Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5. Judecarea cererii de revizuire de către aceiași judecători care au judecat cauza în apel.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5. Judecarea cererii de revizuire de către aceiași judecători care au judecat cauza în apel

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- revizuire

C.pr.civ. art. 322 pct. 5

Din perspectiva dreptului intern, situaţia în care un judecător care a soluţionat apelul este sesizat ulterior cu judecata unei cereri de revizuire nu se încadrează în prevederile art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

Nu se pune problema ca, soluţionând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care au judecat fondul să se afle într-o atare situaţie, aceasta, deoarece revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai aducerea la cunoștinţa instanţei a unei împrejurări de care nu a avut știinţă la data soluţionării cauzei.

Pentru a putea face admisibilă cererea de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data soluţionării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către revizuientă dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa și să fie determinant pentru soluţia în cauză.

Dat fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă - fără a putea repune în discuţie proba cu expertiză ori reaprecia înscrisurile preexistente la dosar, deci fără a fi pusă în situaţia de a-și recunoaște vreo eroare de judecată - instanţa sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se limiteze, potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza admisibilităţii cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori sunt impuse și instanţei care soluţionează apelul declarat împotriva sentinţei prin care se judecă cererea de revizuire, bineînţeles cu respectarea limitelor devoluţiunii, conform art.295 Cod procedură civilă.

În verificarea înscrisurilor nou-înfăţișate pe care se întemeiază cererea de revizuire nu se poate susţine că instanţa ar fi ţinută de vreo prejudecată sau idee preconcepută, pentru a se putea considera că îi lipsește imparţialitatea cerută de art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca garanţie a unui proces echitabil.

Cum nu se poate reţine, din acest punct de vedere, vreo neconcordanţă între reglementarea din Codul de procedură civilă și art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se pune nici problema priorităţii Convenţiei reclamată de recurentă în temeiul art.11 alin.2 din Constituţia României.

Prin urmare, faptul că la judecata apelului declarat împotriva sentinţei de respingere a cererii de revizuire ar fi participat aceiași judecători care au soluţionat apelul împotriva sentinţei date asupra cererii de decădere din drepturile conferite de marcă nu reprezintă motiv de casare a deciziei, conform art.304 pct.1 Cod procedură civilă.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2683 din 30 aprilie 2010.

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2007, revizuienta S.C. Vinexport Trade Mark S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu intimaţii S.C. Vinexport S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci – O.S.I.M. să dispună în temeiul art.322 pct.5 C.pr.civ., revizuirea sentinţei civile nr.405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului București, Secţia a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care revizuienta a fost decăzută din drepturile conferite de înregistrarea mărcii „VINEXPORT” pentru nefolosire, conform art. 45 din Legea nr. 84/1998; totodată, a solicitat și suspendarea executării acestei sentinţe până la soluţionarea cererii de revizuire.

Revizuienta a susţinut, în esenţă, că a descoperit după darea hotărârii o serie de înscrisuri care dovedesc că marca a fost folosită după înregistrare; aceste înscrisuri s-au aflat în păstrarea unei alte societăţi comerciale, care i-a cedat marca și care, intrând în lichidare, și-a schimbat sediul și nu mai putut fi contactată.

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 29 ianuarie 2008, tribunalul a respins cererea de revizuire ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Actele invocate de către revizuienta nu se încadrează în prevederile art.322 pct.5 C.pr.civ., în sensul de a nu fi fost folosite de instanţa care a judecat cererea de decădere din dreptul la marcă, pentru că nu au putut fi înfăţișate acesteia dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii și de a fi determinante, având o importanţă deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Revizuienta nu a făcut dovada susţinerilor sale privind imposibilitatea obiectivă de a produce aceste acte, în absenţa cunoașterii noului sediu a S.C. Vinexport Trade Mark Company LTD care deţinea aceste acte și se afla în lichidare judiciară, fără a-și înscrie noul sediu.

Singurul act menit să ateste această împrejurare este un înscris intitulat proces-verbal, din 3 martie 2007, prin care reprezentantul S.C. Vinexport Trade Mark Company LTD confirmă prin propria semnătură cele învederate de către revizuientă și pune la dispoziţia acesteia un număr de 337 documente și un număr de 20 fotografii ale mostrelor, din care rezultă folosirea mărcii în perioada 2000-9 iunie 2004, data cesiunii mărcii.

Înscrisurile nu îndeplinesc nici condiţia de a fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în speţă neavând relevanţă perioada supusă examinării de către reclamantă, după cum s-a stabilit irevocabil prin hotărârea pronunţată în cauza de decădere și cum rezultă din art. 45 lit. a din Legea nr. 84/1998, perioada de referinţă fiind de 5 ani de la data înregistrării mărcii, respectiv 23 iulie 1998 – 23 iulie 2003.

Prin decizia nr.28A din 5 februarie 2009 Curtea de Apel București, Secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientă împotriva sentinţei, cât și cererea intimatei S.C. Vinexport S.A. de amendare a apelantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a constatat și reţinut următoarele:

În ce privește motivul de ordin procedural, susţinut de apelantă la pct. 1, constând în nesoluţionarea de către prima instanţă a cererii de suspendare a executării hotărârii împotriva căreia s-a declarat calea de atac a revizuirii, din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008 rezultă că revizuienta și-a exprimat poziţia cu privire la cererea de suspendare, arătând că nu înţelege să o mai susţină.

În raport de această poziţie procesuală, instanţa a procedat la judecarea cererii de revizuire, fără a mai cerceta îndeplinirea celorlalte condiţii pe care legea le impune prin art. 325 Cod procedură civilă, respectiv plata unei cauţiuni.

În absenţa unei hotărâri asupra cererii de suspendare, curtea nu are a verifica legalitatea hotărârii asupra fondului, demersul procesual fiind la acest moment epuizat, cu atât mai mult cu cât în apel nu s-a formulat o cerere similară, de suspendare a executării.

În ce privește criticile aduse sentinţei în privinţa modului de soluţionare a revizuirii înseși, curtea reţine că în speţă nu sunt întrunite condiţiile art.322 pct. 5 Cod procedură civilă, conform căruia revizuirea unei hotărâri rămase definitive se poate cere dacă după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţișate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Condiţiile impuse prin aceste dispoziţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea oricăreia conducând la respingerea cererii de revizuire care, potrivit art. 326 alin.(3) C.pr.civ., este analizată în cadrul dezbaterilor exclusiv sub aspectul admisibilităţii.

Prima instanţă a cercetat cererea de revizuire, contrar susţinerilor apelantei revizuiente, din perspectiva îndeplinirii tuturor condiţiilor, deși acest lucru nu era necesar potrivit normei de drept invocate.

Astfel, nu este necesară efectuarea unei analize similare cu cea efectuată de prima instanţă, câtă vreme, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, se constată că nu este îndeplinită în cauză cerinţa ca înscrisurile doveditoare, descoperite după data hotărârii să fi fost reţinute de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfăţișate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Excluzând din cadrul analizei cea dintâi teză, a reţinerii înscrisurilor de partea potrivnică, se impune a se verifica în ce măsură situaţia de fapt prezentată de către revizuientă, potrivit căreia înscrisurile se aflau în posesia societăţii care i-a cedat marca, S.C. Vinexport Trading Company LTD, societate care și-a schimbat sediul, fără a efectua publicitatea impusă de regulile comerciale în materie și fără a o anunţa pe revizuientă, care s-a văzut astfel în imposibilitate de a furniza pe parcursul procesului acte doveditoare ale utilizării mărcii, în raport de care să fie respinsă acţiunea în decădere, reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Curtea nu exclude de plano includerea acestei situaţii în categoria acelor împrejurări mai presus de voinţa părţilor, sintagmă care, deși nedefinită prin dispoziţii ale legii, se impune a fi interpretată în cadrul analizei efectuate de prima instanţă, potrivit dovezilor prezentate de revizuientă.

Cererea de chemare în judecată în calitate de pârâtă, în cadrul acţiunii în decădere a fost înregistrată la data de 11 februarie 2005.

Prin întâmpinarea formulată în cadrul dosarului de fond la data de 9 martie 2005, pârâta, revizuientă în cauza de faţă, a invocat existenţa contractului de cesiune a mărcii și faptul utilizării mărcii de către S.C. Vinexport Trading Company LTD, anterior cesiunii, depunând în dovedirea acestor susţineri și o serie de facturi prin care aceasta a livrat produse alcoolice - vinuri, către diferite societăţi comerciale, invocând în acest sens adresa primită din partea acestei societăţi la data de 23 februarie 2005 .

