Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

    Sub președinția doamnei judecător Lidia Bărbulescu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind admisibilitatea recursului declarat împotriva hotărârilor prin care a fost judecat apelul, în situația particulară în care, potrivit legii, recursul era singura cale de atac care putea fi exercitată împotriva hotărârii instanței de fond.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 67 de judecători din 103 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea - adjunct al procurorului general.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut punctul de vedere depus, cu privire la sesizarea în discuție, solicitând să fie respinsă pe motiv că și din verificarea practicii judiciare existente la nivelul întregii țări s-a constatat că aceasta are caracter unitar.

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluționare a recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel în cazul în care, potrivit legii, împotriva hotărârii primei instanțe nu putea fi exercitată decât calea de atac a recursului.

    Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care a fost considerată apel calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță.

    În acest sens, s-a motivat că, din moment ce hotărârea pronunțată în primă instanță era susceptibilă de a fi atacată numai pe calea recursului și s-a exercitat împotriva ei o cale de atac soluționată ca apel, nu poate să fie examinată din nou de o instanță de control judiciar, în recurs, pentru că a fost supusă o dată unui astfel de control și a rămas definitivă, indiferent dacă acea cale de atac a fost greșit considerată apel.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că recursul declarat în astfel de condiții este admisibil și fondat, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 și 11 din Codul de procedură penală, câtă vreme greșit s-a procedat la judecarea cauzei în apel, în loc să fie soluționată în recurs, în raport cu cerințele și trăsăturile specifice unei asemenea căi de atac, încât se impune casarea unei atare decizii date cu încălcarea vădită a normelor procedurale privind desfășurarea procesului penal și trimiterea cauzei la instanța competentă, în vederea judecării recursului în complet legal constituit și în conformitate cu dispozițiile prin care este reglementată această cale de atac.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

    Într-adevăr, în timp ce în cuprinsul alin. 1 al art. 197 din Codul de procedură penală se prevede că "încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrag nulitatea actului, doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act", prin alin. 2 din același articol s-a precizat cu caracter restrictiv, dar imperativ, că "dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", subliniindu-se, prin cel de-al treilea alineat al acestui text de lege, că "nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod" și că "ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu".

    Prin urmare, este de observat că în acest cadru de reglementare, în măsura în care, pe parcursul procesului penal, s-a comis o încălcare a normelor procedurale ce sunt vizate de dispozițiile alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură penală, o atare neregularitate nu mai poate fi acoperită în niciun mod, ci impune reluarea sau refacerea actului procedural defectuos.

    Or, în această accepțiune, este evident că o constituire a completului de judecată într-un număr specific pentru judecarea în apel, iar nu în numărul expres cerut de lege pentru soluționarea cauzei în recurs, reprezintă o nelegală alcătuire a acelui complet, ceea ce atrage nulitatea absolută a judecății, într-o atare cale de atac, în sensul interpretării ce trebuie dată art. 197 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, pentru că s-au încălcat dispozițiile relative la compunerea instanței.

    În același timp, calificarea greșită a căii de atac drept apel, cu soluționarea ei potrivit reglementărilor specifice acestei căi de atac, are ca efect și pronunțarea unei hotărâri în apel, nedefinitivă, deci supusă recursului.

    A considera altfel ar însemna să fie eludat dreptul la un recurs efectiv în cauzele în care aceasta este singura cale de atac prevăzută de lege, cu consecința încălcării principiului legalității căilor de atac, care garantează exercitarea căilor de atac numai în condițiile instituite de lege, cu respectarea tuturor prevederilor prin care este reglementată calea de atac exercitată.

    Așadar, prin atribuirea unei alte calificări și a unui alt conținut decât cel prevăzut prin lege căii de atac a recursului ar fi deturnată voința legiuitorului de reglementare a căilor de atac în raport cu natura cauzelor penale deduse judecății, ceea ce contravine flagrant principiilor egalității în drepturi și accesului liber la justiție instituite prin art. 16 și 21 din Constituția României, republicată.

    Pe de altă parte, printr-un asemenea procedeu s-ar încălca și regulile procedurale referitoare la sesizarea instanței în căile de atac, ceea ce ar atrage nulitatea deciziei pronunțate în apel, atunci când instanța nu poate fi învestită decât cu judecarea recursului, și din perspectiva încălcării dispozițiilor relative la sesizarea instanței, nulitate care, de asemenea, nu poate fi înlăturată în niciun mod față de reglementarea din art. 197 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală.

    Reiese deci că o astfel de hotărâre, prin care se soluționează o cauză în apel, deși recursul constituie singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 și 11 din Codul de procedură penală, ca urmare a nerespectării dispozițiilor referitoare la compunerea instanței și la admiterea unei căi de atac neprevăzute de lege în ipoteza în care a fost admisă acea cale de atac greșit calificată.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și ale art. 414² alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că recursul împotriva unei hotărâri prin care a fost soluționată calea de atac a apelului, deși recursul era singura cale de atac ce se putea exercita împotriva hotărârii primei instanțe, este admisibil, potrivit dispozițiilor art. 385¹ lit. e) din Codul de procedură penală, fiind incidente cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 și 11 din Codul de procedură penală.

    Se stabilește că recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost soluționată calea de atac a apelului, deși recursul era singura cale de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii primei instanțe, este admisibil, potrivit dispozițiilor art. 385¹ lit. e) din Codul de procedură penală, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 și 11 din Codul de procedură penală.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2009.