Raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate Competenţa
de soluţionare a litigiului.
Cuprins pe materii. Drept internaţional privat. Raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate Competenţa de soluţionare a litigiului.
Index alfabetic. Drept internaţional privat.
- Raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate.
- Competenţa de soluţionare a litigiului.
Legea nr. 105/1992 art. 149 pct 5
Legea nr. 187/2003
Competenţa de soluţionare a unui litigiu cu elemente de extraneitate în care reclamantul, victima unui accident de circulaţie, domiciliază în România, iar efectele accidentului continuă să-i afecteze starea sănătăţii, aparţine, potrivit art. 149 pct 5 din Legea nr. 105/1992 și art. 7 lit.b din Legea nr. 187/2003, instanţei române.
Determinarea legii aplicabile aceluiași litigiu se realizează conform art. 3 din Legea nr. 105/1992, pe baza calificării stabilite de legea română cu privire la raportul juridic dedus judecăţii.
Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7863 din 5 octombrie 2006.
La 25 iunie 2002, reclamantul O.O.V., prin mandatar O.V., a chemat în judecată pe pârâta Lansforsakringsbolagens AB LF Insurance Company Ltd (în prezent Lansforsakringar Sak), prin mandatar S.C. Avus International S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata unor despăgubiri de 1.000.000 $, din care 300.000 $ pentru prejudicii patrimoniale și 700.000 $ daune morale.
În motivarea cererii întemeiate pe art.998-999 și art.1000 alin.1 C.civ. și art.109 și art.112 C.pr.civ., reclamantul a susţinut că:
- la 17 decembrie 1999, călătorind în Polonia cu un autoturism condus de un cetăţean suedez, a fost victima unui grav accident de circulaţie;
- evenimentul rutier menţionat i-a vătămat sănătatea (pierderea vederii la ochiul stâng și capacităţii funcţionale a mâinii stângi, afectarea memoriei, deplasare greoaie, doar cu ajutorul cârjei și permanentă nevoie de ajutor, fiindu-i imposibil să se autoîntreţină);
- practic, accidentul rutier l-a transformat dintr-un sportiv de performanţă și viitor medic neurochirurg într-un infirm pe viaţă;
- autorul accidentului, care și-a pierdut viaţa în același eveniment, deţinea o asigurare de răspundere civilă auto emisă de societatea pârâtă.
La 17 aprilie 2003, reclamantul și-a majorat pretenţiile la 2.441.615 $, sumă compusă din cheltuielile pentru hrană (132.000 $), îmbrăcăminte (55.000 $), întreţinere locuinţă (198.000 $) și abonamente internet (236.940 $), telefon (13.200 $), T.V. (2640 $) și radio (1.980 $), toate calculate pe timp de 55 de ani, costul unei locuinţe (160.000 $), dotărilor interioare corespunzătoare (118.865 $), unui computer portabil (2.200 $), unui autoturism Mercedes Benz ML 400 CDI (126.768 $), carburanţilor și lubrefianţilor necesari acestui autovehicul pe timp de 55 de ani (168.000 $), a două intervenţii chirurgicale în S.U.A. (225.000 $), medicaţiei și asigurărilor de sănătate pe timp de 55 de ani (257.000 $), precum și al unui însoţitor pe aceeași perioadă (990.000 $).
Tribunalul București - secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr.520 din 6 iunie 2003, a constatat depusă în termen cererea completatoare și a admis în parte acţiunea, obligând-o pe pârâtă să-i plătească reclamantului 40.000.000 lei despăgubiri (prejudicii patrimoniale și daune morale) și 2.137.213 lei cheltuieli de judecată, reţinând că:
- în accidentul de circulaţie produs în Polonia de către un cetăţean suedez, care încheiase o poliţă de asigurare cu pârâta, reclamantul a suferit prejudicii materiale și morale greu de apreciat din punct de vedere pecuniar;
- potrivit art.43 și 45 din Legea nr.105/1992, societatea suedeză pârâtă este recunoscută de plin drept în România și își desfășoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţii de asigurări;
- deoarece reclamantul nu s-a îndreptat împotriva moștenitorilor persoanei vinovate de producerea accidentului, potrivit art.58 din Legea nr.136/1995, asiguratorul nu poate fi obligat la despăgubiri în locul acelei persoane;
- pe de altă parte, asiguratorul nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, conform art.1000 alin.1 C.civ., răspunderea sa fiind limitată de art.53 din Legea nr.136/1995;
- textul menţionat și H.G. nr.106/1998 (valabilă în momentul producerii accidentului) stabilesc la 40.000.000 lei nivelul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate pentru o persoană în cazul producerii vătămării corporale sau decesului, sumă care include și prejudiciul cu caracter nepatrimonial, respectiv daunele morale.
