R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul competent sa judece recursul în interesul legii
Decizia nr. 5/2012 Dosar nr. 4/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 251 din 13/04/2012
Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Ionel Barbă - preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă
Cristina Luzescu - judecător la Secţia I civilă
Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă
Dănuţ Cornoiu - judecător la Secţia I civilă
Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor
Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă
Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor
Elena Cârcei - judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor
Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Magdalena Frumuşelu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - judecător la Secţia penală
Ionuţ Matei - judecător la Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 4/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 330 6 alin. 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 şi prin Legea nr. 71/2011, raportate la dispoziţiile art. 27 2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare, lipsind judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi să susţină recursul în interesul legii, doamna judecător Simona Bacşin, preşedintele Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Oana-Cristina Stan, din cadrul Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, prin care să se stabilească faptul că dispoziţiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.
Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:
1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară
Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi s-a arătat că în practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar cu privire la:
1. interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite;
2. calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor astfel de cereri.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite
3.1.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe, învestite cu o cerere de întoarcere a executării în condiţiile prevăzute de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, au considerat că este competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite instanţa care a soluţionat în fond litigiul în care au fost pronunţate hotărârile a căror desfiinţare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1-19 din Codul de procedură civilă sau desemnată printr-o lege specială, în raport cu natura juridică a litigiului şi, respectiv, cu elementele acţiunii civile (obiect, părţi, cauză).
S-a considerat că o asemenea interpretare are la bază considerente de ordin raţional şi, raportat la art. 404 2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este de neconceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluţionarea unor cereri ce au o natură identică.
3.1.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere doar criteriul valoric al obiectului litigiului.
În argumentare s-a arătat faptul că, în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate exercita dreptul la acţiune pentru întoarcerea executării silite pe calea unei cereri separate care se adresează instanţei judecătoreşti "competente potrivit legii".
S-a susţinut că, avându-se în vedere caracterul echivoc al sintagmei "instanţa judecătorească competentă potrivit legii" şi posibilitatea interpretării diferite a acesteia, se impun referinţe privitoare la conceptele de "drept subiectiv civil", "acţiune" şi "drept la acţiune", pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite.
Ca atare, s-a susţinut că identificarea şi cunoaşterea exactă a conceptelor sus-evocate conduc la concluzia că este exclusă ipoteza ca legiuitorul să fi avut în vedere instanţa de executare prevăzută de art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Din această perspectivă, unele instanţe au reţinut că, întrucât dispoziţiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu indică expres competenţa instanţei de executare precum în cazul contestaţiei la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare şi altei situaţii, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea, şi, ca atare, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa judecătoriei şi tribunalului în funcţie de criteriul valoric al obiectului cererii de chemare în judecată.
În argumentarea punctului de vedere, pornind de la raportul dintre legea generală şi legea specială, potrivit principiului generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, s-a ajuns la interpretarea restrictivă fundamentată pe argumentul că "excepţia este de strictă interpretare şi aplicare", ce permite astfel a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situaţie de excepţie intervine dreptul comun.
Ca atare, s-a reţinut că, întrucât normele care reglementează competenţa materială a instanţei de executare sunt norme cu caracter special, acestea sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de a fi aplicate prin analogie.
În aceeaşi opinie s-a mai reţinut că întoarcerea executării silite nu face parte din "categoria oricăror alte incidente" apărute în cursul executării silite pentru a se putea stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de executare, dat fiind faptul că această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Un alt argument în susţinerea celei de-a doua opinii vizează faptul că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu poate avea relevanţă pentru determinarea instanţei competente prevăzute la art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât în faza execuţională se naşte un nou raport juridic în care părţile au o altă calitate, de creditor şi debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării silite îl constituie desfiinţarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea.
3.1.3. În cea de-a treia orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria ca instanţă de executare.
În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 404 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Regula rezultă din art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanţei de casare ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.
