Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la calitatea procesuală pasivă a caselor de asigurări de sănătate, în litigiile având ca obiect plata drepturilor salariale care iau naștere în urma încheierii unui contract de muncă între personalul medical și unitatea spitalicească în cadrul căreia acesta își desfășoară activitatea.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 81 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii și a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că, în litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări sociale de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

    În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală pasivă a caselor de asigurări de sănătate în litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale.

   I. Astfel, unele instanțe au admis acțiunile având ca obiect plata unor drepturi salariale, formulate de personalul medical, în contradictoriu cu unitatea angajatoare și casa de asigurări de sănătate, apreciind că și aceasta din urmă are calitate procesuală pasivă în litigiul de muncă dedus judecății.

    În motivarea punctului de vedere menționat s-a relevat că între unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, și casa de asigurări de sănătate s-au încheiat contracte-cadru, prin care s-au stabilit condițiile de finanțare, fapt ce creează obligația caselor de asigurări de sănătate de a plăti sumele de bani cuvenite cu titlu de drepturi salariale.

   II. Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că în litigiile dintre salariați și unitățile sanitare angajatoare casele de asigurări de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

    În sprijinul acestui punct de vedere s-a învederat că printre atribuțiile caselor de asigurări de sănătate nu se regăsește și aceea privitoare la plata drepturilor salariale ale personalului medical din unitățile sanitare, neexistând raporturi de drept civil între acestea și casele de asigurări de sănătate, care să dea naștere la drepturi în favoarea personalului medical, respectiv la obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate.

    S-a mai argumentat că între unitatea spitalicească și casa de asigurări de sănătate există numai raporturi contractuale, născute prin încheierea contractului de furnizare de servicii medicale.

    Ca urmare, unitatea sanitară este cea care își organizează propria activitate, inclusiv în privința salarizării personalului, pe baza veniturilor proprii provenite din sumele încasate pentru serviciile medicale prestate și, respectiv, pe baza cheltuielilor.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

    Prestarea muncii și salarizarea ei sunt obligațiile principale ce rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru angajator din încheierea contractului individual de muncă sau din existența raportului de serviciu (în cazul funcționarilor publici, persoanelor care dețin demnități publice etc.).

    Munca prestată se caracterizează și prin faptul că are caracter patrimonial, putându-se evalua economic.

    Salariul reprezintă contraprestația angajatorului plătită pentru munca prestată de salariat în baza contractului individual de muncă (art. 154 din Codul muncii).

    Potrivit acestui concept, reglementările legale stabilesc principiul conform căruia pentru munca prestată fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului respectiv.

    Cu alte cuvinte, drepturile salariale se acordă în urma încheierii și executării unui contract individual de muncă, adică a acelui contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă la prestarea, cu continuitate în timp, a unei munci în folosul și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, iar acesta este obligat la rândul său să îi plătească o remunerație, denumită salariu, și să îi asigure condiții adecvate de muncă (art. 10 din Codul muncii și art. 69 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național).

    Ori de câte ori reglementările legale se referă generic la contractul individual de muncă sau la salariat (angajat) trebuie să se înțeleagă oricare dintre formele contractului individual de muncă reglementate de Codul muncii.

    Pluralitatea de subiecte este exclusă (activă sau pasivă), ceea ce presupune că nu pot exista în/și prin același contract individual de muncă mai multe persoane care să aibă împreună calitatea de salariat și, de regulă, nici mai multe persoane având laolaltă calitatea de angajator.

    Una dintre trăsăturile specifice ale contractului individual de muncă este aceea că angajatorul are competența exclusivă de a organiza activitatea prin stabilirea unei structuri organizatorice raționale, de a repartiza toți salariații pe locuri de muncă, cu precizarea atribuțiilor și răspunderilor lor, precum și de a exercita controlul asupra modului de executare a obligațiilor de serviciu.

    Între personalul medical din unitățile sanitare și casele de asigurări de sănătate nu sunt încheiate contracte cu trăsăturile specifice arătate mai sus, astfel că, în litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări de sănătate nu pot avea calitate procesuală pasivă.

    Pe de altă parte, nici dispozițiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, act normativ reținut de instanțe, nu conduc la concluzia existenței calității procesuale pasive a caselor de asigurări sociale de sănătate în astfel de litigii.

    Potrivit art. 217 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 asigurații au dreptul la un pachet de servicii de bază în condițiile prezentei legi.

    Serviciile medicale sunt acele servicii nominalizate în pachetele de servicii, furnizate de către persoanele fizice și juridice autorizate de Ministerul Sănătății [art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006].

    Pachetul de servicii de bază se acordă asiguraților și cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătății, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale și alte servicii la care au dreptul asigurații și se suportă din fond, în condițiile contractului-cadru [art. 210 alin. (1) lit. c)].

    Dispozițiile art. 210 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 95/2006 definesc și noțiunile de pachet de servicii (pentru persoanele care se asigură facultativ) și pachetul minimal de servicii (pentru persoanele care nu fac dovada calității de asigurat), ambele pachete acordându-se în condițiile contractului-cadru.

    Contractul-cadru pentru pachetul de servicii de bază se elaborează de Casa Națională de Asigurări de Sănătate pe baza consultării colegiului medicilor, colegiului farmaciștilor, colegiului medicilor dentiști etc., precum și a organizațiilor patronale și sindicale reprezentative din domeniul medical, se avizează de Ministerul Sănătății și se aprobă prin hotărâre a Guvernului [art. 217 alin. (2)].

    Acest contract reglementează, în principal, condițiile acordării asistenței medicale cu privire la pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate, lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale și a altor servicii pentru asigurați, alocarea resurselor și controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de sănătate, tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de decontare, internarea și externarea bolnavilor, prescrierea și eliberarea medicamentelor, coplata pentru unele servicii medicale etc. [art. 217 alin. (3)].

    Conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări de sănătate sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. În situația în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale.

    Totodată, potrivit art. 247 din același act normativ, furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale încheie cu casele de asigurări de sănătate contracte pe baza modelelor de contracte prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru elaborate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în cuprinsul cărora pot fi prevăzute și alte clauze suplimentare, negociate, în limita prevederilor legale în vigoare.

    Încheierea acestor contracte are drept scop reglementarea relațiilor dintre casele de asigurări de sănătate și furnizori, în vederea asigurării drepturilor pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, drepturi prevăzute în art. 217 și 218 din Legea nr. 95/2006.

    În baza acestor contracte casele de asigurări de sănătate sunt obligate să deconteze furnizorilor de servicii medicale contravaloarea serviciilor medicale contractate și prestate asiguraților în condițiile și la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând să suporte penalitățile prevăzute în contract [art. 271 lit. h)].

    Prin art. 292 din Legea nr. 95/2006 sunt reglementate în mod expres și limitativ obligațiile caselor de asigurări de sănătate, text care nu face niciun fel de referire la plata drepturilor salariale ale personalului angajat în baza unor contracte individuale de muncă la furnizorii de servicii medicale.

    Pe de altă parte, potrivit art. 188 alin. (1) din același act normativ, spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestații efectuate pe bază de contract, precum și din alte surse, conform legii.

    Spitalele publice își organizează activitatea pe baza bugetului de venituri și cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unității și cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.

    Elaborarea bugetului propriu se face pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar și a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secțiilor și compartimentelor din structura spitalului.

    De asemenea, spitalele publice au obligația de a asigura realizarea veniturilor și de a fundamenta cheltuielile în raport cu acțiunile și obiectivele din anul bugetar pe titluri, articole și alineate, conform clasificației bugetare [art. 188 alin. (2) și (3) din același act normativ].

    Prin urmare, în litigiile dintre salariați și unitățile sanitare, care sunt conflicte de muncă, casa de asigurări de sănătate nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale ce iau naștere ca urmare a încheierii și executării unui contract individual de muncă între personalul medical și unitatea în care își desfășoară activitatea, întrucât nu există niciun raport juridic între casa de asigurări de sănătate și personalul unității sanitare care să creeze drepturi în favoarea acestuia și obligații în sarcina casei de asigurări.

    O acțiune directă a personalului unităților sanitare pentru plata drepturilor salariale nu se poate introduce împotriva caselor de asigurări de sănătate întrucât Legea nr. 95/2006 care instituie obligația încheierii unor contracte civile între furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări de sănătate nu reglementează o asemenea posibilitate, cum este cazul art. 1488 din Codul civil (în situația contractului de antrepriză când lucrătorii folosiți de antreprenor pot acționa direct pe beneficiarul construcției pentru plata sumelor ce li se cuvin în măsura în care n-au fost plătite antreprenorului) și art. 1542 alineatul final din Codul civil (când mandantului i se recunoaște o acțiune directă față de submandatar, deși este terț față de contractul prin care s-a produs substituirea).

    În litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, acțiunea introdusă împotriva casei de asigurări sociale de sănătate nu poate fi considerată o acțiune oblică (indirectă sau subrogatorie) întrucât nu sunt întrunite condițiile cerute de art. 974 din Codul civil, adică acțiunea să fie exercitată de creditor în locul debitorului său insolvabil.

    De altfel, acțiunile introduse de personalul medical al unităților sanitare împotriva caselor de asigurări de sănătate sunt litigii civile care nu sunt de competența instanțelor care soluționează conflicte de muncă potrivit art. 284 din Codul muncii și art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă.

    Întrucât politica managerială privind acordarea drepturilor salariale ale personalului medical angajat cu contract individual de muncă intră în competența exclusivă a conducerilor unităților sanitare, în conformitate cu bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, casele de asigurări de sănătate nu pot avea calitate procesuală pasivă în litigiile puse în discuție de recursul în interesul legii, deoarece nu pot interveni în această activitate.

    Răspunderea caselor de asigurări de sănătate nu poate fi angajată decât în limita atribuțiilor și pentru neexecutarea obligațiilor menționate în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările ulterioare.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă și ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Secțiile Unite urmează să admită recursul în interesul legii și să decidă că, în litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2008.