Curtea de Apel București - secţia a IV-a civilă, prin decizia nr.1135 din 8 iunie 2004, a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentinţa, obligând-o pe pârâtă să-i plătească apelantului 32.4000 $ daune materiale și 700.000 $ daune morale sau echivalentul în lei al acestor sume, precum și 26.090.910 lei cheltuieli de judecată la cele două faze procesuale.
S-a reţinut că:
- potrivit art.149 pct.5 din Legea nr.105/1992 și art.7 lit.b din Legea nr.187/2003, instanţa română este competentă să soluţioneze acest litigiu cu elemente de extraneitate deoarece reclamantul domiciliază în România, iar efectele accidentului de circulaţie continuă să-i afecteze starea sănătăţii;
- determinarea legii aplicabile aceluiași litigiu se realizează conform art.3 din Legea nr.105/1992, pe baza calificării stabilite de legea română cu privire la raportul juridic dedus judecăţii;
- în speţă, potrivit legii române, este vorba despre un raport în materia asigurării de răspundere civilă faţă de terţe persoane pentru vătămare corporală produsă printr-un accident de circulaţie;
- drept consecinţă, conform art.4 și art.103 lit.d din Legea nr.105/1992, se aplică legea suedeză, care nu face retrimitere la legea română, ci prevede că este operantă oricărei daune produse unui cetăţean aparţinând unei ţări din spaţiul economic european, pe o rută ce leagă două asemenea ţări;
- deoarece societatea suedeză de asigurare nu își desfășoară activitatea în România și nu are filiale pe teritoriul aceleiași ţări, în cauză nu sunt incidente prevederile art.40-46 (inclusiv ale art.41 alin.3 și art.45) din Legea nr.105/1992 și nici dispoziţiile Legii nr.136/1995 (cum greșit a considerat prima instanţă);
- pe de altă parte, deoarece nu se discută existenţa actului ilicit cauzator de prejudiciu, aspect definitiv tranșat de Procuratura raională Grifino prin hotărârea din 24 aprilie 2000, de încetare a anchetei, solicitându-se exclusiv despăgubiri, în speţă nu sunt operante art.107 și 108 din Legea nr.105/1992;
- stabilirea competenţei în favoarea instanţei române și aplicarea legii suedeze nu sunt contrare Convenţiei de Carte Verde, care, potrivit art.7, dă posibilitate biroului de gestionare român să acţioneze în interesul biroului plătitor suedez, în conformitate cu legislaţia din propria ţară;
- legea suedeză (al cărei conţinut a fost stabilit conform art.7 din Legea nr.105/1992) prevede că din asigurarea de răspundere civilă a unui autovehicul, despăgubirea pentru unul și același accident nu poate depăși 300.000.000 coroane suedeze, exclusiv dobânda și costurile procedurilor legale;
- reclamantul a dovedit necesitatea unei intervenţii chirurgicale în străinătate, precum și costul estimativ al acestei operaţii (32.400 $) dar nu și pretenţiile de 100.000 $ referitoare la o altă asemenea intervenţie;
- leziunile consecutive accidentului rutier au pus în pericol viaţa reclamantului și i-au produs o infirmitate fizică și psihică permanentă, acesta încadrându-se în gradul I de invaliditate și având nevoie de un însoţitor pentru necesităţile vitale;
- prejudiciul de agrement suferit de reclamant consta în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment, destindere și participare la viaţa socială și beneficiile unei asemenea participări;
- acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor daune morale, al căror cuantum se va stabili în funcţie de limita maximă a despăgubirilor, suma deja plătită de societatea de asigurare pentru intervenţiile chirurgicale efectuate în Polonia și transportul reclamantului în România, precum și de posibilităţile sale de a-l compensa;
- referitor la cheltuielile de judecată, reclamantul a dovedit cu acte justificative doar suma de 26.090.910 lei, nu și cheltuieli de transport, hrană și diurnă;
- reactualizarea acestor cheltuieli se va realiza, potrivit art.3712 alin.3 C.pr.civ., de către executorul judecătoresc, la data punerii în executare a hotărârii.
Pârâta și reclamantul au declarat recurs, prin care au solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii apelului părţii adverse, cu menţinerea soluţiei primei instanţe și, respectiv, majorării despăgubirilor și cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe art.304 pct.9 C.pr.civ., pârâta a susţinut că în speţă era aplicabilă Legea nr.136/1995 și nu legea suedeză deoarece:
- reclamantul are calitatea de terţ păgubit, fiind victima unui accident rutier, fapt juridic ilicit, care dă naștere unor obligaţii extracontractuale în cadrul răspunderii civile delictuale;
- acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe art.998 și urm. și art.1000 alin.1 C.civ., iar nu pe contractul de asigurare, conform art.969 C.civ.;
- art.103 lit.d din Legea nr.105/1992, invocat de instanţa intermediară în argumentarea aplicării legii suedeze, se referă la contractele de asigurare împotriva riscurilor, deci este irelevant într-o cauză întemeiată pe răspunderea civilă delictuală;
- atâta timp cât consecinţele evenimentului rutier, în cea mai mare parte, s-au produs și se produc în România, potrivit art.107 și 108 din Legea nr.105/1992, legea română prevalează asupra legii poloneze, inclusiv cu privire la cauzele de limitare sau exonerare de răspundere;
- pe de altă parte, în temeiul art.2 alin.2, art.43 și art.163 din Legea nr.105/1992, societatea asigurătoare suedeză beneficiază de un regim juridic similar celui al societăţilor de asigurare românești, ceea ce impune limitarea răspunderii sale, conform art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995 și H.G. nr.906/1998 (în vigoare la data producerii evenimentului);
- Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, precum și alte instanţe au considerat, în speţe asemănătoare, că societăţile de asigurare străine răspund în aceleași limite ca și asigurătorii români.
La rândul său, reclamantul și-a întemeiat recursul pe art.304 pct.10 C.pr.civ. și art.6 din C.E.D.O., susţinând că instanţa de apel a ignorat probele administrate în cauză prin care a dovedit că prejudiciul material și cheltuielile de judecată au o întindere mult mai mare.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - secţia civilă a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre soluţionare Curţii de Apel București, conform art.II alin.1-4 din Legea nr.219/2005.
Curtea de Apel București - secţia a IX-a civilă, prin decizia nr.255 din 22 noiembrie 2005, și-a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, pe considerentul că valoarea obiectului pretenţiilor reclamantului depășește 7 miliarde de lei.