Această adresă conţine date privitoare la starea societăţii - aflată în lichidare, adresa (cea sub care a figurat societatea) și adresa de e-mail la care această societate ar fi putut fi contactată.

În raport de acest act, este nejustificată cererea revizuientei de a fi avută în vedere, ca împrejurare mai presus de voinţa ei, necunoașterea noului sediu al acestei societăţi despre care avea cunoștinţă că se află în lichidare din chiar momentul chemării sale în judecată.

Faţă de această împrejurare și faţă de conţinutul însuși al adresei la care s-a făcut referire anterior, rezultă că SC Vinexport Trading Company LTD, prin lichidatorul acesteia, S.C. Geocon Consult - societate înregistrată în mod legal și care, așa fiind, putea fi oricând contactată pe parcursul procesului - își arăta disponibilitatea de a-i elibera copii de pe un număr mai mare de facturi, pentru a face dovezile necesare în procesul de decădere.

Cu alte cuvinte, nici intrarea în lichidare a societăţii cedente, fapt cunoscut revizuientei, și nici schimbarea sediului acesteia, fapt care, deși real, nu era de natură să împiedice comunicarea dintre cele două societăţi, fie direct, la adresa de e-mail, ce apare înscrisă în josul paginii și care se prezumă a nu se fi schimbat, fie indirect, prin lichidator, persoană în privinţa căreia nu se poate susţine aceeași teză, nu pot fi considerate, în sensul dispoziţiilor legale, împrejurări mai presus de voinţa părţii și care să o fi împiedicat pe aceasta să obţină înscrisurile pe baza cărora solicită revizuirea hotărârii.

Pe de altă parte, curtea mai reţine și faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, pârâta nu a invocat niciodată împrejurarea că s-ar afla în imposibilitate de a mai depune alte acte decât cele pe care a înţeles să le prezinte în justificarea poziţiei sale procesuale, imposibilitate pe care o menţionează numai cu ocazia formulării cererii de revizuire, aspect care devine relevant în raport de actul la care s-a făcut anterior referire și care a fost depus la dosar odată cu întâmpinarea la cererea de chemare în judecată.

Susţinerile formulate în apel, legate de respingerea cererii de efectuare a unei expertize pe temeiul căreia ar fi avut posibilitatea să dovedească utilizarea efectivă a mărcii, atât de către ea, cât și de către cedentă, sunt în mod evident circumscrise unei teze probatorii care a fost dezvoltată numai în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, nu se poate considera că împrejurarea învederată în susţinerea cererii de revizuire ar fi fost una obiectivă, mai presus de voinţa sa, de natură să o împiedice de a folosi înscrisuri considerate ca fiind determinante în soluţionarea pe fond a cauzei.

În aceste condiţii, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate a acestei căi de atac, anume aceea ca înscrisurile să nu fi putut fi înfăţișate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Odată constatată ca nefiind îndeplinită această condiţie, restul argumentelor pe baza cărora prima instanţă a respins cererea de revizuire nu mai prezintă importanţă și nu se mai impuneau a fi analizate, deoarece toate condiţiile trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

În ce privește cererea formulată de intimată, de amendare a apelantei pentru exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, curtea de apel a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că revizuirea unei hotărâri reprezintă o cale egală de atac, iar respingerea acesteia este urmarea unei interpretări asupra căreia numai instanţa era chemată să se pronunţe, neexistând premisa prevăzută de art. 108 alin.1 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, ca cererea să fie vădit netemeinică.

În ce privește cererea de amendare pe temeiul art. 108 alin.1 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, măsura amendării apelantei pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de recuzare, aceasta putea fi dispusă de completul care a soluţionat cererea de recuzare, aplicarea sancţiunii de către completul recuzat putând căpăta, în percepţia părţii, o semnificaţie negativă, din perspectiva obiectivităţii acestuia, în absenţa unei norme clare, previzibile, care să reglementeze aplicarea acestei sancţiuni, aspecte faţă de care cererea va fi respinsă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:

1.Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art.304 pct.l C.pr.civ.)

Apelul declarat în cauză a fost soluţionat de doi judecători incompatibili - respectiv doamnele magistrat A.L.C. și E.V.T. - aceiași care au pronunţat în cauză decizia civilă nr.37A din 6 martie 2006 a Curţii de Apel București Secţia a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, prin care s-a menţinut sentinţa a cărei revizuire se cere.

Conform art.27 pct.7 C.pr.civ. judecătorul poate fi recuzat dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă.

Conform art.6 parag. 1 C.E.D.O., orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă imparţială.

Condiţia de imparţialitate nu este îndeplinită în cauză, fiind greu de crezut că unul și același magistrat va pronunţa o hotărâre contrară celei dintâi, admiţând practic că a greșit anterior.

Potrivit jurisprudenţei europene, imparţialitatea se definește ca absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. Revine statelor contractante obligaţia de a-și organiza sistemul judiciar în așa fel încât acesta să răspundă exigenţelor art.6 paragr. 1, în rândul cărora un loc eminent îl ocupă netăgăduit asigurarea imparţialităţii instanţelor care îl compun. O interpretare restrictivă a dispoziţiilor art.6 paragr. 1, în special cu privire la respectarea principiului fundamental al imparţialităţii judecătorului, nu ar fi conformă cu obiectul și scopul acestor prevederi, dat fiind locul primordial pe care-l ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică, în sensul Convenţiei (a se vedea, Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol.I, Ed.All Beck București 2005, p.493-494).

Reglementările art.6 parag. 1 CEDO au prioritate.

Conform art.11 alin.2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În cauză, doamnele judecător și-au mai exprimat opinia asupra pricinii, prin aceea că au reţinut că nu s-a făcut dovada folosirii efective și serioase a mărcii Vinexport și au respins pârâtei proba cu expertiză de specialitate prin care să dovedească utilizarea mărcii.

În prezentul dosar, aceeași judecători sunt chemaţi să își recunoască propria eroare de judecată atunci când au pronunţat decăderea pârâtei din drepturile asupra mărcii „Vinexport", prin depunerea unui vast material probator, din care rezultă că această marcă a fost folosită în mod serios, material care i-a fost inaccesibil în primul proces.

Aceste acte provin de la cedenta mărcii „Vinexport”, S.C. Vinexport Trading Company S.R.L., o terţă societate aflată în lichidare la momentul judecării pricinii.

Deși revizuienta formulat cerere de recuzare a celor două judecătoare, această cerere a fost respinsă în mod nejustificat.

2.Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ.)

În mod nelegal curtea de apel a reţinut că instanţa de fond nu trebuia să se pronunţe asupra capătului de cerere privind suspendarea sentinţei irevocabile de decădere, deoarece, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008, revizuienta și-a exprimat poziţia cu privire la cererea de suspendare, arătând că nu înţelege să o mai susţină.

Conform art.129 al.6 C.pr.civ. judecătorii au obligaţia de a se pronunţa asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

În mod eronat instanţa reţine că revizuienta ar fi renunţat să mai susţină această cerere. O asemenea afirmaţie a fost făcută doar de apărătorul revizuientei.

Este de principiu că renunţarea la judecată nu se poate face decât de către reclamant personal și că apărătorul nu poate renunţa la judecată decât dacă are un mandat special, aceasta deoarece renunţarea la judecată este un act de dispoziţie cu efecte defavorabile reclamantului (a se vedea Trib.Suprem, s.civ., dec.nr.2080/27.12.1978, în Repertoriu III, nr.105, p.297).

Nu există în cauză un mandat special în baza căruia apărătorul revizuientei să fi putut renunţa în mod legal la vreunul din capetele acţiunii.

Afirmaţia acestuia că înţelege să nu mai susţină cererea de suspendare nu înlătură obligaţia instanţei de a o analiza și de a se pronunţa asupra unei cereri cu care a fost investită.

3.Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ.)

Acţiunea de decădere a fost intentată la data de 10 februarie 2005, invocându-se neutilizarea mărcii pe o perioadă de 5 ani, faţă de pârâta S.C. Putna S.A. (actuala S.C. Vinexport Trade Mark S.A.), care însă abia dobândise marca în iulie 2004 și care până în momentul intentării acţiunii a efectuat multiple acte premergătoare utilizării mărcii precum și acte de folosinţă efectivă - comercializare, dar într-o măsură considerată insuficientă de către instanţe pentru conturarea unei concluzii ferme în acest sens motiv pentru care s-a dispus decăderea.

