Contract de credit. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze. Natura interesului protejat. Efecte cu privire la termenul de prescripție aplicabil
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă
Index alfabetic: acțiune în constatare
- clauză abuzivă
- nulitate absolută
- prescripția dreptului material la acțiune
Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1)
Legea nr. 193/2000
Directiva nr. 93/13/CEE
Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.
Secția a II-a civilă, Decizia 686 din 21 februarie 2013
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată sub nr. 27826/300/2010 la Judecătoria Sectorului 2 București, reclamanții M.M. și M.M. au chemat în judecată pe pârâta SC V. România SA București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună următoarele: să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenția de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, respectiv art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a) – liniuța a doua și a treia din Condițiile Generale ale Convenției, art. 8 lit. c) și d) din Condiții Generale ale Convenției, art. 10.1, art. 10.2, art. 5 lit. a) și art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze contractuale; să se constate că până la data formulării acțiunii reclamanții au achitat suma de 30.972,82 CHF, reprezentând comision de risc, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, și că această plată este nedatorată; să se constate compensația sumei de 30972,82 CHF și restul debitului, până la concurența primei sume.
Prin sentința civilă nr. 89 din 7 ianuarie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 București, Secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, sub nr. xx30/3/2011.
Prin sentința comercială nr. 8644 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, în dosarul nr. xx30/3/2011 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale ca neîntemeiată. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca neîntemeiată.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M.M. și M.M. în contradictoriu cu pârâta SC V. Romania SA.
S-a constatat că art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale, art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, pct. 3.5 din secțiunea Costuri, referitoare la comisionul de risc din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia, lit. c), d) din Condițiile speciale, art. 10.1 și 10.2 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Au fost respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data formulării cererii reclamanții au achitat suma de 30.972 CHF și capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au invocat nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, încheiat cu pârâta.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice
Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale, prima instanță a constatat drept neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului..
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:
Între reclamanții M.M. și M.M., în calitate de împrumutați, și pârâta SC V. Romania SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit nr. 0134051 în valoare de 410.000 CHF, cu garanție ipotecară, în vederea dobândirii unui imobil situat în orașul Bragadiru.
Potrivit art. 3 lit. a) din contract, părțile au stabilit că împrumutatul datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %; conform lit. d), banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data comunicării.
Conform art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Potrivit art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și litera c din Condițiile Generale ale Convenției, „În cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției dacă:
a) 2”-„împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate conform altor Convenții Încheiate de Împrumutat cu Banca sau
3”-„conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare /de credit;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;
d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.”
În Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1 s-a prevăzut:
„Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției".
Potrivit art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției "în oricare din cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări".
În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, prima instanță a reținut că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.
Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Motivele menționate respectiv „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față.
În momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegala, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Pârâta a adresat reclamanților un proiect de act adițional la contractul de credit, care cuprindea și o formulă de calcul a dobânzii, act adițional care nu a fost semnat de către reclamanți, astfel că, acest act adițional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de către reclamanți, dat fiind dispozițiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.
În ceea ce privește clauza prevăzută de art.5 lit.a din Condițiile speciale, prima instanță a reținut că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate de pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.
Nu au fost reținute susținerile pârâtei, conform cărora, riscul de credit este asumat în urma analizei economico financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale, riscul de credit aflându-se, totodată, în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului, având în vedere că nu sunt menționate, în cuprinsul contractului, criterii certe de justificare a acestuia.
Prin urmare, prima instanță a considerat că această clauză contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.
Instanța a reținut că sunt abuzive și clauzele menționate în cuprinsul art. 8.1 lit.a liniuța a doua și a treia, lit.c, d din Condițiile speciale, care se referă la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției.
Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situație în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.
De asemenea, caracterul abuziv al dispozițiilor art.8.1 lit.c și d transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare anticipată a scadenței, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.
Prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.10.1 și art.10.2 din condițiile generale ale convenției referitoare la costurile suplimentare.
Conform acestor clauze, în situațiile în care, din diferitele motive arătate, costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.
Nu se pot reține susținerile pârâtei conform cărora a propus clienților un act adițional prin care: clauza 10 „Costuri suplimentare" din Condițiile generale ale convenției de credit, a fost modificată integral de către Bancă, dat fiind faptul că părțile nu au încheiat un astfel de act adițional.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data formulării cererii reclamanți au achitat suma de 30.972 CHF și capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF, cu restul debitului, prima instanță a reținut că aceste cereri sunt neîntemeiate, întrucât, reclamanții nu au făcut dovada exactă a sumelor achitate cu titlu de comision de risc.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii și a capetelor de cerere privind constatarea faptului că, până la data formulării acțiunii, au achitat suma de 30.972,82 CHF, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută și, pe cale de consecință, să se constate că această plată este nedatorată; compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului.