Criticile formulate de recurenta pârâtă sunt nefondate deoarece:
- prezentul litigiu are ca obiect raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate, deci este supus Legii nr.105/1992;
- pârâta, societatea suedeză care a asigurat pe autoarea accidentului rutier de răspundere civilă pentru eventualele pagube produse prin asemenea evenimente, nu contestă competenţa instanţelor judecătorești românești, ci susţine că fiind vorba despre pretenţii ce decurg dintr-un fapt juridic ilicit, în speţă ar fi aplicabilă legea română și, oricum, beneficiază de un regim juridic similar celui al societăţilor de asigurare românești, conform reglementării interne precitate a raporturilor de drept internaţional privat (art.108 rap. la art.107 lit.b-h și, respectiv, art.2 alin.2, art.43 și art.163);
- pentru repararea prejudiciului cauzat prin accidentul produs de autoturismul condus de persoana asigurată de pârâtă, reclamantul s-a îndreptat însă direct împotriva asigurătorului, întemeindu-și pretenţiile pe art.998 și art.1000 alin.1 C.civ. (text referitor, între altele, la răspunderea pentru lucruri);
- în speţă nu se discută așadar vreunul din aspectele prevăzute de art.107 lit.b-h din Legea nr.105/1992 (cum susţine recurenta pârâtă), ci răspunderea asigurătorului (pentru pagubele cauzate unei terţe persoane prin accidentul rutier produs de autoturismul condus de persoana asigurată și decedată în același eveniment), care derivă din poliţa de asigurare;
- pe de altă parte, societatea suedeză pârâtă nu își desfășoară activitatea în România, astfel că nu beneficiază de prevederile art.45 din Legea nr.105/1992, iar potrivit art.40 alin.1, art.41 alin.1 și art.42 lit.f din aceeași lege, statutul ei organic (inclusiv răspunderea faţă de terţi) este reglementat de legea suedeză;
- drept consecinţă, instanţa de apel a calificat corect raportul juridic din cauză și, ca atare, conform art.3 și art.103 lit.d din Legea nr.105/1992, a aplicat de asemenea corect legea suedeză privind daunele produse în circulaţia auto, care nu retrimite la dreptul român;
- nefiind pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie ori de Secţia civilă a aceleiași instanţe, hotărârile judecătorești invocate de recurenta pârâtă nu sunt obligatorii și nici nu impun o eventuală schimbare a jurisprudenţei, conform art.24 din legea nr.304/2004.
Dimpotrivă, recursul declarat de reclamant este fondat deoarece:
- prin probele administrate în cauză, reclamantul (născut în anul 1975, sportiv licenţiat de Federaţia Română de Volei și absolvent diplomat al unei cunoscute facultăţi de medicină) a dovedit că leziunile produse în accidentul rutier din 17 decembrie 1999 au determinat pierderea capacităţii sale de muncă, în totalitate și încadrarea permanentă în gradul I de invaliditate, care impune prezenţa unui însoţitor pentru satisfacerea necesităţilor vitale.;
- de asemenea, reclamantul a dovedit că aceleași leziuni traumatice au necesitat și necesită în continuare îngrijiri medicale, respectiv tratamente de întreţinere (permanent) și recuperator (periodic), pe o perioadă nedeterminată, precum și o alimentaţie ce se va stabili de medicul nutriţionist, posibilă doar cu ajutorul unui apart special de deschidere a arcadelor dentare;
- din încheierile de ședinţă și înscrisurile depuse la instanţa de apel (filele 187-201) rezultă că tatăl reclamantului, în calitate de mandatar al acestuia, a fost prezent în București la 15 termene de judecată, iar cheltuielile necesitate de aceste deplasări (de la localitatea de domiciliu, situată la peste 400 km. distanţă), precum și de transportul recurentului pentru efectuarea expertizei medico-legale depășesc suma acordată de curtea de apel (26.090.910 lei);
- probele menţionate evidenţiază dimensiunile prejudiciului suferit de reclamantul recurent (care nu mai poate realiza venituri conform pregătirii sale și are nevoie de îngrijiri medicale, alimentaţie deosebită și un însoţitor), precum și costurile ocazionate de proces, astfel că sunt hotărâtoare pentru soluţionarea cererilor referitoare la despăgubirile materiale și cheltuielile de judecată.
Așa fiind, conform art.312 alin.1-3 C.pr.civ., recursul declarat de reclamant va fi admis, în sensul modificării parţiale a hotărârii atacate și obligării pârâtei, prin mandatar, la plata unei prestaţii periodice lunare, pe tot timpul vieţii recurentului, cu începere de la data introducerii acţiunii, fără ca despăgubirea totală să depășească plafonul de 300.000.000 coroane suedeze, prevăzut de Secţiunea 14 alin.1 din Legea (suedeză) privind daunele produse în circulaţia auto.
La stabilirea cuantumului prestaţiei periodice acordate reclamantului s-au avut în vedere orientativ, nevoile acestuia, condiţiile sale de viaţă până în momentul producerii accidentului precum și preţurile actuale din România, în general, și din localitatea de domiciliu.
În sfârșit, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă, care a fost obligată să-i plătească reclamantului 103.365.000 lei cheltuieli de judecată pentru toate instanţele.