Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

 

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

Decizie nr. 1/2014 din 17/02/2014                                        Dosar nr. 20/2013

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 17/04/2014

 

 

    Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, raportat la art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

    Ședinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-șef adjunct al Secţiei judiciare.

    La ședinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent-șef Ruxandra Petre din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanţe, din oficiu ori de către părţi, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepţiei prescripţiei extinctive, în cazul prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite și, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

    Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, arată că în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4) din Codul civil, prevederile art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil referitoare la invocarea prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea sa în vigoare, iar dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân aplicabile în privinţa prescripţiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2013.

    În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

    Președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

 

 ÎNALTA CURTE,

     deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

   1. Problema de drept care a generat practică neunitară

    Prin recursurile în interesul legii promovate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară naţională cu referire la interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4) și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în ceea ce privește obligaţia și posibilitatea instanţei de a verifica împlinirea termenului de prescripţie și de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, precum în ceea ce privește posibilitatea părţii interesate de a invoca aceeași excepţie, în orice stadiu procesual, în cazul prescripţiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

    Cererile de recurs în interesul legii au fost însoţite de hotărâri judecătorești exemplificative.

   2. Examen jurisprudenţial

    Prin cele două sesizări s-a semnalat existenţa unei practici judiciare neunitare la nivel naţional în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (respectiv art. 5, 201 și 223), precum și a normelor conţinute în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv art. 6 alin. (4), în partea lor privitoare la regimul juridic aplicabil prescripţiilor începute și împlinite ori a acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011, sub aspectul existenţei dreptului și obligaţiei instanţei de a invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei ori a dreptului părţilor interesate de a invoca aceeași excepţie, în orice fază procesuală.

    Problema de drept a fost soluţionată diferit în special în litigiile începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

   3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești

   3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a considerat că prescripţiile extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și împlinite ori cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, care este dat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă), astfel încât și în litigiile introduse după data de 1 octombrie 2011 instanţele de judecată pot invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie și absolută, după cum și părţile interesate au acest drept, indiferent de etapa procesuală a litigiului.

    În argumentarea acestor soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, precum și cele ale art. 5 alin. (1) și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

    S-a arătat că, întrucât normele cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac nicio distincţie în privinţa regimului juridic aplicabil, legea care guvernează prescripţia extinctivă, sub toate aspectele, de drept material și procesual, este legea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă, după cum se prevede expres prin cele două texte legale menţionate.

    Atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la această regulă, a făcut-o expres și limitativ, prin dispoziţiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, norme care sunt însă de strictă interpretare și aplicare, doar în privinţa cauzelor de suspendare și întrerupere a cursului prescripţiei extinctive anume prevăzute.

    În consecinţă, aceste instanţe au apreciat că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată, in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a acestui act normativ - 1 octombrie 2011.

   3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, alte instanţe au considerat că aceste prescripţii rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, cu excepţia regimului invocării, care intră sub incidenţa art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, texte de lege ce conţin norme de procedură de imediată aplicare, astfel încât, în litigiile începute după 1 octombrie 2011, instanţa nu mai este obligată să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris și nici nu mai poate invoca excepţia prescripţiei, în timp ce partea interesată o poate face doar in limine litis, în condiţiile și cu limitările prevăzute prin cele două articole ale Codului civil anterior menţionate.

    Argumentându-și soluţiile, aceste instanţe s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora "Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia [...] dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil", și pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 223 din același act normativ.

    Întrucât regulile de invocare a prescripţiei ţin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind - din această cauză - de imediată aplicare, acestea sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil.

    S-a spus că o interpretare contrară ar nega caracterul și efectul novator al dispoziţiilor din Codul civil care au reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată, așadar total diferit faţă de reglementarea anterioară dată aceleiași instituţii juridice de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

   4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

    Nu a fost exprimată o opinie asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe, de către acest titular al sesizării.

   5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie

    Evidenţiind diferenţele majore de concepţie dintre Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și Decretul nr. 167/1958, republicat, în reglementarea instituţiei juridice a prescripţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a susţinut, în punctul de vedere exprimat asupra recursului în interesul legii, că interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispoziţiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011, precum și ale art. 6 alin. (4) din Codul civil conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil, referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare, în timp ce dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, rămân aplicabile în privinţa prescripţiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

    Pentru a ajunge la această concluzie s-a susţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și de acelea ale art. 6 alin. (4) din Codul civil.

    În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării așteptărilor legitime ale părţilor.

    Excepţiile de la această regulă - ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Codul civil și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - au fost expres și limitativ instituite prin art. 202 și art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 și 7 din Codul civil, respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil.

    Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu conţin nicio distincţie, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus și având în vedere sintagma "în întregime" conţinută de art. 6 alin. (4) din Codul civil, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a Codului civil.

    De asemenea, s-a arătat că, dacă în privinţa prescripţiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil, constituind facta praeterita, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

    S-a susţinut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie că această soluţie rezultă și din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, precum și dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

    Dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeași lege, întrucât aplicarea acestora este condiţionată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conţine chiar astfel de dispoziţii contrare, fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

    Tot astfel, nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii noi cu privire la facta pendentia, nu ar putea conduce la o concluzie contrară celei susţinute de orientarea jurisprudenţială majoritară, întrucât acestea constituie dispoziţii tranzitorii cu caracter general, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiași act normativ nu se regăsesc dispoziţii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201 referitoare la prescripţie.

    Art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia.

   6. Doctrina în materie

    Este de menţionat astfel că, atât cu prilejul analizei dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât și a aceleia vizând soluţiile legislative oferite de art. 6 din Codul civil materiei relative la aplicarea legii civile în timp, doctrina recentă a menţionat, între exemplele de ultraactivitate (supravieţuire) a legii vechi, ca excepţii de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil, ori ca aplicaţii ale principiului neretroactivităţii consacrat prin art. 3-5 din Legea nr. 71/2011, cazul prescripţiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 [Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Editura C. H. Beck, București, 2012, pag. 9; M. Nicolae, Codex Juris Civilis. Noul Cod civil, ediţie critică, tomul 1, Universul juridic, București, 2012, pag. 25; M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp, în materie civilă în lumina Noului Cod civil, Universul juridic, București, 2013, pag. 499 și urm., pag. 529].

    În mod specific, într-o monografie destinată studiului conflictului de legi în timp (în lumina Codului civil), s-a precizat că aplicarea imediată a legii noi prescripţiilor începute și neîmplinite, sub cuvânt că acestea ar reprezenta situaţii în curs, este discutabilă deoarece legea nouă, modificând sau suprimând prescripţiile născute înainte de intrarea sa în vigoare, înlătură parţial sau total efectele legii vechi deja produse, fiind astfel parţial retroactivă. Aceasta întrucât a atribui unui fapt deja consumat - încheierea unui act juridic ori săvârșirea unui fapt juridic stricto sensu -, chiar și pentru viitor, alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor înseamnă a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu ale celei vechi, normal și natural aplicabilă. Or aceasta nu s-ar putea realiza decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce în prezent este inadmisibil. (M. Nicolae, "Contribuţii la studiul . . ." precitat anterior, pag. 499 și urm.; ca exemple de atribuire a unor alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare, au fost menţionate: posibilitatea ca legea nouă să instituie sau să suprime prescripţia, să mărească ori să micșoreze termenele de prescripţie, să modifice condiţiile (regimul) prescripţiei, sub aspectul începutului prescripţiei, cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termen; ibidem).

    Întrucât aplicarea legii noi prescripţiilor începute și neîmplinite este afectată de retroactivitate, singura soluţie posibilă este aplicarea în continuare a legii vechi care, se spune, în acest moment ultraactivează (supravieţuiește).

    Potrivit aceluiași autor, acest sistem este nu numai unul simplu, presupunând aplicarea unei singure legi, ci și unul sigur, dând satisfacţie principiului securităţii juridice și principiului preeminenţei dreptului, dar și echitabil, menţinând echilibrul dintre părţi în așa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

    De asemenea, a fost analizată și posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, autorii subliniind că răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) din Codul civil, care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept material și cele procesuale în materia prescripţiei. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, "Curs de drept civil. Partea generală, ediţia a 2-a revizuită și adăugită; Editura Universitară; 2012, pag. 29).

   7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

    În cazuistica deciziilor Curţii Constituţionale problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătorești nu se regăsește abordată în mod direct, ci doar de o manieră implicită.

    Astfel, prin Decizia nr. 389 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 22 noiembrie 2013, în care Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul Civil, aceasta a arătat - cu privire la articolele din Codul civil criticate - că "nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripţiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar Sentinţa civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu (...) este anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil".

    În consecinţă, Curtea, făcând trimitere la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcţionarea Curţii Constituţionale și la condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, de a viza legi sau ordonanţe ori dispoziţii din legi sau ordonanţe în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului, a decis în sensul respingerii excepţiei ce viza neconstituţionalitatea dispoziţiilor Codului civil, ca inadmisibilă.

   8. Asupra regularităţii învestirii

    Titularilor sesizării - Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - li s-a recunoscut prin lege dreptul de a formula o sesizare în vederea promovării recursului în interesul legii, în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă.

    Sesizările formulate au evidenţiat ivirea unei probleme de drept ce a fost rezolvată neunitar de către instanţe și care ţine de succesiunea legii civile în timp și de chestiunea raportului între normele generale și cele speciale, în funcţie de câmpul de aplicare a acestora, în materia specifică de reglementare a instituţiei prescripţiei extinctive.

    Având în vedere hotărârile judecătorești anexate, din care rezultă că aceeași problemă de drept a primit soluţionări diferite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, se constată existenţa unei jurisprudenţe neunitare și, implicit, îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, pentru promovarea recursului în interesul legii.

   9. Raportul asupra recursului în interesul legii

    Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

   10. Înalta Curte

    Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

    Textele de lege ce au generat practica neunitară:

    Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat:

    "Instanţa judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris."

    Art. 6 alin. (4) din Codul civil:

    "Prescripţiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

    Art. 2.512 din Codul civil - invocarea prescripţiei de partea interesată:

    "(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

    (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

    (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale."

    Art. 2.513 din Codul civil - momentul până la care se poate invoca prescripţia:

    "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

    Art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

    "(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

    (2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie și obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil."

    Art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

    "Prescripţiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

    Art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

    "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite."

    Așa cum s-a menţionat deja, opiniile divergente ale instanţelor au avut ca punct de pornire interpretarea și aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum și a celor proprii Codului civil însuși, în partea lor privitoare la regimul juridic al prescripţiilor începute și împlinite ori al acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, 1 octombrie 2011.

    Nu mai puţin, formarea unor opinii divergente a fost favorizată de diferenţa de concepţie și de tratament juridic cu care a fost abordată instituţia juridică a prescripţiei extinctive de către legiuitorul actual - cel al Codului civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

    Astfel, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat - în vigoare până la 1 octombrie 2011, prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, și cele ale art. 18, care instituiau obligaţia instanţelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, constituind cele mai pregnante caracteristici în acest sens.

    Reglementarea prin norme imperative a prescripţiei extinctive, dar și conţinutul normativ al art. 18 din decret au determinat recunoașterea și consacrarea caracterului absolut al excepţiei procesuale de fond, peremptorii, a prescripţiei extinctive, ce putea fi ridicată din oficiu de instanţă/organul arbitral, în orice fază procesuală, dar, în aceleași condiţii, și de partea interesată.

    Într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţele asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoașterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor și limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc.

    Indiscutabil, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultă din conţinutul art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, care prevăd că prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanţă sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menţionate de art. 2.514 din Codul civil.

    Problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanţele de judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăsește în dispoziţia tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII "Dispoziţii cu privire la cartea a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea și calculul termenelor» a Codului civil" - Secţiunea 1 "Dispoziţii tranzitorii și de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea și calculul termenelor» a Codului civil" din Legea nr. 71/2011.

    Potrivit acestei norme, "prescripţiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

    Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

    Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

    Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

    Aceeași soluţie legislativă a fost consacrată și prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

    Este de precizat că, deși invocat ca temei legal pentru multe din soluţiile instanţelor ce au conturat opinia majoritară, art. 6 alin. (4) din Codul civil nu oferă decât un argument secundar, deoarece, formal, dispoziţiile sale nu sunt incidente rezolvării conflictului de drept intertemporal privitor la determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011.

    Norma art. 6 alin. (4) din Codul civil constituie sediul materiei pentru rezolvarea conflictelor de drept intertemporal în materie de prescripţie, decădere și uzucapiuni, ce pot să apară în urma adoptării unor legi viitoare, sub puterea de reglementare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ori a eventualelor conflicte dintre acesta și legislaţia civilă specială sau complementară, în timp ce conflictul de drept intertemporal în privinţa căruia instanţele naţionale au avut opinii diferite a fost ocazionat de chiar intrarea în vigoare a legii, făcând obiectul de reglementare al dispoziţiilor conflictuale cuprinse în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

    Chiar astfel fiind, este important de remarcat că principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din Codul civil și, în particular, cele din art. 6 alin. (4) au fost confirmate în legea de punere în aplicare, legiuitorul dovedind consecvenţă.

    Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

    Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil - care consacră o soluţie identică, dând expresie acelorași principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a Codului civil.

    Întrucât regimul de invocare a excepţiei de prescripţie este consecinţa directă a naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând dispoziţiile art. 2.512 și 2.513 ale Codului civil prescripţiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2009, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea regimului de invocare a excepţiei de prescripţie - care devine altul decât cel legal prevăzut la data începerii cursului acesteia -, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituţii a prescripţiei extinctive (cu consecinţe inclusiv în planul dreptului substanţial), care, deși de ordine publică la data nașterii ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată.

    Dacă în privinţa prescripţiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

    Nici dispoziţiile art. 223 și nici cele ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu constituie argumente în infirmarea acestor concluzii.

    Astfel, prevederile art. 223 se regăsesc în cap. X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulat "Dispoziţii finale", iar prin câmpul lor de aplicare - destinat reglării tranzitorii a normelor de drept material și procedural după care se judecă procesele și cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 -, acestea au caracterul unor norme tranzitorii generale (sau norme conflictuale generale).

    Așa cum rezultă din chiar cuprinsul art. 223 supus analizei, aplicarea sa intervine "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel".

    Or art. 201 din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secţiunea 1, intitulat "Dispoziţii tranzitorii și de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decădere și calculul termenelor» a Codului civil", constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât și prin câmpul său de aplicare - destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripţiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil - o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială).

    Cum specialul derogă de la general și se aplică cu întâietate, raport în care se află și cele două norme supuse analizei, înseamnă că dispoziţiile art. 223 nu vor putea fi aplicate niciodată în reglarea conflictului de drept intertemporal privitor la regimul aplicabil prescripţiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, fiind înlăturate de la aplicare de norma conflictuală specială a art. 201 din același act normativ, devenind lipsit de relevanţă faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011, din perspectiva problemei de drept analizate.

    Și dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi cu privire la facta pendentia, atât prin amplasarea lor în cap. I al Legii nr. 71/2011 "Dispoziţiile generale", cât și prin sfera de reglementare, au caracterul unor dispoziţii generale, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiași act normativ nu se regăsesc dispoziţii tranzitorii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201, referitoare la prescripţie.

    Așadar, nici aceste dispoziţii legale nu vor putea fi aplicate în determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute și împlinite ori a acelora neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în prezenţa reglementării cu caracter special conţinute în art. 201 din Legea nr. 71/2011, care instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia și care se aplică cu întâietate.

    A decide contrariul celor ce rezultă din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, spre a da efect caracterului și efectului novator al dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, după cum au argumentat instanţele ce au pronunţat soluţia minoritară, nu semnifică altceva decât a aplica retroactiv legea nouă (respectiv, dispoziţiile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil), contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, și opţiunii clare a legiuitorului care, din nevoia de securitate și stabilitate juridică, condiţii sine qua non ale asigurării preeminenţei dreptului, în conflictul de drept intertemporal generat, a înţeles să dea întâietate aplicării legii civile vechi în privinţa prescripţiilor începute, dar neîmplinite (și, a fortiori, a celor împlinite) la 1 octombrie 2011, în ideea respectării intereselor și așteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele, și prin acţiunea principiului supravieţuirii legii vechi.

    Prin urmare, au apreciat în mod corect instanţele ce au conturat jurisprudenţa majoritară, în sensul că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.

    Spre deosebire de acestea, prescripţiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, după cum același drept de a invoca excepţia îl au și părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

     Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

    

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

 în numele legii

 D E C I D E:

 

    Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa.

    În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în ședinţă publică, astăzi, 17 februarie 2014.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent-șef,
Ruxandra Petre