Marcă. Semn distinctiv. Înţeles. Încălcarea dreptului la marcă. Modalitatea de calcul a prejudiciului.
Cuprins pe materii. Drept de proprietate intelectuală. Marcă. Încălcarea dreptului la marcă. Modalitatea de calcul a prejudiciului.
Index alfabetic. Drept de proprietate intelectuală.
- marca
- prejudiciu
- modalitate de calcul
Legea nr. 84/1998: art 5
OUG nr. 100/2005: art 14
1. Art.5 din Legea nr.84/1998 exclude de la înregistrare semnele care sunt nedistinctive, descriptive ori devenite uzuale, însă nu în mod abstract, ci privite în conexiune cu produsele sau serviciile a căror marcare se urmărește.
Sintagma „Copilul meu" ar putea fi considerată descriptivă, prin reducere la absurd, numai dacă „produsul" vizat ar fi copilul însuși.
Or, în speţă, marca „Copilul meu" a fost înregistrată de pârâtă pentru periodice, publicaţii, produse de hârtie și carton imprimat, redactare, publicitate, difuzare, tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menţinere de site-uri web, iar în raport de acestea, corect au reţinut instanţele anterioare că s-au respectat la înregistrare prevederile art.5 din Legeanr.84/1998.
2. În determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafacător, ca și beneficiul de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art.14 alin. (2) lit.a din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7041 din 12 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr.1390 din 31 octombrie 2006, Tribunalul București - secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. BURDA ROMÂNIA S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. WESTACO S.R.L., având ca obiect anularea înregistrării mărcii „Copilul meu" nr. 54446 din 10 februarie 2003 pentru clasele de produse și servicii 15,35,39,40,41 și 42, în temeiul art.5 lit. b,, lit. c și lit. d și art.48 alin. 1 lit. a din Legea nr.84/1998; a admis în parte cererea reconventională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată; a interzis reclamantei utilizarea mărcii „Copilul meu" pentru clasele de produse și servicii 16, 35, 39, 40,41 și 42; a obligat-o pe reclamantă ca, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să retragă de pe piaţă toate publicaţiile, documentele și orice alte materiale care poartă această marca ori face referire la ea, sub sancţiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere și, totodată, a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.410.050,6 lei, cu titlu de despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 205A din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut aceeași situaţie de fapt și de drept ca și prima instanţă și a înlăturat criticile aduse de pârâtă primei hotărâri.
Astfel, s-a reţinut că pârâta este titulara mărcii „Copilul meu", conform certificatului de înregistrare nr.54446 din 10 februarie 2003 eliberat de O.S.I.M., pentru clasele de produse și servicii 16,35,39,40,41 și 42.
Tribunalul a considerat, iar curtea de apel a confirmat, că la îmegistrarea mărcii nu au fost încălcate prevederile art. 5 lit. b, lit. c și lit. d din Legea nr.84/1998, așa cum a susţinut reclamanta prin cererea de chemare în judecată.
În acest sens s-a arătat că sintagma „Copilul meu" are un caracter distinctiv în raport de produsele și serviciile pe care tinde să le protejeze.
Distinctivitatea se analizează, pe de o parte, în raport cu produsul sau serviciul vizat, iar pe de altă parte, în raport cu publicul căruia i se adresează.
Deși reclamanta a susţinut că marca este alcătuită din două cuvinte provenite din limbajul uzual, instanţele au arătat că această alăturare este aptă a distinge în cadrul segmentului de public relevant, bunurile și serviciile protejate, în privinţa provenienţei lor.
Având în vedere că marca pârâtei a fost înregistrată pentru periodice, publicaţii, produse de hârtie și carton imprimat, redactare, publicitate, difuzare, tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menţinere de site-uri web, nu se poate reţine că sintagma „Copilul meu" reprezintă o definire sau o desemnare a acestor produse și servicii sau că ar fi uzuală în aceste operaţiuni.
Curtea de apel a mai reţinut că, prevederile art.48 lit.c și art.6 lit.d din Legea nr.84/1998 nu pot fi analizate în calea de atac, deoarece nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, iar în apel nu se pot formula cereri noi conform art.294 Cod procedură civilă.
Referitor la cererea reconventională, instanţele au reţinut că reclamanta fără a avea acordul pârâtei, a editat, tipărit și difuzat o publicaţie utilizând marca „Copilul meu".
