Contract de credit. Acțiune în constatarea nulității absolute a clauzei privind comisionul de risc. Lipsa criteriilor obiective pentru perceperea acestuia. Natura abuzivă a clauzei
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute
- contract de credit
- clauză abuzivă
- comision de risc
Legea nr. 193/2000, art. 4
Directiva 93/13/CEE, art. 3
Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013
Prin sentința nr. 492 din 17 iunie 2011, Tribunalul Prahova, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC V. România SA – Sucursala Ploiești, a admis acțiunea formulată de reclamantele H.E.M. și H.G. și a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc, prevăzute în art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr. 0114135/01.08.2007, fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 258,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile au încheiat convenția de credit nr. 0114135/01.08.2007, prin care pârâta le-a acordat reclamanților un împrumut cu garanție imobiliară, în valoare totală de 230.500 CHF, pentru o perioadă de 396 de luni și, potrivit art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5. din condițiile generale ale convenției s-a prevăzut aplicarea unui comision de risc în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit.
În ceea ce privește excepția invocată de către pârâta SC V. România SA - sucursala Ploiești, tribunalul a respins această excepție ca neîntemeiată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, or, contractul a fost încheiat cu această sucursală care are organe de conducere, plan de cheltuieli și venituri și cont bancar propriu.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar potrivit dispozițiilor O.G. nr. 50/2010, noțiunea de comision de risc nu mai este prevăzută, băncile având obligația legală de a le înlătura din contractele încheiate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V. România SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 20 din 23 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC V. România SA și a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive că pârâta poate sta în instanță cu scopul de a-și apăra drepturile conferite și obligațiile asumate, în limitele dispozițiilor art. 41 alin. 2 C. proc. civ., și implicit, de a-și exercita drepturile procesuale în acest scop. Această legitimare procesuală pasivă, rezultă din convenția de credit nr. 0114135/1.08.2007, fiind aplicată ștampila sucursalei pentru bancă, organele de conducere ale sucursalei încheind contractul, după cum însăși apelanta menționează în cererea de apel, iar întâmpinarea depusă la instanța de fond este formulată prin reprezentant - împuternicitul sucursalei și administratorul de cont.
S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, clauza comercială care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, iar în condițiile în care apelanta nu justifică în ce măsură există criterii obiective care stau la baza perceperii acestui comision, nefiind precizat riscul pentru a cărui acoperire este perceput, se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului sinalagmatic.
Totodată, s-a mai reținut că, împotriva riscului de neplată, pârâta a constituit garanții reale mobiliare și imobiliare, asigurându-și mecanisme de protecție împotriva acestui risc, ceea ce demonstrează, odată în plus, ca acest comision de risc este abuziv și că apelanta deține încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin garanțiile personale aduse de intimații - codebitori, iar art. 4 din condițiile speciale ale contractului stipulează și comisioane de penalizare, în situația neplății la scadență a ratelor lunare.
Or, toate aceste garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplata duc la concluzia că, prevederile contractuale ce reglementează comisionul de risc constituie, în fapt, o clauză contractuală abuzivă, lovită de nulitate absolută, comisionul fiind perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc dar impus intimaților, deși, la rândul lor, reclamanții suportă propriul risc, decurgând din deteriorarea cursului de schimb valutar și diminuarea veniturilor.
Prin stabilirea în acest mod a clauzei privind comisionul de risc, instanța de apel consideră că apelanta a încălcat obligația de transparență ce îi revenea, cu ocazia încheierii contractului de credit și că în speță, instanța de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv asupra clauzelor în mod expres indicate de reclamanți în cerere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V. România SA București, întemeiat pe dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13CEE și dispozițiile Legii nr. 193/2000, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și a sentinței, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
O primă critică adusă deciziei atacate se referă la faptul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a sucursalei Ploiești de către instanța de fond, excepție menținută de către instanța de apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta consideră că instanțele au nesocotit principiul rolului activ, consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că trebuia soluționată problema referitoare la natura juridică a nulității solicitate, în raport de motivele invocate de reclamant, întrucât nulitatea a cărei constatare este solicitată prin acțiunea introductivă este una relativă, iar nu una absolută.
O altă critică se referă la faptul că decizia atacată este nelegală, fiind dată prin interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, referitor la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, având în vedere că definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE și că atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv : clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie contrară bunei-credințe: și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
În acest context, recurenta a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive, astfel că, în opinia sa, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) nu este o clauză abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că acesta face parte din prețul contractului de credit, neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Pe de altă parte, în situația în care s-ar accepta că este posibilă o astfel de analiză, se poate constata ca această clauză a fost negociată și nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credințe între drepturile și obligațiile părților, iar reclamanții nu au făcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ.
A mai susținut recurenta că instanțele au făcut o aplicare greșită a normelor de drept intern și european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în DAE, dobânda anuală efectivă, acesta reprezentând prețul serviciului prestat de către bancă.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC V. România SA București să fie respins, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte a examinat cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimată în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Obligația de a respecta condițiile de promovare care țin de forma și conținutul cererii de recurs înscrisă în acest articol este rezultatul calificării căii de atac a recursului din cuprinsul prevederilor art. 299-316 C. proc. civ. drept cale extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive, în condițiile legii și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs s-a constatat că prin recursul promovat de pârâtă s-au indicat motivele de nelegalitate și a indicat în drept dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13/CEE și prevederile Legii nr. 193/2000. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, s-a constatat din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții nelegale.
Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 3041 alin. 1 lit. c) C. proc. civ.
În acest context, invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt incidente, având în vedere că în speța de față a fost exercitată calea de atac a apelului, iar dezvoltarea motivelor relevă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC V. România SA – Sucursala Ploiești, se reține că, în mod corect s-a apreciat că excepția este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 41 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora, asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar în cauza de față, contractul a fost încheiat cu această sucursală, care are organe de conducere.
Mai mult decât atât, la fila 60 din dosarul de recurs pârâta SC V. România SA a depus, la data de 29 martie 2013, un înscris prin care arată că înțelege să confirme și să-și însușească documentele semnate de angajații sucursalei Ploiești, depuse în cauză și că, în acest sens, se acoperă orice eventual viciu privind prezentul dosar.
Critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ, consacrat de dispozițiile art. 129 alin. 5 C. proc. civ., privind natura juridică a nulității solicitate prin cererea introductivă, se constată că este nefondată, întrucât temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută, în acest sens se reține că stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credință, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.
Astfel, o obligație asumată în baza unei clauze abuzive este fondată pe o cauză nelicită, fiind contrară bunelor moravuri și ordinii publice, iar sancțiunea care intervine este cea a nulității absolute și nu relative.
Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contractuale, se constată că s-a apreciat în mod corect că această clauză inserată în convenția de credit se circumscrie clauzelor abuzive, fiind întrunite dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel că această critică nu poate fi primită, în condițiile în care instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor pentru fiecare dintre clauzele invocate, în raport de criticile efective ce au făcut obiectul apelului.
În ce privește noțiunea de „clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În acest sens se reține că în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. 1 din lege, cât și în legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.
De asemenea, alin. 3 al art. 4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
De altfel, nici legea națională și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, art. 4 alin. 3, teza 1.
În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Același este și sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.
În ceea ce privește critica prin care recurenta consideră că, clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă, se constată că este nefondată, având în vedere că, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
În același sens este și Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.
Referitor la rațiunea perceperii comisionului de risc, în mod corect a reținut instanța de apel că, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Criticile recurentei privind greșita aplicare de către instanță a normelor de drept intern și european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în DAE, dobânda anuală efectivă, se constată că nu este relevantă, întrucât însăși recurenta a confirmat, în motivele de apel că acest comision - de risc - este inclus în dobânda anuală efectivă, DAE, deși acest lucru nu a fost menționat în contract cu titlu de dobândă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V. România SA București.