Dacă partea nu a avut diligenţa de a valorifica posibilitatea procesuală mai sus enunţată, iar instanţa care a desfiinţat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanţa care rejudecă fondul va putea dispune această măsură în conformitate cu art. 404 2 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Dacă nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptăţit va putea cere "instanţei competente potrivit legii" să dispună restabilirea situaţiei anterioare, astfel cum prevede art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
S-a reţinut că la determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de întoarcere a executării trebuie evidenţiat faptul că dispoziţiile art. 404 1 alin. 1, art. 404 2 şi art. 404 3 din Codul de procedură civilă, ce reglementează întoarcerea executării silite, sunt cuprinse în cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. I "Dispoziţii generale", secţiunea a VI1-a "Întoarcerea executării" din Codul de procedură civilă.
În această opinie s-a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 404 1 alin. 1 şi art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele concluzii:
a) cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului;
b) dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită şi contestaţia la executare;
c) stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării ce reprezintă o contestaţie specială la executare.
Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut executarea, competenţa de soluţionare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparţine aceleiaşi instanţe - judecătoriei, ca instanţă de executare.
3.2. În ceea ce priveşte calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă
3.2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au considerat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite, în condiţiile prevăzute de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, sunt supuse aceloraşi căi de atac prevăzute pentru hotărârile ce soluţionează fondul cauzei, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secţiune separată de contestaţia la executare şi nu cuprinde dispoziţii de trimitere la această din urmă instituţie, care are prevederi exprese privind competenţa şi căile de atac.
Drept urmare, s-a susţinut că nici în privinţa căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestaţiei la executare, în condiţiile în care aceste dispoziţii procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, astfel că sunt incidente prevederile de drept comun conţinute de art. 282 şi 2821 din Codul de procedură civilă.
3.2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, alte instanţe au apreciat că, stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o contestaţie specială la executare.
Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de această normă.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.
Astfel, procurorul general a susţinut că, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, respectând principiul simetriei, tot acesteia îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării, prin care se poate restabili situaţia anterioară executării, aceeaşi instanţă fiind competentă să soluţioneze şi contestaţia la executare, în lumina dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În baza principiului simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări (înţeleasă ca o a doua executare în sens invers) nu se poate obţine decât tot prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de efectuare a procedurii de urmărire silită.
Deoarece întoarcerea executării reprezintă o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale, derivând din desfiinţarea titlului executoriu, iar legea în materia executării instituie competenţa judecătoriilor de a soluţiona astfel de litigii, rezultă că nici criteriul valoric şi nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu pot fi valorificate pentru determinarea competenţei materiale.
Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă prevăzute în mod expres în alte acte normative [art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare].
Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că instanţa de executare este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv tribunalul sau curtea de apel, după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, s-a reţinut că întreaga reglementare a executării silite, precum şi a cererilor ce vizează această instituţie juridică stabileşte atribuţii şi competenţe doar pe seama judecătoriilor, ca instanţe de executare, iar excepţiile de la această regulă sunt prevăzute în mod expres.
În acord cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care stipulează că "hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. 2", calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul prevederilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este, în opinia procurorului general, numai recursul.
S-a mai arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este unul absolut, fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească, în sensul restrâns al cuvântului existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.
Totodată, s-a învederat că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrând dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, acordă şi posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în recursul în interesul legii pe care l-a promovat, deşi particularitatea lui vizează soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite, atunci când titlul executoriu iniţial era o hotărâre judecătorească pronunţată de un complet specializat de dreptul muncii şi asigurări sociale.
5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii
Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit conform art. 330 6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Având în vedere că jurisprudenţa neunitară a fost generată de modalitatea de interpretare diferită a dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ce constituie obiect al recursurilor în interesul legii, urmează a fi supuse examinării următoarele aspecte: 1. reglementarea legală (sediul materiei) a instituţiei întoarcerii executării; 2. fundamentul juridic al acestei instituţii; 3. natura, caracterul, dinamica, mijloacele juridice şi modalităţile de realizare a întoarcerii executării; 4. incidenţa principiului simetriei raportat la competenţa materială a instanţelor, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei la executare; 5. calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării (prin raportare la natura juridică a întoarcerii executării = "contestaţie specială la executare"); 6. dreptul la un "recurs efectiv" prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, art. 304 1 din Codul de procedură civilă şi art. 13 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
I. Instituţia întoarcerii executării este reglementată în Codul de procedură civilă, cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. I "Dispoziţii generale", secţiunea a VI1-a" "Întoarcerea executării", ce constituie deci sediul materiei.