A fost înlăturată apărarea reclamantei în sensul că dreptul de a utiliza marca pentru serviciile menţionate rezultă din certificatul de înregistrare nr.67591 eliberat de O.S.I.M., cu motivarea că acest titlu de protecţie a fost emis pentru alte produse și servicii decât cele pentru care s-a acordat protecţie mărcii pârâtei și anume: legătorie, papetărie, adezivi pentru papetărie și menaj, materiale pentru artiști, pensule, mașini de scris -și articole de birou, materiale plastice pentru ambalare, necuprinse în alte clase, cărţi de joc, telecomunicaţii și în special internet, educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive și culturale.
În ceea ce privește modalitatea de determinare a prejudiciului calculat la 3.410.050,6 RON, instanţele au avut în vedere datele concrete privind tarifele percepute de către reclamantă pentru activitatea de publicitate desfășurată în paginile publicaţiilor sale, acestea fiind expuse chiar pe site-ul reclamantei și deci, fiind însușite de către aceasta.
În acest sens, curtea de apel a arătat că este adevărat că la determinarea prejudiciului nu s-au luat în calcul datele concrete din documentele contabile ale reclamantei, dar că acest fapt s-a datorat numai atitudinii sistematice a reclamantei, de împiedicare a administrării probei cu expertiză contabilă.
De asemenea, a mai arătat că atitudinea reclamantei a îmbrăcat forma abuzului de drept, din moment ce chiar în apel a susţinut că nu avea obligaţia de a depune la dosar înscrisurile necesare expertizei, câtă vreme nu i se indicau în concret datele de identificare ale documentelor contabile.
De asemenea, și în faza apelului, reclamanta a împiedicat vreme de 7 luni efectuarea de către expertul desemnat a unui nou raport de expertiză prin repetate amânări a depunerii documentelor ori prin depunerea lor incompletă.
În atare situaţie, în mod corect s-au avut în vedere datele referitoare la veniturile realizate de reclamantă prin publicitatea efectuată în publicaţia incriminată, modalitatea de calcul a prejudiciului prin raportare la patrimoniul reclamantei fiind una din posibilităţile pe care le avea la îndemână pârâta ce a formulat cererea reconvenţională.
Tot pe aspectul capătului de cerere vizând repararea prejudiciului, curtea de apel a înlăturat ca nefondată excepţia lipsei de obiect a acesteia, arătând că petitul cererii îndeplinește cerinţele art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă, valoarea obiectului pricinii urmând a fi indicată atunci când este cu putinţă.
Or, câtă vreme urmau a se administra probe ce se aflau în posesia reclamantei pentru determinarea cuantumului pretenţiilor pârâtei, este evident că valoarea obiectului nu putea fi indicată la data depunerii cererii reconventionale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acesteia, casarea deciziei și în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, modificarea sentinţei, admiterea cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconventionale.
Recurenta a mai solicitat modificarea în tot a încheierii de ședinţă din 9 septembrie 2008 și în consecinţă, admiterea cererii de recuzare a expertului C.I., cât și cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, precum și suspendarea executării silite a deciziei recurate până la soluţionarea recursului.
Această din urmă cerere a fost încuviinţată provizoriu prin încheierea din 13 noiembrie 2008 și cu depunerea unei cauţiuni în valoare de 346.000 RON.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut următoarele:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a d-nei judecător C.M., formulată la data de 15 septembrie 2008, în baza art.29 alin.2 Cod procedură civilă, pentru motivul prevăzut de art.27 pct.7 Cod procedură civilă.
Î*n acest sens, recurenta arată că același judecător a pronunţat sentinţa civilă nr.513/2006, ce avea ca obiect existenţa dreptului de proprietate intelectuală pe baza căruia reconvenienta din prezenta cauză și-a formulat pretenţiile, ceea ce înseamnă că judecătorul și-a spus public poziţia cu privire la existenţa dreptului dedus judecăţii.
Dat fiind că, încălcându-se principiul continuităţii și stabilităţii completului de judecată reglementat de art. 52 alin. (1) din Legea nr.304/2004, componenţa completului a fost schimbată de mai multe ori pe parcursul judecării apelului, acest motiv de recuzare nu a fost cunoscut de către recurentă și în consecinţă, a formulat cererea în condiţiile art. 29 alin. (2), instanţa de apel omiţând cu desăvârșire să se pronunţe asupra ei, ceea ce a avut drept consecinţă judecarea cauzei de către un judecător incompatibil.
De asemenea, instanţa s-a pronunţat cu privire la cererea de recuzare a expertului I.C., fără a-l audia, așa cum se decisese iniţial, în sensul respingerii cererii, aspect care s-a datorat tot schimbării componenţei completului de judecată.
În drept, recurenta și-a întemeiat acest motiv pe dispoziţiile art.304 pct.l Cod procedură civilă.
2.În mod greșit, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere 2.6 al cererii reconvenţionale.
În opinia recurentei, această excepţie trebuia admisă, deoarece acest capăt de cerere nu întrunea exigenţele art.112 pct.3 Cod procedură civilă, ceea ce atrăgea aplicabilitatea art. 133 alin. 1 Cod procedură civilă.
Nu poate fi reţinută opinia instanţei de apel în sensul că evaluarea obiectului cererii nu era cu putinţă.
Evaluarea în linii mari a obiectului cererii este posibilă numai în anumite situaţii aparte, ca de exemplu valoarea unor urmări deosebit de ample a unei fapte ilicite.
Evaluarea estimativă a pagubei suferite de pârâta-reclamantă era posibil de aproximat.
3. În mod eronat a respins instanţa de apel cererea de anulare a înregistrării mărcii „Copilul meu" aparţinând pârâtei.
Marca „Copilul meu" este compusă din cuvinte uzuale, cu un pronunţat caracter descriptiv, raportat la clasele de produse pentru care a fost înregistrată.
În opinia recurentei, înregistrarea acestei mărci împiedică folosirea de către o persoană a cuvintelor uzuale „copilul meu" pentru a face referire la propriul copil.
În ipoteza în care această marca s-ar menţine ca fiind legală, s-ar crea o situaţie contrară legii, în care, pentru clasele de produse vizate nu ar mai putea fi utilizat de către nicio persoană termenul arhiuzual și definitoriu „copilul meu".
Mai mult, s-ar crea situaţii aberante în care o persoană interesată să publice un articol referitor la copilul propriu, să nu se poată referi la acesta cu termenul uzual „copilul meu", trebuind să găsească tot felul de înlocuitori ai acestei definiţii pentru a nu încălca marca reclamantei.
Recurenta își întemeiată acest motiv de recurs pe dispoziţiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
4. În legătură cu probatoriul administrat, recurenta susţine că, atât în primă instanţă cât și în apel, au fost încălcate prevederile legale, ceea ce face necesară trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii probatoriului.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta susţine următoarele:
Cererea de recuzare a expertului C.I. și cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză au fost greșit respinse de către instanţa de apel, cu încălcarea regulamentului de funcţionare al CECCAR emis în baza art. 26 și art. 30 lit. b din O.G. nr.65/1994, republicat în Monitorul Oficial nr.601/2008.
Încălcând standardul profesional conţinut în actele normative indicate, expertul C.I. nu și-a îndeplinit obligaţiile de efectuare a expertizei contabile, antepronunţându-se prin depunerea unui raport de imposibilitate de efectuare a expertizei, care nu se bazează pe niciun document real sau demers de expertizare.
Expertul nu a evaluat nici documentele puse la dispoziţie de către recurentă la sediul său și nu a comparat facturile fiscale primite cu contractele de publicitate puse la dispoziţie.
Fără să studieze în mod culpabil actele contabile necesare expertizei, acesta a întocmit un raport de imposibilitate de efectuare a lucrării pe care recurenta l-a învederat ca fiind fals, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra falsului conform art. 182 alin. (2) Cod procedură civilă.
În opinia recurentei, raportul preliminar de expertiză este nul de drept ș-i nu poate servi ca probă.
În cadrul aceluiași motiv, recurenta mai susţine că în cauză nu a fost dovedită existenţa contractelor de publicitate și a contractelor de barter, neadministrându-se niciun interogatoriu cu privire la aceste contracte.
De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de clauzele de confidenţialitate cuprinse în aceste contracte supuse reglementărilor art.172 Cod procedură civilă.
În atare situaţie, în mod greșit instanţa de apel a considerat că sunt întrunite condiţiile art. 174 Cod procedură civilă. Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă.
5. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că sunt îndeplinite în ceea ce o privește pe recurentă condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
În acest sens, recurenta arată că modalitatea de calcul a prejudiciului avută în vedere de instanţă, nu ţine seama de experienţa mult mai bogată pe care o au unele ţări în diferite materii de drept și că despăgubirile acordate pârâtei reclamante nu pot fi nicidecum egale cu veniturile recurentei, ci pot constitui doar un procent din acestea de maxim 5% din venitul net.
Solicitând despăgubiri vădit disproporţionate faţă de pretinsul prejudiciu, intimata înfăptuiește un abuz de drept.
Recurenta mai susţine că este un lider mondial în domeniul publicaţiilor și că, chiar în situaţia în care nu ar fi existat revista „Ioana copilul meu", ar fi realizat aceleași venituri.
Recurenta consideră că veniturile obţinute de ea nu se datorează în nicio măsură titlului care dă tematica revistei „Ioana copilul meu", o dovadă în acest sens fiind aceea că deși a încetat să folosească sintagma „Copilul meu" încă din luna noiembrie 2006, încasările din publicitate ale revistei nu au scăzut, ci au crescut.
În acest context nu se poate admite ideea că, dacă recurenta nu ar fi folosit cuvintele „Copilul meu" în publicaţia „Ioana", pârâta reclamantă ar fi obţinut automat aceleași venituri ca și recurenta.
De altfel, pârâta-reclamantă nici nu a dovedit faptul că editează vreo publicaţie, iar întreţinerea unui site de internet ce are un număr mediu de 3,61 vizitatori pe zi nu este de natură a dovedi faptul că ar avea măcar capacitatea de a beneficia de aceleași contracte de publicitate ca și recurenta.
Și acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimata S.C. Westaco S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menţinerea hotărârii curţii de apel, ca fiind legală.
Recursul este într-adevăr nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
1.Din completul care a pronunţat decizia recurată nu a făcut parte niciun judecător incompatibil, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct.1 C.pr.civ.
Este real că reclamanta a formulat o cerere de recuzare, întemeiată pe dispoziţiile art. 29 alin. (2) cu trimitere la art. 27 pct. 7 C.pr.civ., care nu a fost soluţionată, fără însă ca prin aceasta să se încalce vreo dispoziţie legală.
În primul rând, art. 29 alin. (2) C.pr.civ. este impropriu invocat de recurentă faţă de motivarea în fapt a cererii de recuzare.
Astfel, s-a susţinut că unul din cei doi membri ai completului își spusese părerea cu privire la pricină într-o altă cauză, în care se statuase asupra dreptului de proprietate al pârâtei, pe care aceasta își întemeiază cererea reconventională, pronunţând sentinţa civilă nr. 513 din 20 aprilie 2006 la Tribunalul București.
Pentru a se putea face o cerere de recuzare după începerea dezbaterilor, trebuie ca motivul de recuzare să se fi ivit după acest moment, și nu să fie preexistent și doar aflat de parte după începerea dezbaterilor, situaţie în care intervine decăderea din dreptul de a cere recuzarea.
Or, în speţă, motivul de recuzare invocat era preexistent, iar cererea a fost făcută nu înainte de începerea oricăror dezbateri, conform art. 29 alin. (1) C.pr.civ. și nici după începerea acestora, conform art. 29 alin. (2), ci după încheierea dezbaterilor.
După acest moment repunerea cauzei pe rol este o facultate lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei, conform art.151 C.pr.civ., și nu o obligaţie în acest sens.
În speţă s-a considerat corect că este inutilă repunerea cauzei pe rol, câtă vreme cererea de recuzare, tardiv făcută, nu ar fi putut fi admisă.
Critica referitoare la neaudierea expertului înainte de a se soluţiona cererea de recuzare a acestuia nu are nicio legătură cu dispoziţiile art. 304 pct. (1) C.pr.civ., urmând a fi avută în vedere alături de criticile privitoare la nerespectarea dispoziţiilor procedurale cu ocazia administrării probatoriului.
2. Nici critica potrivit căreia curtea ar fi trebuit sa găsească întemeiată excepţia lipsei valorii obiectului nu poate fi primită.
Art. 112 pct. 3 C.pr.civ. prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie să arate obiectul acesteia, precum și valoarea sa, când preţuirea este cu putinţă.
Chestiunea evaluării obiectului pricinii, respectiv a existenţei unei atare posibilităţi, este una de apreciere, și nu de legalitate.
În speţă, tribunalul a acceptat ca valoarea prejudiciului - pe care pârâta n-a putut să o indice - să se stabilească printr-o expertiză, iar situaţia este chiar cea pe care recurenta o consideră de excepţie și anume când nu se poate stabili a priori valoarea unor urmări deosebit de ample a unei fapte ilicite.
3.Referitor la soluţia dată acţiunii principale, critica de nelegalitate privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr.84/1998, este nefondată.
Recurenta pretinde că în speţă marca pârâtei este alcătuită din doi termeni uzuali și descriptivi și că înregistrarea de către pârâtă a mărcii „Copilul meu" oprește pe orice părinte care vrea să scrie ori să se refere la copilul său să-l desemneze cu această expresie.
Vădindu-se a fi într-o totală eroare cu privire la efectele pe care le produce înregistrarea unei mărci, recurenta susţine, de fapt, că înregistrarea ca marcă a unor cuvinte din limbajul curent ar opri pe utilizatorii limbajului să mai includă în exprimările lor acele cuvinte.
