Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

    Sub președinția doamnei judecător Lidia Bărbulescu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind stabilirea soluției ce trebuie dată de către instanță în cazul solicitării deducerii arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 72 de judecători din 108 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispozițiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală se interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate, din pedeapsa închisorii aplicată de instanțele române.

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, în cazul solicitării de a se deduce, din pedeapsa aplicată de instanță, durata arestului la domiciliu efectuat în străinătate de persoana condamnată.

    Astfel, unele instanțe au respins contestațiile la executare întemeiate pe acest motiv, considerând că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă de libertate ce nu intră sub incidența prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, în acest sens, că arestarea preventivă și arestul la domiciliu sunt două măsuri distincte, care restrâng în mod diferit drepturile persoanei, astfel încât, în accepțiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reținerii și arestării preventive, deoarece numai prin luarea lor se restrâng atât libertatea de mișcare a persoanei vizate, cât și exercitarea de către ea a anumitor drepturi.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că, față de prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum și față de dispozițiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de instanțele române.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

    Legiuitorul român a prevăzut în conținutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internațională în materie penală că "durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române".

    Dispozițiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenție) ce au rezultat din executarea unui mandat european de arestare.

    România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această convenție, care împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formând un bloc de convenționalitate cu aplicabilitate directă în sistemul de drept român, potrivit art. 20 din Constituția României.

    Art. 5 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează dreptul la libertate și la siguranța persoanei. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

    Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înțelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mișca, de a se deplasa în mod liber.

    În jurisprudența Curții Europene nu rezultă o definiție a noțiunii de "privare de libertate", analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura și durata măsurii, efectele acesteia sau modalitățile de executare.

    Astfel, incidența noțiunii de "privare de libertate" a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare la spațiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităților (cauzele De Wilde, Ooms și Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spațiu (Cauza Amuur contra Franței), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliției în vederea audierii (Cauza X și Y contra Germaniei).

    Totodată este de evidențiat faptul că în conținutul art. 5 din Convenție se utilizează atât termenul de "arestare", cât și acela de "deținere", acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înțeles compatibil cu scopurile Convenției, față de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

    Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile și domeniul de aplicare a celor două noțiuni prin raportare la sistemele naționale, nu este ținută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

    În unele legislații europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la domiciliu și în acest sens cu titlu exemplificativ este și legislația italiană.

    Astfel, dispozițiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că, "prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să nu se îndepărteze de propria locuință sau de o altă locuință privată sau de un loc public de îngrijiri sau de asistență. Când este necesar, judecătorul impune limite ori interdicții dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care conviețuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de cerințele sale de viață indispensabile sau dacă are o situație materială extrem de precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerințele de mai sus, pentru a munci. Procurorul sau poliția judiciară, chiar și din proprie inițiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv".

    De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest preventiv.

    În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, §22, Mancini contra Italiei, Hotărârea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărârea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie, § 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca aceasta să fie considerată "o privare de libertate" în sensul art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

    În actualul Cod de procedură penală român sunt reglementate în mod concret măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă, iar doctrina a evidențiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, și anume măsuri preventive privative de libertate (reținerea și arestarea preventivă) și măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara).

    Așadar, în legislația procesual penală română nu este reglementată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăsește în mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispozițiile art. 218-222.

    Mai mult, în mod accesibil și previzibil se prevede în proiectul Codului de procedură penală român, în conținutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.

    Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate.

    Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanțele române privind persoane care au fost cercetate în străinătate și cărora le-a fost aplicată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepțiunii art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române și în mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanțele române, în condițiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de actualul Cod de procedură penală român, având însă în vedere incidența Convenției și a jurisprudenței Curții Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind drept intern, precum și dispozițiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

    În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală se stabilește că:

    Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române și dedusă din durata închisorii aplicate de instanțele române.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2009.