- SECȚIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 32 din 9 iunie 2008 Dosar nr. 75/2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 830 din
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit, la data de 12 mai 2008, în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situația în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situației anterioare sau restituirea prestațiilor efectuate, cât și în situația în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță a acestor litigii și a căilor de atac ce pot fi exercitate.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 85 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii și a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
În vederea deliberării a fost amânată pronunțarea deciziei pentru astăzi, 9 iunie 2008, când
În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
I. Astfel, unele instanțe au considerat că aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile în bani, iar formularea în petitului accesoriu privind repunerea în situația anterioară determină incidența dispozițiilor art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală", fără a avea nicio relevanță sub aspectul competenței și al căilor de atac.
În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că în mod cert acțiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter patrimonial, evaluabil în bani.
S-a apreciat că același caracter îl au și acțiunile în rezilierea sau rezoluțiunea contractelor, deoarece pe această cale se urmărește aplicarea pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către una dintre părți a unei sancțiuni civile, nesusceptibilă de evaluare patrimonială.
S-a mai relevat că și cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani, deoarece pe această cale se tinde la desființarea actelor pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate.
II. Alte instanțe au apreciat că aceste litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu consecința stabilirii competenței și a căilor de atac în funcție de valoarea obiectului litigiului.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, ori de câte ori pe calea acțiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară pentru stabilirea competenței materiale de soluționare în primă instanță a litigiilor civile și comerciale și a căilor de atac ce pot fi exercitate.
S-a motivat că la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenția concretă, precum și dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă obligația reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.
Ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea competenței materiale și a căilor de atac potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Aceste din urmă instanțe au aplicat corect prevederile legii.
Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.
În art. 2 pct. 1 lit. a) din același cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005
, se prevede că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competența materială, ca primă instanță, a tribunalului intră procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Pentru determinarea competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești, competența după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul folosește mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenței materiale a instanței, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază și alte criterii subsidiare: importanța interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părților și urgența.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură civilă rezultă că legiuitorul le include în competența în prima instanță a judecătoriilor, în materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.
Același criteriu valoric este utilizat de legiuitor și pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță.
Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepții de la această regulă, și anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii și în alte cazuri prevăzute de lege.
Spre deosebire de reglementarea actuală, în redactarea inițială a textului în forma avută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă se prevedea că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreținere, obligații de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la 200 milioane ROL inclusiv, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, în reglementarea în vigoare, începând cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotărârilor judecătorești care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.
Aceasta exprimă voința legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în litigiile patrimoniale considerate de o importanță valorică mai redusă, în scopul asigurării celerității de soluționare a acestora.
Totodată, intenția legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acțiunile în realizare având ca obiect obligații de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumită valoare, și de a extinde sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței dreptului, acțiuni în constituire sau de transformare, acțiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiție impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Atât acțiunea civilă, cât și acțiunea comercială pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat concursul unui organ jurisdicțional în vederea recunoașterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situații juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau și prin plata unei asemenea despăgubiri.
Cu toate că în unele reglementări legale noțiunile de "acțiune civilă (comercială)" și "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuințate cu aceeași semnificație, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.
Acțiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală și permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situație juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acțiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanța și obligând-o astfel să hotărască.
Cererea este actul de învestire a instanței, nu acțiunea însăși, asupra căreia judecătorii sunt chemați să decidă.
Acțiunea are ca obiect, de regulă, protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează și nuanțează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenția concretă a reclamantului.
Potrivit cu natura și obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanță), acțiuni reale (când dreptul a cărui protecție se urmărește este unul real) și acțiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal și unul real), acțiuni extrapatrimoniale și acțiuni patrimoniale, acțiuni mobiliare și acțiuni imobiliare, acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
Natura acțiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum și caracterele juridice ale acestor acțiuni sunt atribuite de natura și specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Acțiunile mixte sunt o varietate a acțiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acțiunii personale și a acțiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general există două categorii de asemenea acțiuni: acțiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naștere totodată unei obligații personale, și acțiunile în rezoluțiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducțiune și cele în anularea/constatarea nulității absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși și, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecății, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.
În consecință, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară.
În aceste condiții trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială sau căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și în revocare.
În cazul acțiunii în nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conținut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desființare se urmărește.
Atunci când este vorba despre desființarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locațiune, donație etc., contracte ce au dat naștere unor drepturi patrimoniale, este evident că și lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecințe patrimoniale și, ca atare, acțiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială.