Practic, utilizarea principală a mărcii în perioada reclamată 1994-2004 s-a făcut de către o altă societate, S.C. Vinexport Trading Company LTD. care nu a fost chemată în judecată și cu care imediat după declanșarea litigiului nu s-a mai putut lua legătura.

Actele, înscrisurile, care demonstrau utilizarea amplă a mărcii Vinexport de către această societate s-au aflat pe parcursul litigiului în posesia acestei societăţi, la un sediu necunoscut, unde se mutase ca urmare a lichidării judiciare voluntare și lipsei de fonduri bănești, fiind inaccesibilă societăţii pârâte.

S.C. Putna S.A. avea cunoștinţă de sediul S.C. Vinexport Trading Company LTD ca fiind poziţionat în București, sectorul 1, de unde i s-a și expediat adresa 23 din 23 februarie 2005, prin care SC Vinexport Trading Company își manifesta disponibilitatea de a elibera copii de pe facturi privind comercializarea mărcii.

În mod eronat curtea de apel reţine că din conţinutul acestei adrese reiese că SC Vinexport Trading Company avea un lichidator -SC Geocon Consult, societate înregistrată legal și care putea fi contactată, precum și o adresă de email.

Așa cum rezultă din sentinţa comercială nr.741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București, secţia a VI-a comercială (dos. 19337/3/2005) - anexată motivelor de recurs, Hotărârea A.G.A. din 7 aprilie 2004 a S.C. Vinexport Trading Company, prin care a fost numit un lichidator a fost declarată nulă.

Prin urmare, în mod eronat reţine curtea că societatea avea un lichidator.

Faptul că în subsolul adresei figurează o adresă de e-mail este lipsit de relevanţă, faţă de împrejurările demonstrate că S.C. Vinexport Trading Company LTD. și-a mutat sediul și că nu poseda nici măcar mijloace obișnuite de comunicare precum telefon sau fax, deci cu atât mai mult nici conexiune la internet.

După data de 23 februarie 2005, SC Vinexport Trading Company LTD și-a modificat sediul fără a o anunţa, a determinat ca revizuienta să nu mai poată lua legătura cu aceasta, în ciuda demersurilor făcute, pentru procurarea documentelor necesare apărării, astfel că litigiul s-a desfășurat în continuare la Tribunalul București, precum și în faţa instanţelor de apel și recurs, în lipsa documentelor provenind de la cedentă.

În aceste condiţii și cum instanţele au respins proba cu expertiză, revizuientei nu i se poate reproșa o atitudine pasivă, neprocurarea documentelor de la SC Vinexport Trading Company datorându-se unor împrejurări mai presus de voinţa sa.

Abia ulterior soluţionării definitive și irevocabile a cauzei, unul dintre reprezentanţii săi zonali a identificat sediul actual - in sectorul 4, București și i-a comunicat prin poșta electronică această situaţie, conform e-mail din 26 februarie 2007.

Notificând societatea la acest sediu în vederea concilierii, ca urmare a căderii în pretenţii, revizuienta a aflat că cedenta, în lipsa disponibilităţilor bănești, aflându-se în lichidare judiciară voluntară, și-a mutat sediul și nu posedă telefon, fax sau orice alt mijloc de comunicare și nu mai avea nicio persoană angajată.

Abia la data de 3 martie 2007 S.C. Vinexport Trading Company LTD. s-a prezentat, învederând că se află în lichidare judiciară, că și-a schimbat sediul, menţiune pe care nu a făcut-o la O.R.C. și și-a arătat disponibilitatea în a pune la dispoziţie actele existente în arhiva sa referitoare la comercializarea produselor purtând marca Vinexport pe anii 2000-2004.

Astfel, revizuienta a intrat în posesia a numeroase documente -337 conform opisului anexat, mostre - sticle îmbuteliate, agendă, cataloage, bannere, casetă video, capsuloane personalizate, cutii carton personalizate - și fotografii cu privire la produse desfăcute sub marca Vinexport în perioada 2000-2004 de către S.C. Vinexport Trading Company LTD.

Aceste documente sunt înscrisuri noi care nu au putut fi folosite în litigiul anterior și a căror existenţă revizuienta nu a cunoscut-o.

Faţă de aceste motive, solicită admiterea recursului și în principal casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare fie la instanţa de apel pentru a fi judecaţi de o instanţă imparţială, fie la instanţa de fond pentru a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere, iar în subsidiar modificarea deciziei, admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de revizuire și schimbării sentinţei civile 405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului București, în sensul respingerii acţiunii de decădere ca nefondată.

A anexat copia sentinţei comerciale 741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

1.În cauză nu se poate reţine că instanţa ar fi fost alcătuită cu nerespectarea dispoziţiilor legale în sensul art.304 pct.1 Cod procedură civilă, prin aceea că la judecată au participat magistraţi incompatibili.

Potrivit textului de lege menţionat, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare, după casare.

În interpretarea textului de lege menţionat, s-au pronunţat și Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie prin decizia nr. II din 15 ianuarie 2007 dată în interesul legii, în sensul că :

„Judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare”.

Este adevărat că, așa cum se arată și în considerentele deciziei menţionate, este posibil ca, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei și de motivul invocat, chiar și într-o cale extraordinară de atac, judecătorul să poată fi pus în situaţia de a-și evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la care și-a spus părerea, ceea ce însă nu atrage incompatibilitatea prevăzută de art.24, dar ar putea constitui, după caz, temei de abţinere ori de recuzare.

În speţă, însă, nu se pune problema ca, soluţionând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care au judecat fondul să se afle într-o atare situaţie.

Aceasta, deoarece revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai aducerea la cunoștinţa instanţei a unei împrejurări de care nu a avut știinţă la data soluţionării cauzei.

În speţă, recurenta-revizuientă susţine că judecătorii și-ar fi spus părerea prin aceea că au soluţionat cererea de decădere din dreptul la marcă în apel, ocazie cu care au respins proba cu expertiză de specialitate și că, astfel, aceiași judecători au fost chemaţi să-și recunoască propria eroare de judecată, ce reiese dintr-un vast material probator, constând în acte ce atestă folosirea mărcii.

În realitate, împrejurarea că judecătorii din apel au respins proba cu expertiză și au reţinut o anumită situaţie de fapt pe baza probei cu înscrisuri administrată în această fază procesuală nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a revizuirii.

Dat fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă - fără a putea repune în discuţie proba cu expertiză ori reaprecia înscrisurile preexistente la dosar, deci fără a fi pusă în situaţia de a-și recunoaște vreo eroare de judecată, așa cum susţine recurenta - instanţa sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se limiteze, potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza admisibilităţii cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori sunt impuse și instanţei care soluţionează apelul declarat împotriva sentinţei prin care se judecă cererea de revizuire, bineînţeles cu respectarea limitelor devoluţiunii, conform art.295 Cod procedură civilă.

2.Este real că orice renunţare la judecată - fie și la judecata unei cereri de suspendare a executării, formulată pe cale incidentală în cadrul revizuirii – este permisă reprezentantului convenţional al părţii numai în baza unui mandat special, conform art.69 alin.1 C.pr.civ..

În speţă, însă, așa cum corect a reţinut instanţa de apel, în condiţiile în care apărătorul revizuientei a declarat că nu înţelege să mai susţină cererea de suspendare a executării sentinţei a cărei revizuire se cerea, tribunalul nu ar fi putut oricum să o admită, dat fiind că o atare soluţie este condiţionată de plata unei cauţiuni conform art.325 Cod procedură civilă.

Prin urmare, chiar dacă tribunalul ar fi refuzat să ia act de declaraţia avocatului revizuientei, pe motiv că nu depune la dosar un mandat expres de renunţare la judecata cererii de suspendare, ar fi fost în situaţia de a respinge cererea, fiind greu de presupus că apărătorul revizuientei, reprezentând interesele acesteia, ar fi arătat că aceasta nu mai dorește suspendarea executării, dar ar fi achitat în schimb o cauţiune în acest scop.

Mai mult decât atât, dacă ar fi fost interesată în obţinerea suspendării executării, nimic nu o împiedica pe revizuientă să revină cu astfel de cerere în faza apelului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În orice caz, chiar dacă acest motiv s-a găsi întemeiat, el nu are nicio influenţă asupra soluţiei cu privire la revizuire și, în actualul stadiu al procesului, nicio finalitate practică.

3.Cererea de revizuire a fost respinsă pe considerentul că înscrisurile pe care s-a întemeiat nu îndeplinesc condiţia de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Revizuienta a susţinut că înscrisurile care dovedeau folosirea mărcii s-au aflat în posesia S.C. Vinexport Trade Company Ltd. care, intrând în lichidare, după data de 23 februarie 2005 și-a modificat sediul fără a o anunţa, astfel încât nu a mai putut lua legătura cu aceasta în ciuda tuturor demersurilor întreprinse în acest scop.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea tribunalului, a reţinut sub acest aspect că, încă din momentul depunerii întâmpinării în primă instanţă, cu ocazia judecării cererii de decădere, titulara mărcii a invocat adresa primită la data de 23 februarie 2005 din partea S.C. Vinexport Trade Company Ltd., adresă care conţinea date privitoare la starea societăţii, respectiv aceea de lichidare, la sediu, precum și la adresa de e-mail la care această societate ar fi putut fi contactată.

De asemenea, rezulta din adresă și lichidatorul S.C. Geocon Consult, societate comercială înregistrată legal și care putea fi oricând contactată pe parcursul procesului pentru a-i furniza documentele necesare în combaterea cererii de decădere.

Revizuienta reia în recurs argumentele pentru care, în opinia sa, instanţa de apel trebuia să reţină că s-a aflat în imposibilitate de a contacta societatea comercială în posesia căreia se afla documentele, argumente referitoare la intrarea acesteia în stare de lichidare și la schimbarea neanunţată a sediului.

Aceste argumente, cu trimitere la dovezile care ar trebui considerate relevante în acest sens, nu pot face obiect de analiză în recurs faţă de prevederile art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, care permit casarea sau modificarea unei hotărâri numai pentru nelegalitate și nu pentru netemeinicie.

Or, instanţa de apel nu a considerat că înscrisurile invocate nu întrunesc de plano cerinţele art.322 pct.5 C.pr.civ., ci a stabilit că nu s-a dovedit existenţa unei împrejurări insurmontabile, care să împiedice procurarea lor în timpul judecăţii, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie.

Ceea ce a fost considerat relevant de către curtea de apel a fost faptul că, chiar în condiţiile intrării în lichidare a S.C. Vinexport Trading Company Ltd și schimbării sediului acesteia, numirea lichidatorului, a cărui identitate îi era cunoscută revizuientei încă din data de 23 februarie 2005, îi asigura acesteia posibilitatea de a solicita documentele care o interesau în cauză.

Sub acest aspect, în recurs s-a invocat faptul că prin sentinţa comercială nr.471 din 1 martie 2006, Tribunalul București - Secţia a VI- a comercială ar fi declarat nulă hotărârea A.G.A. din 7 aprilie 2004, prin care a fost numit lichidatorul.

Această susţinere a fost dovedită prin copia sentinţei comerciale anterior menţionate, dar nu este aptă să schimbe soluţia dată cererii de revizuire, deoarece în speţă nu se discută legalitatea numirii lichidatorului, ci dacă pe perioada cât acesta a îndeplinit această calitate, putea servi revizuientei drept sursă de informare cu privire la situaţia societăţii comerciale aflată în lichidare.

Or, de la data de 23 februarie 2005, reţinută ca dată la care revizuienta a luat cunoștinţă despre existenţa lichidatorului și până la data de 1 martie 2006, când hotărârea de numire a acestuia a fost declarată nulă, nu se poate reţine că revizuienta ar fi fost împiedicată de vreo împrejurare asimilată forţei majore să contacteze pe lichidatorul societăţii comerciale aflate în lichidare, în scopul procurării înscrisurilor și depunerii lor la dosar, sentinţa a cărei revizuire se cere fiind pronunţată la 15 aprilie 2005.

Dat fiind că, pentru considerentele arătate, înscrisurile invocate în calea de atac a revizuirii nu întrunesc cerinţa de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-un motiv mai presus de voinţa părţii, condiţia ca acestea să fie determinante în privinţa soluţiei nu se mai impune a fi analizată, așa cum corect a arătat și instanţa de apel.

Având în vedere că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menţinut decizia atacată și a respins recursul ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj