate abuzive.
Astfel, clauzele care au fost negociate direct cu consumatorul nu pot fi considerate abuzive; este soluția ce se desprinde din interpretarea per a contraria a art. 4 alin. (1) din lege. Sarcina probei negocierii directe cu consumatorul revine comerciantului [art.4 alin. (3)], iar clauzele contractuale vor fi interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, și separat, de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de ansamblu a contractului.
In cauză, recurenta-reclamantă R.G. susține că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Lega nr. 193/2000 și ale art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 10 din Condițiile Generale de Creditare, întrucât, pe de o parte, prin transformarea debitului de plată către B.C.& într-un sold scadent anticipat se creează un dezechilibru semnificativ, iar, pe de altă parte, această prevedere contractuală nu ar fi fost negociată în mod direct cu recurenta.
Înalta Curte reține, însă, că, clauza invocată de către recurenta-reclamantă nu poate fi considerată abuzivă, întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârtilor în detrimentul consumatorului, în înțelesul legii, așa cum s-a arătat mai sus (dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea, însă, în detrimentul comerciantului - în speță, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București, prin anularea clauzei), iar, din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea- credință, dimpotrivă, consumatorul-recurenta-reclamantă - își invocă propria culpă, prin neîndeplinirea uneia dintre obligațiile sale, aceea de plată a ratelor la scadență.
Mai mult, clauza stipulată la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare trebuie interpretată coroborat cu prevederile art. 8, potrivit cu care "Nerespectarea de către împrumutat a oricăreia dintre obligațiile sale asumate prin prezentul contract și/sau contractele accesorii acestuia constituie caz de culpă". Or, în cazul de față, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București a notificat recurenta cu privire la debitul său neachitat, pentru prima dată la 29 iunie 2008, dată la care, până la cesionarea efectivă a creanței, 16 iunie 2009, avea pe deplin posibilitatea de a-și achita debitul restant.
Faptul că debitorul obligației, în speță, recurenta-reclamantă, a fost în incapacitate de plată, prin ea însăși nu justifică declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, prin cesionarea creanței schimbându-se doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile creditorului, cu atât mai mult cu cât, prin corespondența dintre părți, intimata-pârâtă a notificat recurentei, în repetate rânduri, că înregistrează debite și urmează a fi demarată procedura de executare silită împotriva acesteia.
In aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a clauzelor acestuia, toate, în condițiile unei obligații rezonabile a consumatorului, și nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.
Cât privește susținerea recurentei-reclamante, în sensul că această prevedere contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din Contractul de credit bancar, cu titlu de "clauze speciale", s-a stipulat: "Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime", astfel încât, față de conținutul acestei clauze, înalta Curte apreciază critica recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care presupune o reală negociere a acestuia și care exclude abuzul de drept al părții determinante în pretinsul raport de adeziune creat.
De altfel, instanța va observa că, la data încheierii contractului, recurenta-reclamantă a avut un consimțământ informat, dată fiind competența notorie a acesteia, care avea o pregătire economică superioară, deținând funcție de director economic, și care nu a solicitat informații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor din contract, pregătirea sa profesională fiind suficientă pentru o reprezentare reală și corectă a drepturilor și obligațiilor sale decurgând din contractul încheiat.
Astfel fiind, nu se poate constata vreo încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în aprecierea asupra clauzei înscrise la art. 10 din Condițiile generale, respectiv, această clauză nu poate fi considerată abuzivă, așa încât și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Față de cele de mai sus, constatându-se că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și că aceasta nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nefiind, astfel, incidente cazurile de modificare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă R.G. este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUME LE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă R.G. împotriva deciziei nr. 49 din 03 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.