Contract de credit. Analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Condiții de admisibilitate
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute
- contract de credit
- comision de risc
- clauză abuzivă
Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6)
Directiva nr. 93/13/CEE
C. civ., art. 969
1. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Sensul acestei prevederi este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.
Prin urmare, este posibilă analizarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, ca parte componentă din costul total al creditului, având în vedere faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.
2. Sintagma ”…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât și cea folosită în norma comunitară, „…exprimate în mod clar și inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deși comisionul de risc face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 578 din 14 februarie 2013
Notă: În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil
Prin sentința nr. 336 din 23 februarie 2012, Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții L.M.D. și L.I., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat Ț.G.E. din Iași, în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA cu sediul în București, cu sediul ales la Cabinet Avocat I.M. din Iași.
S-a constatat nulitatea clauzei menționate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0164821/25.09.2008 privind „comisionul de risc”.
A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 6533,90 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanții L.M.D. și L.I., raportat la obiectul convenției de credit nr. 0164821/25.09.2008 și partea contractantă - pârâta SC V. România SA, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care la art. 2 alin. (1) stabilește că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, reținând relevanța jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese definiția consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică.
De asemenea, instanța s-a raportat la interpretarea directivei menționate de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți, care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Instanța a mai reținut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Referitor la comisionul de risc criticat de reclamanți, instanța a constatat că art. 5 lit. a) din Condiții speciale ale convenției de credit stabilește valoarea de „0,26 %” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenții de credit".
Instanța a reținut că această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.
Instanța a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat.
Astfel, conform scadențarului și precizărilor reclamanților depuse la filele 29,30 dosar nr. xx500/245/2011 suma achitată de reclamant până la data introducerii acțiunii cu titlu de comision de risc este de 6533,90 CHF, iar valoarea totală a comisionului de risc este de 42.044,01 CHF.
S-a considerat că acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi încasat, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestațiile părților.
Instanța a mai reținut însă, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, că perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere și faptul că pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții reale asupra imobilului indicat la pct. 7 din Condițiile speciale.
De asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanți nu i s-a dat expres destinația asigurării rambursării creditului (garanție suplimentară).
Inatanța a mai statuat că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze astfel că, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
S-a dat eficiență art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, în sensul căruia băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Au fost considerate ca irelevante apărările pârâtei privind bazele organizării activității de creditare, deoarece aceasta invocă elemente economice teoretice și practice care țin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate și care depășesc cadrul procesual impus de prezenta acțiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.
De asemenea, s-a avut în vedere că creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite astfel încât să poată fi asigurat atât profitul băncii, cât și solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere în formă scrisă anterior încheierii convenției de credit din care să rezulte că reclamanților li s-a dat posibilitatea influențării naturii clauzei ce face obiectul acțiunii, ceea ce denotă că, prin instituirea comisionului de risc în condițiile menționate, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit și față de caracterul abuziv instanța a constatat nulitatea convenției de credit în ce privește această clauză, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 6533,90 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010 .
Prin restituirea comisionului de risc nu se realizează o privare a pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost perceput comisionul de risc, lipsind așadar condiția încasării legitime.
În fine, s-a notat că deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestațiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.
Apelul declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 92 din 11.06.2012 a Curții de Apel Iași, Secția civilă.
În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:
Cu privire la prima critică ce a vizat restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenției și până la data pronunțării hotărârii a constatat că susținerea nu e conformă cu realitatea deoarece instanța de fond a dispus restituirea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010, hotărârea fiind pronunțată la 23.02.2012 și că soluția a fost consecința constatării caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost reținut respectivul comision. Pe acest aspect a mai reținut că, deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestațiilor este admisibilă și nu poate fi interpretată ca o excepție de la efectul retroactivității și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.
Nici susținerea vizând pronunțarea soluției cu ignorarea celor două acte adiționale încheiate nu a fost primită întrucât actele adiționale nr. 1 și 2 au fost încheiate la data de 23.12.2010, iar perioada supusă analizei în cauza pendinte se circumscrie momentului încheierii convenției de credit și până la luna decembrie 2010, deci anterior perfectării celor două acte adiționale.
În ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, curtea a observat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă și a statuat că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.
Mai mult, s-a avut în vedere că apelanta-pârâtă a recunoscut, implicit, prin întâmpinare și cererea de apel faptul că nu a negociat cu reclamanții comisionul de risc, precizând că aceștia sunt consumatori ai acestui tip de produs și cunosc ofertele existente pe piață.
Instanța a mai reținut că a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și implicit la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale au fost considerate vădit nefondate întrucât, așa cum rezultă din art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile generale, și nu prin condițiile speciale.
Instanța a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia, apreciind fiind corectă constatarea instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
De asemenea, instanța nu a primit justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamantul, apreciind că împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamantul a avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce îi reveneau, atât sub aspectul valorii cât și sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii 193/2000.
Și condiția ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților a fost considerată ca îndeplinită.
Pornind de la definițiile pe care apelanta a încercat să le dea acestui comision în timpul procesului, instanța de apel a acceptat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avute în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.
Ori, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că reclamanții au o profesie stabilă, realizează venituri peste media națională, iar executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depășește pe cea a creditului.
De asemenea, instanța nu a ignorat nici cuantumul acestui comision, în procent de 0,26%, observând că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Curtea nu a primit criticile apelantei referitoare la faptul că această clauză ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componenta la care se referă face parte din prețul contractului și nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Instanța a constatat că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. Astfel, Secțiunea 3 intitulată „Costuri”, din condițiile generale ale convenției de credit definește, la art. 3.5, comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo manieră- fundamentul perceperii acestuia de către bancă.
În consecință, s-a constatat că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.
