Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

    Sub președinția doamnei judecător Lidia Bărbulescu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinței prin care instanța, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează și trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 72 de judecători din 108 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabilit că cererea de revizuire adresată în mod greșit direct instanței, fără parcurgerea procedurii de efectuare a actelor de cercetare, se trimite procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin sentință care nu este supusă niciunei căi de atac.

    În aplicarea dispozițiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinței prin care instanța, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează și trimite cauza procurorului competent.

    Astfel, din examenul jurisprudenței actuale s-a evidențiat că unele instanțe au pronunțat hotărâri definitive.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au recunoscut existența unei căi de atac împotriva hotărârilor de desesizare și au trimis cauza procurorului competent în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanțele de judecată au fost sesizate direct prin cererea de revizuire, însă s-a constatat un punct de vedere neunitar cu privire la gradul de jurisdicție, în sensul că în timp ce unele au considerat că o astfel de hotărâre este atacabilă, atât cu apel, cât și cu recurs, alte instanțe au apreciat că singura cale de atac este recursul.

    De asemenea, nici instanța supremă nu a avut un punct de vedere unitar în materia enunțată, în sensul că, deși inițial a apreciat că recursul declarat împotriva sentinței prin care instanța, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează și trimite cauza la procuror este inadmisibil, ulterior a pronunțat sentințe cu mențiunea că pot fi atacate cu recurs.

    Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, se constată următoarele:

    Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală, în Partea Specială, titlul II, "Judecata", cap. IV, secțiunea a II-a "Revizuirea", reglementarea acestei căi extraordinare de atac, statuând în dispozițiile art. 393-408¹ obiectul revizuirii, cazurile și dovedirea unora, persoanele care pot cere revizuirea, organul căruia i se adresează cererea de revizuire, conținutul acesteia și modalitatea completării sau precizării ei, în ipoteza neîndeplinirii condițiilor prevăzute expres, termenul de introducere, efectuarea actelor de cercetare, instanța competentă, precum și procedura judecării revizuirii, evidențiind prevederi concrete referitoare la măsurile premergătoare, admiterea în principiu, măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea, soluțiile după rejudecare, calea de atac, revizuirea dispozițiilor civile, precum și revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

    În conținutul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală se arată în mod expres că "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță".

    Totodată, prevederile art. 399 din același cod reglementează conținutul actelor pe care procurorul le efectuează după introducerea cererii de revizuire, în sensul că poate asculta persoana care solicită revizuirea; când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, poate dispune aceasta prin ordonanță; cere, dacă este necesar, dosarul cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare; poate delega organul de cercetare penală, ipoteză în care dispozițiile art. 217 ultimul alineat sunt aplicabile; termenul de efectuare a actelor de cercetare este de două luni și curge de la data introducerii cererii de revizuire, iar după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanței competente.

    Din perspectiva tehnicii de reglementare folosite de legiuitor, atât în art. 397 alin. 1, cât și în art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, pe calea interpretării gramaticale a sintagmelor folosite, și anume "se adresează" și, respectiv, "înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanței competente", se delimitează în mod clar și expres modalitatea de sesizare a instanței competente privind revizuirea unei cauze, în sensul că aceasta are loc numai prin înaintarea de către procuror a materialului și concluziilor sale și nicidecum prin sesizarea pe calea cererii de revizuire adresate direct de vreuna dintre persoanele arătate expres de lege.

    Altfel spus, modalitatea în care instanța de judecată competentă este sesizată cu judecarea revizuirii unei cauze presupune un proces de verificare mai întâi a existenței concluziilor și a materialului procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță, iar în mod subsecvent asupra organului judiciar căruia i s-a adresat cererea de revizuire, și anume a procurorului, cât și dacă acesta era cel competent, respectiv de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță.

    Ipoteza adresării unei cereri de revizuire, de către vreuna dintre persoanele care poate formula o asemenea cerere, direct instanței de judecată, și nicidecum procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță, așa cum prevede în mod accesibil și previzibil art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, echivalează cu o cerere greșit îndreptată la un organ necompetent.

    Legiuitorul român, deși nu a folosit, în mod expres, ca în cazul dispozițiilor art. 222 alin. 7 din Codul de procedură penală referitoare la plângerea penală greșit îndreptată, art. 278¹ alin. 13 din același cod privind plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată greșit îndreptată sau art. 285 teza I din Codul de procedură penală, ce vizează plângerea prealabilă, sintagma "plângerea (...) greșit îndreptată... se trimite...", concluzia mai sus menționată, în ipoteza adresării directe a cererii de revizuire instanței de judecată, și nu procurorului, rezultă pe cale de interpretare a dispozițiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, care stipulează în mod concret organul judiciar căruia i se adresează cererea de revizuire.

    Astfel, instanța de judecată, în procesul de verificare asupra modului în care a fost sesizată, prin adresarea în mod direct cu o cerere de revizuire de către vreuna dintre persoanele prevăzute de lege, constatând inexistența concluziilor procurorului, ca urmare a faptului că nu a fost parcursă etapa obligatorie a cercetărilor efectuate de către procuror, în condițiile art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, va aprecia că cererea de revizuire ce i-a fost adresată a fost greșit îndreptată, urmând a o trimite organului judiciar competent, în scopul asigurării unei juste cercetări asupra sa.

    Modalitatea mai sus menționată se circumscrie procesului de verificare a legalei sesizări a organului judiciar, iar constatarea cererii de revizuire greșit îndreptate, ce va avea drept consecință trimiterea la organul judiciar competent, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în normă, constituie o desesizare menită să asigure valorificarea drepturilor procesuale exercitate de către titularul unei asemenea cereri, în condițiile procedurii prevăzute expres în lege.

    Hotărârea de desesizare prin care instanța de judecată, în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, trimite cererea de revizuire procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță, sub aspectul felului acesteia, este sentința, în condițiile art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală.

    Sentința pronunțată în condițiile mai sus menționate, ce conține măsura trimiterii la organul judiciar competent, fiind tot o hotărâre de desesizare ca și hotărârile de trimitere a plângerii greșit îndreptate reglementate de art. 222 alin. 7, art. 278¹ alin. 13 și art. 285 teza I din Codul de procedură penală, este supusă numai căii de atac ordinare a recursului, controlul judiciar dând posibilitatea verificării obiectului cererii, stabilirii organului judiciar competent căruia i se trimite în mod efectiv și care asigură îndreptarea unor erori judiciare cu privire la aspectele menționate.

    Se stabilește că sentința prin care instanța, sesizată direct prin cerere de revizuire, se desesizează și trimite cauza procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală poate fi atacată cu recurs.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2009.