Este de observat că prin art. 379 1 din Codul de procedură civilă se prevede expres şi imperativ că "în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 404 1 - 404 3 sunt aplicabile".
Ca atare, din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituţii juridice, ce reprezintă de fapt o situaţie "simetric inversă executării săvârşite", să îi fie incidente reglementările statuate în privinţa contestaţiei la executare.
Că este aşa rezultă chiar din dispoziţiile art. 404 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă: "În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia."
Pentru a se realiza însă "întoarcerea executării" trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a titlului sau a executării silite, restabilirea situaţiei anterioare executării.
2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare.
Ca atare, în ambele situaţii, cererea debitorului are caracter accesoriu faţă de cererea principală de desfiinţare a titlului sau a executării.
3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desfiinţarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desfiinţarea titlului sau a executării.
4. Dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare printr-o hotărâre (art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă).
5. Dacă instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare, această măsură se va putea dispune de instanţa care judecă fondul.
6. În toate aceste situaţii, când nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea solicita "instanţei judecătoreşti competente potrivit legii", dacă nu se prevede altfel.
Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desfiinţarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăşi.
Din situaţiile expuse rezultă că "întoarcerea executării" va putea fi realizată doar dacă s-a desfiinţat însuşi titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăşi, nu însă şi atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Ipoteza prevăzută de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei "instanţă competentă potrivit legii".
Textul de lege, art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este cuprins în cartea a V-a, secţiunea a VI1-a introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005.
Textul art. 404 2 din Codul de procedură civilă, în întregul lui, reglementează competenţa instanţei cu privire la soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite şi modalitatea de sesizare a acesteia.
Nota comună a dispoziţiilor alin. 1 şi 2 ale art. 404 2 din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar.
Textul alin. 3 al art. 404 2 din Codul de procedură civilă vizează însă o situaţie aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin. 1 şi 2 ale art. 404 2 din Codul de procedură civilă.
Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a "Despre executarea silită", secţiunea a VI1-a "Întoarcerea executării", se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară - "de executare silită în sens invers" determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz, şi anume instanţa de executare - judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Din perspectiva celor expuse şi din coroborarea prevederilor art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu reglementarea sus-arătată din cuprinsul art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, următoarele aspecte ce caracterizează instituţia întoarcerii executării sunt esenţiale în interpretarea textului de lege:
a) Întoarcerea executării este în fapt o reluare a "drumului executării", însă în sens invers = restabilirea situaţiei anterioare executării săvârşite.
b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ţine în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.
c) Întoarcerea executării îşi are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de "contestaţie specială la executare" derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată.
d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, impune aplicarea procedurii de soluţionare prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o "contestaţie specială la executare".
e) Caracterul de contestaţie specială la executare atrage incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile contestaţiei la executare, inclusiv a celor ce vizează competenţa materială a instanţei.
Pe cale de consecinţă, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări - înţeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.
f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca "o contestaţie specială la executare", sunt de amintit şi dispoziţiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: "Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea...".
Or, în condiţiile în care judecătoria, ca instanţă de executare, este competentă să soluţioneze contestaţia, atât împotriva executării, cât şi a titlului executoriu, aceeaşi competenţă aparţine aceleiaşi instanţe, judecătoria, atunci când se pune problema restabilirii situaţiei anterioare executării (întoarcerea executării), ca urmare a anulării executării şi, respectiv, a desfiinţării titlului executoriu în baza căruia a fost efectuată executarea silită.
g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de "reluare a drumului executării", o "contestaţie specială la executare" şi, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desfiinţarea titlului executoriu şi cum în materia executării silite (a contestaţiei la executare) este instituită competenţa materială în favoarea judecătoriei (art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecinţă, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu.
Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de executare este instanţa ce a soluţionat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
O altă excepţie este cea derivată din dispoziţiile art. 45 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art. 38 din actul normativ sus-menţionat, sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării - cartea a V-a - "Despre executarea silită", secţiunea a VI1-a "Întoarcerea executării" -, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de "contestaţie specială la executare" care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând, astfel, nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, "instanţa judecătorească competentă potrivit legii", în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate, este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
II. În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, şi anume:
- cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispoziţiile legale aplicabile, atât cu privire la instanţa competentă, cât şi cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare, îi sunt aplicabile;
- s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluţionare, cât şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o "contestaţie specială la executare";
- dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: "Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. 2.";
- dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă prevăd că: "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.";
- art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situaţiile de excepţie susevocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Este de reţinut că, de altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 22 iunie 2006; Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 15 august 2007; Decizia nr. 1.066 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 8 decembrie 2007; Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008; Decizia nr. 627 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 30 iunie 2009; Decizia nr. 295 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 9 mai 2011; Decizia nr. 441 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011; Decizia nr. 719 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudenţa sa constantă că "accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii deosebite."
Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art. 21 din Constituţia României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.
În această concluzie, Curtea aminteşte că reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv, la o instanţă naţională.
Instanţa de contencios constituţional a mai statuat, prin deciziile sus-menţionate, că "nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece exercitarea acestui drept nu este îngrădită, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului, de a beneficia în cadrul procesului de toate mijloacele de apărare şi garanţiile prevăzute de lege."
De altfel, potrivit art. 304 1 din Codul de procedură civilă, "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele."
Astfel fiind, prin prisma garanţiilor efective confirmate de art. 304 1 din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite şi nici afectate accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie).
Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă conferă instanţei, prin prisma art. 304 1 din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situaţiei de fapt (raportat la obiectul dedus judecăţii - întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare) ce vizează temeinicia chiar şi cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.
În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii şi al temeiniciei soluţiei.
Cu privire la dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenţie, se impun câteva precizări desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dispoziţiile legale sus-evocate impun statelor contractante o obligaţie pozitivă, ce are ca obiect tocmai reglementarea în cadrul legislaţiei interne a unui asemenea "recurs" care să permită înlăturarea eventualelor încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei, ca reparaţie subsecventă, indiferent de autorul acesteia, şi anume:
- că absenţa unui asemenea "recurs" în dreptul intern constituie, în concepţia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor Convenţiei;
- că "eficacitatea recursului" nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, "ceea ce interesează pe temeiul art. 13 din Convenţie este însăşi existenţa lui" (Cauza Rotaru împotriva României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut şi în alte cauze că: "Exigenţele art. 13, ca şi cele ale oricărei alte dispoziţii din Convenţie au în vedere întotdeauna o garanţie efectivă, şi nu un simplu act de voinţă sau un aranjament practic";
- că principiul preeminenţei dreptului, ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, se impune a fi observat şi în privinţa examinării "eficacităţii" recursului analizat;
- că recursul reglementat de art. 13 trebuie să fie efectiv atât în "teorie, cât şi în practică", în special în sensul că exerciţiul său nu trebuie să fie obstrucţionat, în mod nejustificat, prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului;
- că în măsura în care legislaţia naţională reglementează mai multe recursuri (căi de atac), în sensul art. 13 din Convenţie, şi niciunul dintre ele, luate separat, nu îndeplineşte exigenţele acestui text, dar, dacă prin luarea în considerare a ansamblului acestor recursuri, cerinţele textului sunt îndeplinite, se poate admite că persoana interesată dispune de un "recurs efectiv" în sensul Convenţiei.
Or, din perspectiva celor expuse, recursul, cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în materia executării silite, din care fac parte şi cererile privind întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare, apare şi este de fapt, prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 şi art. 304 1 din Codul de procedură civilă, "un recurs efectiv", fiind astfel întrunite exigenţele art. 13 din Convenţie.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.
1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
2. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.
Obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Stan