În acest sens s-a apreciat că tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși, acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
În fine, instanța a avut în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
Împotriva deciziei a declarat recurs SC V. România S.A. prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:
- Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele - preț și plată -, iar conform Directivei 93/13/CEE, caracterul abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
Recurenta a susținut că, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000, judecătorului i-a fost conferită puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat de părți, intervenția sa trebuind să fie una excepțională și anume, atunci când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă.
Enumerând principiile reglementate de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 193/2000, recurenta evocă prevederile art. 4 din aceeași lege prin care au fost transpuse prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE arătând care sunt condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată ca fiind abuzivă și anume: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin urmare, se consideră că instanța poate sancționa o clauză ca fiind abuzivă atunci când aceasta este înserată într-un contract de adeziune și atunci când ea este excesivă.
Revenind la contractul părților, recurenta a apreciat că acea clauză ce reglementează perceperea comisionului de risc nu îndeplinește două dintre condițiile cumulative anterior enunțate.
Una dintre condiții ar fi aceea că art. 5 din Convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru ce trebuie să fie semnificativ. În acest sens, recurenta susține că nu pot fi reținute afirmațiile potrivit cărora riscurile pârâtei sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din contract este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea unei activități sub auspiciile hazardului și nicidecum cu o activitate menită să producă profit.
Se afirmă că riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale, riscul aflându-se în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
O a doua condiție pe care recurenta o apreciază ca fiind neîndeplinită privește comisionul de risc - parte a contractului.
Sub acest aspect, s-a arătat că este de notorietate faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia - dobânda și comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
S-a mai arătat că riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont, comisionul de risc fiind un element al prețului.
Făcând trimitere la art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, transpus în Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate clar și inteligibil. În concluzie, se consideră că dreptul său de a percepe comisionul de risc ce este parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi anulat de instanță din perspectiva caracterului abuziv în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței autoritatea de a interveni.
Mai mult, se evidențiază faptul că acest comision nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă, comisionul fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât cel de neplată cum ar fi: riscul de neexecutare a garanției, de urmărire a garanției, de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.
De asemenea, convenția de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna din părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine esenței unui astfel de contract.
Mai mult, recurenta a considerat că prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator prin semnarea convenției, devenind incidente dispozițiile art. 969 C. civ., iar acest comision a fost inclus în calculul dobânzii anuale efective.
În ce privește posibilitatea negocierii contractului se consideră că rezultă din art. 13 din convenția de credit prin care se menționează expres că „la cererea împrumutatului, Banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților”.
- Instanța a apreciat eronat că deși în cazul contractelor cu executare succesivă prestațiile nu se restituie, banca nefiind în imposibilitate obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi beneficiara unei astfel de interpretări;
- Nu se poate reține că nu a fost negociată clauza, iar intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc și nici a existenței unor vicii de consimțământ, ori a unei cauze de nulitate care să fie contemporană încheierii convenției, ci dimpotrivă se invocă prevederile O.G. nr. 50/2010, act ulterior contractului ce nu poate avea incidență în cauză.
- Riscul a fost anticipat și acceptat de părți și se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiții, iar faptul că există o garanție instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condițiile fluctuațiilor pieței și căderii actuale a pieței imobiliare.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Critica prin care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondată.
Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
În cauza dedusă judecății, disputa se poartă asupra art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0164821/25.09.2008, privind comisionul de risc.
În cadrul acestui motiv de recurs recurenta și-a structurat criticile pe două aspecte.
Un prim aspect vizat este acela al aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (se apreciază că menționarea alineatului 5 din cererea de recurs este o eroare materială), considerându-se că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată prețului ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta.
Al doilea aspect adus în discuție se referă la aplicarea prevederilor din lege ce reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite două dintre acestea ce vor fi analizate în concret în considerentele ce vor urma.
În ce privește primul aspect, supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului - ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu - se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară expresia „preț” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.
Având în vedere modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.
Pe de altă parte, prin convenția părților, în Condițiile generale – la secțiunea „Definiții” – costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 - „Costuri”, printre ele regăsindu-se și comisionul de risc.
În atare situație, este evident că noțiunea de „cost total al creditului” are o accepție mai largă decât aceea a „prețului”, comisionul de risc fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.
În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”
Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale – cum este și cazul convenției în litigiu – conform art. 95 din ordonanță, situație în care – în condițiile art. 148 din Constituție – capătă aplicabilitate directiva.
Pe de altă parte, raportat la același art. 4 alin. (6) este evident că acesta nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.
Același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Sub acest aspect, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Trebuie arătat că sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar și inteligibil” nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deși acest comision – denumit de risc – face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,26%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.
Situația este aceeași în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut – în lipsa unei exprimări clare și neechivoce – consumatorului la momentul perfectării convenției de credit.
În consecință, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
De altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
În plus, așa cum a reținut și instanța apelului, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.
Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.
Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a confundat comisionul de risc cu garanția imobiliară. Instanța de apel a înțeles perfect explicațiile intimatei în sensul cărora, comisionul de risc ar fi perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de plată – înțeles ce nu este menționat în contract -, însă a apreciat asupra existenței unui dezechilibru între contraprestații și contrar bunei credințe, nefiind reglementată situația restituirii, fie și în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui comision, în situația în care acest risc nu se produce.
Aplicarea unei astfel de clauze și explicațiile recurentei transferă practic toate riscurile modificării pieței financiare către consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.
De altfel, recurenta se contrazice atunci când arată că acest risc nu este legat de riscul de plată al creditului atunci când, în finalul cererii de recurs, conchide că „…se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiții, iar faptul că există o garanție instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condițiile fluctuațiilor pieței și căderii actuale a pieței imobiliare”.
Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care art. 969 C. civ. invocate de recurentă prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.
Ori, motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii și nu a făcut-o.
În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., precum și dovezile depuse la dosar, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimați, în cuantum de 1200 lei.