Apelul reclamanților nu a fost timbrat potrivit art.2 alin.1 din Legea nr. 146/1997 raportat la art. 11 din aceeași lege, astfel că instanța de apel a pus în vedere apelanților, prin încheierea de ședință de la data de 29 noiembrie 2011, să achite taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1966,98 lei.
În raport de neîndeplinirea obligației de timbrare, instanța de apel a invocat excepția nulității apelului, datorită insuficientei timbrări a căii de atac declarate.
Împotriva sentinței sus-menționate, a declarat apel și pârâta SC V. România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 18 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost anulat, ca insuficient timbrat, apelul formulat de reclamanții M.M. și M.M., respingându-se ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. România SA București.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În ce privește apelul pârâtei, cu privire la nelegala respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, instanța de apel a reținut că reclamanții au invocat nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 încheiat cu pârâta.
În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut teza nulității clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese:” interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3 din lege).
Pe de altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporționalitate între contraprestații, cum este cazul contractului în speță.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și cauză mediată și, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual.
Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.
Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să cenzureze contractul. În ceea ce privește alte organe decât instanța, legea prevede că verificarea contractelor se poate face și din oficiu, or, o asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute.
În jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).
În altă ordine de idei, aplicarea sancțiunii „lipsirii de efecte”, a aplicării sancțiunilor contravenționale, conform art. 15 din lege, este specifică normelor care ocrotesc un interes colectiv.
De altfel, chiar în ipoteza existenței cazurilor de nulitate relativă, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, acela de 3 ani, nu ar fi îndeplinit în cauză, față de data încheierii Convenției de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, și data introducerii acțiunii, 10 august 2012.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 6 din aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În ce privește încheierea contractului, instanța de apel a apreciat că reclamanții, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca.
Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. 2 din lege.
Reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin.3, teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Cu privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța de apel a reținut că, potrivit art.1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul întemeiat prevăzut în contractul supuse analizei este acela al „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare.
Astfel cum a concluzionat prima instanță, pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
În mod legal și temeinic a constatat prima instanță că motivele menționate, respectiv „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”, nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.
În ce privește clauzele referitoare la comisionul de risc, instanța de apel a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a reținut că și aceste clauze sunt abuzive, reținând că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.
Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui nou comision.
Referitor tot la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de apel a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanților.
Utilizând criteriul echivalenței în aprecierea echilibrului /dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și obligațiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speță.
Cu privire la critica referitoare la cea de-a treia condiție prevăzută de lege pentru determinarea caracterului abuziv al unor clauze, și anume, clauzele contestate să nu se refere la prețul datorat pentru prestarea serviciului, preț care este clar determinat în contract, instanța de apel a reținut că nici această critică nu este fondată.
Astfel, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare, or, prețul datorat este acela prevăzut la art. 1 din convenția de credit și anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit.
Instanța de apel a mai reținut faptul că apelanta-pârâta nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecății și anume „dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii”, la „costurile suplimentare”, asupra cărora prima instanță s-a pronunțat, în mod legal și temeinic, constatând că îmbracă forma clauzelor abuzive.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.M. și M.M. cât și pârâta SC V. România SA București.
I. În recursul lor, reclamanții M.M. și M.M. au criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 15 lit.j din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, reclamanții erau scutiți de plata taxei judiciare de timbru.
II. În recursul său pârâta SC V. România SA București a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 C. proc. civ.
În opinia recurentei-pârâte, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit limitele obiectului cererii de chemare în judecată, limite fixate de către reclamanți, atunci când a reținut că apelanta pârâtă nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecății, și respectiv, atunci când a constatat faptul că efectul devolutiv al apelului este limitat la analiza criticilor formulate de apelant.
Sub acest aspect, s-a susținut de către recurenta pârâtă, instanța de apel a încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C. proc. civ., care prevăd faptul că în cazul în care apelul nu s-a motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel era obligată să analizeze toate motivele și apărările formulate în fața instanței de fond, deci și cele cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1 lit.a, c și d și art.10.1 și art.10.2 din convenția de credit.
2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ce privește excepția prescriptiei dreptului material la acțiune.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că acțiunea reclamantei nu a fost una în constatarea nulității absolute a unei clauze, ci o cerere în constatarea nulității relative a respectivelor clauze.
Aceasta, deoarece Legea nr. 193/2000, invocată de către reclamanți, nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, astfel încât instanța de apel trebuia să aplice dreptul comun în materia nulităților.
a). Astfel, în ce privește natura interesului protejat, se poate observa că norma respectivă nu ocrotește un interes general, obștesc, ci un interes particular individual.
În acest sens, din chiar definiția noțiunii de consumator, rezultă intenția legiuitorului de a proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimțământului său, la încheierea unui contract cu comercianții.
Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă, cum legea a protejat doar posibila viciere a consimțământului consumatorului, această viciere nu poate constitui decât un motiv de nulitate relativă și nu unul de nulitate absolută.
b). Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți nu cuprinde decât motive de nulitate relativă, deoarece aceasta se referă la vicierea consimțământului consumatorului, or, viciul de consimțământ nu poate atrage decât nulitatea relativă a contractului, mai ales că una dintre condițiile esențiale ale calificării unei clauze drept abuzive, este ca aceasta să nu fi fost negociată.
Faptul că trebuie evaluat caracterul abuziv al unei clauze, conduce la concluzia că este vorba de o nulitate relativă și nu de o nulitate absolută.
c). Regimul juridic aplicabil nulității clauzelor contractului de împrumut bancar este unul specific nulității relative și nu celor absolute.
- Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate fi cerută decât de partea în cauză, sau, cel mult decât de ANPC, această acțiune neputând fi promovată de o altă persoană, astfel că această caracteristică denotă faptul că nulitatea nu este una absolută, ci una relativă.
- O altă deosebire între cazul nulităților absolute și a celor relative este aceea că pentru primele, validitatea nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când pentru cele relative, validitatea poate fi confirmată, în mod expres, sau în mod tacit, prin executarea actului anulabil, această din urmă situație fiind aplicabilă și speței de față.
- Invocarea nulității absolute poate fi făcută oricând, pe când invocarea nulității relative trebuie făcută în termenul instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv în termenul de 3 ani, termen care, potrivit art. 9 din același act normativ, curge de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării, acest moment fiind chiar momentul încheierii convenției de credit, astfel încât instanța de apel trebuia să admită excepția prescripției dreptului la acțiune.
3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 4-6 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, pentru a se putea aprecia că o clauză contractuală este abuzivă este necesară îndeplinirea a trei cerințe principale, și anume: a) clauză să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; b) clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, în măsura în care acesta este clar definit.
În speța de față, susține recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită nici una dintre aceste condiții, clauzele contestate fiind negociate de părți, efectul înserării acestora în contractul de credit nefiind crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar clauzele contestate se referă la prestațiile ce constituie prețul contractului, exprimat sub toate componentele sale financiare.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
I. În ce privește recursul declarat de reclamanții M.M. și M.M., Înalta Curte a constatat că acesta nu a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru prevăzută de art.11 alin.2 din Legea nr.146/1997, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.20 alin.1 și 3 din aceeași lege, astfel încât recursul declarat de către reclamanți împotriva deciziei recurate a fost anulat ca netimbrat cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
II. În ce privește recursul declarat de către pârâta SC V. România SA București.
1. Prima critică nu este fondată.
Astfel, pe de o parte, nu poate fi reținută susținerea recurentei, în sensul că se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, deoarece, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. fac, în mod expres, trimitere la dispozițiile art.105 alin.2 C. proc. civ., or, acesta se referă strict la actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, și instituie condiția de a se fi pricinuit părții care invocă neregularitatea actului de procedură, o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestor acte, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Pe de altă parte, din modul de redactare a art.292 alin.1 și 2 C.proc. civ. rezultă, cu claritate, că instanța de apel este ținută să examineze doar motivele invocate în cererea de apel, iar numai în cazul în care apelul nu ar fi fost motivat, instanța de apel s-ar fi putut pronunța numai pe baza celor invocate la prima instanță, ceea ce nu este cazul în speța de față, câtă vreme pârâta și-a motivat apelul său.
Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod legal când nu a mai analizat apărările formulate de către pârâtă în fața primei instanțe cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1 lit.a, c și d, art.10.1 și art.10.2 din Convenția de credit.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.
Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
a). Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține recurenta.
De altfel, chiar susținerea recurentei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
b). Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
c). Este greșită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută.
Astfel, așa după cum a reținut și instanța de apel, în cauza de față, reclamanții, în calitate de consumatori, nu au acționat de pe o poziție egală cu cea a băncii.
a). Contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.
b). Nici critica cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reținută, deoarece, așa după cum a reținut și instanța de apel, deși art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, însă această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, însă, în speța de față motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.
Practic, opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.
De altfel, critica concretă asupra situației de fapt reținute nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, or, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, pct.10 și 11 ale art.304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G nr.138/2000.
Aceleași considerente sunt valabile și în ce privește analiza făcută de către instanța de apel clauzelor referitoare la comisionul de risc.
c). De asemenea, nici critica referitoare la faptul că respectivele clauze nu puteau fi considerate ca abuzive cât timp se refereau la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, deoarece, așa după cum a arătat și instanța de apel, prețul contractului este acela prevăzut la art.1 din Convenția de credit, și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii și la costurile suplimentare.
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Cum jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea aveau posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a respins, în baza art. 312 alin. 1 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei recurate.