În realitate, înregistrarea unei mărci se face pentru anumite produse și/sau servicii și conferă titularului, potrivit art.35 din Legea nr.84/1998, dreptul exclusiv de a utiliza marca în legătură cu respectivele produse și/sau servicii.
Art.5 din Legea nr.84/1998 exclude de la înregistrare semnele care sunt nedistinctive, descriptive ori devenite uzuale, însă nu în mod abstract, ci privite în conexiune cu produsele sau serviciile a căror marcare se urmărește.
Sintagma „Copilul meu" ar putea fi considerată descriptivă, prin reducere la absurd, numai dacă „produsul" vizat ar fi copilul însuși.
Or, în speţă, marca „Copilul meu" a fost înregistrată de pârâtă pentru periodice, publicaţii, produse de hârtie și carton imprimat, redactare, publicitate, difuzare, tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menţinere de site-uri web, iar în raport de acestea, corect au reţinut instanţele anterioare că s-au respectat la înregistrare prevederile art.5 din Legeanr.84/1998.
4.În ceea ce privește criticile vizând administrarea probei cu expertiză, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de recuzare a expertului a fost corect respinsă, pentru că exprimarea opiniei care să atragă aplicarea art. 27 pct. 7 C.pr.civ. presupune ca expertul, în afara cadrului procesual, deliberat sau nu, să-și fi exprimat deja public părere cu privire la pricina în care este chemat să se pronunţe ca specialist, ceea ce poate acredita ideea că are deja o idee formată, pe care este puţin probabil să și-o modifice, privând astfel pe cel puţin una din părţi de o atitudine imparţială.
Or, în speţă, în cadrul procesului, expertul a întocmit un raport în care a arătat care au fost cauzele care l-au împiedicat să desăvârșească lucrarea.
Faptul că nu ar fi fost citat la judecarea cererii de recuzare, putea fi invocat, în condiţiile art.105 alin. (2) cu referire la art. 204 alin. (2) de expert, dacă ar fi fost vătămat prin admiterea cererii.
În ceea ce privește împrejurarea că expertul a întocmit un raport privind imposibilitatea efectuării expertizei, o atare împrejurare nu poate fi considerată o încălcare a O.G. nr.2/2000 ori a Standardului profesional.
Raportul doar atestă o situaţie în legătură cu care, așa cum reţine instanţa de apel, reclamanta nu a demonstrat contrariul.
În rest, criticile referitoare la necesitatea administrării altor probe, la interpretarea celor administrate și la situaţia de fapt reţinută pe baza lor nu pot fi analizate în recurs, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art.304 C.pr.civ.
5. In ceea ce privește modalitatea de calcul a prejudiciului, recurenta face o serie de afirmaţii de ordin factual, care nu pot fi verificate în recurs.
În plus, încearcă că acrediteze ideea că la stabilirea prejudiciului, criteriul avut în vedere de instanţe nu este relevant, opinie care însă nu poate fi primită.
Astfel, s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta a editat o publicaţie intitulată „Ioana copilul meu", incluzând în titlu marca „Copilul meu", înregistrată legal de către pârâtă pentru produse identice și, respectiv, similare, fără acordul pârâtei.
Aceasta constituie o încălcare a dreptului la marcă al pârâtei, în sensul art.35.alin. (2) lit. b din Legea nr.84/1998, ceea ce creează pentru reclamantă premisele răspunderii civile delictuale.
În determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafacător, ca și beneficiul de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art.14 alin. (2) lit.a din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
În acest context, faptul că reclamanta a găzduit publicitate în paginile revistei prin editarea căreia a încălcat dreptul la marcă al pârâtei a fost corect avut în vedere la determinarea prejudiciului, câtă vreme o lungă perioada de timp pârâta însăși a fost împiedicată să-și folosească într-un mod similar propria marcă.
În lipsa altor elemente - lipsă datorată culpei reclamantei care a zădărnicit efectuarea unei noi expertize în apel, pe baza propriilor documente contabile, așa cum se reţine tot ca împrejurare de fapt de către curte - în mod justificat s-au avut în vedere calculele efectuate la prima instanţă.
Aplicarea unui procent de 5 % la suma identificată drept beneficiu, pe care o solicită recurenta, nu are nicio justificare legală și nu ar face decât să încurajeze contrafacerea din moment ce contrafacătorul ar păstra pentru sine 95% din sumele obţinute pe nedrept.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 C.pr.civ. Înalta Curte a menţinut decizia și a respins recursul ca nefondat.