A susține că acțiunea în desființarea unui act juridic producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.
Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliu etc.
Or, dreptul a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea în desființarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menționate anterior.
A susține că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale.
Caracterul patrimonial al acțiunii subzistă indiferent de formularea unor pretenții accesorii privitoare la repunerea părților în situația anterioară [consecințe sunt sub aspectul timbrării, întrucât, potrivit art. 3 lit. a1) din Legea nr. 146/1997, o asemenea cerere se timbrează în mod separat conform art. 2 alin. 1 din aceeași lege].
Argumentul potrivit căruia numai atunci când se cere și restituirea prestațiilor avem de-a face cu o acțiune patrimonială este greșit, întrucât dreptul de valorificat rămâne același, consecințe fiind doar sub aspectul executării hotărârii.
Faptul că o hotărâre judecătorească nu constituie în același timp și titlu executoriu nu are influență asupra naturii dreptului pe care l-a tranșat. O acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru faptul că hotărârea ce se va pronunța nu este și executorie.
Cererea de chemare în judecată prin care se solicită pronunțarea anulării unui act juridic sau constatarea nulității absolute a aceluiași act, fără a se cere și restituirea prestațiilor efectuate de părți, este o cerere patrimonială atunci când tinde la desființarea unui act juridic ale cărui efecte (drepturi și obligații) au avut caracter patrimonial.
Pentru aceleași argumente constituie o cerere patrimonială și acțiunea prin care se urmărește lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate - rezoluțiunea/rezilierea -, cu mențiunea că cererea promovată de către vânzător este calificată de art. 1368 din Codul civil drept acțiune reală, cu toate consecințele ce rezultă de aici, inclusiv competența teritorială exclusivă (excepțională) a instanței de judecată.
Atât în dreptul substanțial, cât și în cel procedural comercial se aplică legea comercială, iar în lipsa unei reglementări speciale comerciale se aplică Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă (art. 1 din Codul comercial și art. 721 din Codul de procedură civilă).
Dispozițiile privind soluționarea litigiilor în materie comercială sunt cuprinse în art. 7201-72010 din Codul de procedură civilă și ele privesc numai soluționarea litigiilor, respectiv judecata, competența materială de primă instanță fiind determinată de criterii comune cu cele pentru determinarea competenței materiale în procesele civile.
Cauzele de validitate ale convențiilor civile și comerciale și sancțiunea nerespectării lor, ca și sancțiunile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor civile și comerciale au, de asemenea, o reglementare comună. Codul comercial nu are o reglementare separată a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decât cea prevăzută de Codul civil, iar sancțiunile pentru nerespectarea lor sunt comune celor două materii, civilă și comercială.
Nu există o reglementare diferită nici a sancțiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a convențiilor, alta decât cea prevăzută în Codul civil.
Legile comerciale recente nu conțin nici ele o altă reglementare a respectivelor instituții, iar în ceea ce privește mijlocul procedural pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, și el este comun materiei civile și comerciale, și anume dispozițiile art. 111 din Codul de procedură civilă.
Totodată, hotărârile judecătorești pronunțate în materie comercială sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile pronunțate în cauzele civile.
În aceste condiții, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile și comerciale.
Faptul că există acțiuni și cereri specifice materiei comerciale nu poate să conducă la o altă concluzie, întrucât și aceste acțiuni sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.
Pe de altă parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, și nu dreptului procesual civil.
De aceea nu se poate face apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii de clasificare a acțiunilor cu consecințe asupra competenței materiale a instanțelor judecătorești și a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de aceste instanțe.
Actul normativ menționat conține o reglementare specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cărei consecințe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiția de formă a timbrării.
Obligația de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligație fiscală și este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiție.
Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată se stabilește un raport de drept financiar, caracterizat prin relația de subordonare a părților.
Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanța de judecată, separat și distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă și care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în măsura în care obligația de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.
În mod impropriu, printre acțiunile și cererile neevaluabile în bani ce se taxează cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede și acțiuni și cereri cărora nu li se poate nega însă, sub nicio formă, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reducțiune a liberalităților, acțiunile de partaj.
Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acțiuni neevaluabile și evaluabile în bani are la bază rațiuni fiscale și nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecății și deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor și cererilor în materie civilă și comercială la care se referă art. 2 din Codul de procedură civilă pentru delimitarea competenței materiale de primă instanță.
Așadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispozițiile și categoriile de acțiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenței materiale după valoare și, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele civile și comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, și ale art. 329 alin.2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art.1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2008.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei