ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Completul competent să judece recursul în interesul legii
Decizie nr. 3/2012 din 12/03/2012 Dosarul nr. 2/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 281 din 27/04/2012
Livia Doina Stanciu - președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, președintele completului
Lavinia Curelea - președintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie- președintele Secţiei penale
Ionel Barbă - președintele delegat al Secţiei de contencios administrativ și fiscal
Adrian Bordea - președintele Secţiei a II-a civile
Mirela Sorina Popescu - judecător la Secţia penală
Ionuţ Matei - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală judecător-raportor
Magdalena Iordache - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală
Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală
Sofica Dumitrașcu - judecător la Secţia penală
Alixandri Vasile - judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală
Ana Hermina Iancu - judecător la Secţia penală
Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă
Cristina Luzescu - judecător la Secţia I civilă
Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ și fiscal
Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ și fiscal
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Ședinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.
La ședinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin Sesizarea nr. 11.052/2.432/III-5/2011, "vizând posibilitatea recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate".
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţa neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaște și pune în executare și pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare, alături de pedeapsa închisorii, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că nu se poate dispune recunoașterea, alături de pedeapsa închisorii, și a amenzii penale, întrucât statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată de statul străin.
A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la "posibilitatea recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate", au fost evidenţiate două orientări cu privire la acest aspect și, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești
3.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaște și pune în executare și pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii (anexele nr. 1-11), argumentându-se că, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală, republicată, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, cu excepţia cazului în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare.
În acest sens s-a pronunţat și instanţa supremă (anexa nr. 12), iar la acest punct de vedere au aderat și instanţele în marea lor majoritate prin soluţiile pronunţate în cauze.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii s-a considerat că nu se poate dispune recunoașterea alături de pedeapsa închisorii și a amenzii penale, dacă statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată în cauză (anexele 13-18), argumentându-se că executarea sancţiunilor pecuniare este reglementată în secţiunea a 4-a a Legii nr. 302/2004, republicată, care conţine dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Decizieicadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancţiunilor pecuniare.
Conform dispoziţiilor menţionate, recunoașterea sancţiunilor pecuniare comportă o procedură diferită, care include prezentarea de către statul solicitant a unui certificat emis conform anexei nr. 3 la Legea nr. 302/2004, republicată. În conţinutul acestui certificat statul solicitant trebuie să precizeze dacă permite aplicarea de către statul de executare a unor sancţiuni alternative în eventualitatea imposibilităţii de a executa decizia care aplică sancţiunea pecuniară și care sunt sancţiunile care pot fi aplicate, respectiv felul sancţiunilor (privarea de libertate, munca în folosul comunităţii sau alte sancţiuni) și nivelul maxim al sancţiunii.
În aceste situaţii, s-a reţinut că obiectul sesizării este strict delimitat de cererea de transfer, iar procedura de urmat trebuie să corespundă acestei solicitări, respectiv transferul condamnatului numai pentru executarea pedepsei închisorii, nu și pentru executarea sancţiunii pecuniare.
4. Opinia procurorului general
Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Legiuitorul a prevăzut că transferarea unui condamnat într-un alt stat se poate face numai în urma unei proceduri de recunoaștere a hotărârii de condamnare pe teritoriul statului unde va fi transferat și că prin Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate și Protocolul adiţional adoptat la Strasbourg în 18 decembrie 1997, în titlul VI din Legea nr. 302/2004, republicată, este prevăzută procedura prin care se poate realiza transferarea persoanelor condamnate în ipoteza în care statul român este statul de executare.
Prin voinţa expresă a legiuitorului, Curtea de Apel București este instanţa competentă a se pronunţa cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoașterea hotărârii străine de condamnare, precum și dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, conform art. 158 sau 159 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Cu privire la acest aspect, dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilesc că executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare, iar în procedura de continuare a executării pedepsei reglementată în art. 10 din Convenţie și art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate acestuia.
În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, neputându-le modifica, scop în care instanţa va analiza și va stabili compatibilitatea cu legislaţia română a felului și duratei pedepsei dispuse prin hotărârea judecătorească străină.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, în examinarea îndeplinirii condiţiilor transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa trebuie să se raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în statul de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau asupra executării parţiale a acestei pedepse.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
S-a arătat că argumentele de drept reglementate atât prin legislaţia internă, cât și prin legislaţia internaţională pledează și susţin această primă opinie.
În ipoteza specială a recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării și recunoașterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.
În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
6. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.
În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului dintre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, transferarea persoanei condamnate nu poate avea loc în termenii convenţiei decât în condiţiile următoare:
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare;
b) hotărârea trebuie să fie definitivă;
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele doua state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei;
e) acţiunile sau omisiunile care au dat naștere condamnării trebuie să constituie o infracţiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie o astfel de infracţiune, dacă ar fi survenite pe teritoriul său;
f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
Analiza cumulativă a acestor dispoziţii legale relevă neechivoc că, în ipoteza specială a recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării și recunoașterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.
Art. 9 paragraful 1 lit. b din Convenţie și art. 157 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situaţie în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeași infracţiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraful 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancţiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.
Convenţia acceptă totuși, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare ori dacă legislaţia acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeași natură.
În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situaţie, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Potrivit art. 233 alin. (2) pct. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, prin pedeapsă pecuniară se înţelege obligaţia de a plăti:
1. a) o sumă de bani drept condamnare pentru o infracţiune, pronunţată printr-o hotărâre;
b) compensaţia pronunţată prin aceeași hotărâre în beneficiul victimelor, dacă victima nu se poate constitui parte civilă la proces, iar instanţa acţionează în exercitarea competenţei sale în materie penală;
c) o sumă de bani aferentă cheltuielilor cauzate de procedura judiciară sau administrativă care a dus la pronunţarea hotărârii;
d) o sumă de bani către un fond public sau către o organizaţie de sprijin pentru victime, pronunţată prin aceeași decizie.
Art. 240 din Legea nr. 302/2004, republicată, explică în alin. 1 că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceeași lege, pentru ca în alin. (2) să arate că, dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaște și de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente și va aduce acest lucru la cunoștinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător.
Astfel, art. 241 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaștere sau neexecutare.
Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
Analiza dispoziţiilor legale menţionate relevă că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, întrucât hotărârile penale recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul său, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare.
În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parţiale a acestei pedepse, pentru că altfel nu există nicio incompatibilitate de executare a pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii, Codul penal român prevăzând inclusiv posibilitatea executării ambelor pedepse principale pentru ipoteza în care cererea de transfer în vederea executării pedepsei se referă în mod explicit și la pedeapsa amenzii.
A considera altfel echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la natura și durata pedepsei, lucru nepermis de lege, așa încât se impune ca, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate să se pronunţe atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 și 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și, în consecinţă:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 137 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, stabilește că:
În cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în ședinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.
|
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, LIVIA DOINA STANCIU |
Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun |